Constantin Duma: Știam că aceste imagini vor face parte dintr-o istorie. Iar istoria aceea am avut marea șansă să fie Revoluția Română din Decembrie 1989

Institutul Cultural Român din Londra, în colaborare cu Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023, a vernisat una dintre cele mai frumoase, mai emoționante, mai tulburătoare expoziții de fotografie românească ce adună, sub numele și conceptul de Freedom/Libertate, trei experiențe subsumate aceleiași aspirații esențiale: curajul timișorenilor care au ieșit în stradă și au declanșat Revoluția Română din decembrie 1989; eroismul, dramatismul, rezistența, suferința ucrainenilor în fața invaziei ruse; umanitatea, durerea, profunzimea întâlnirilor prilejuite de refugiul familiilor alungate de război din Ucraina în țările și sufletele gata să-i primească…

Trei mari fotoreporteri români, Constantin Duma (Agerpres), Vadim Ghirdă (Associated Press) și Andreea Alexandru (Associated Press) au imortalizat clipe de libertate trăită, căutată sau visată.

Am stat de vorbă, chiar în zilele de comemorare a 34 de ani de la Revoluția Română din Decembrie 1989, mai întâi cu cel supranumit Fotograful Revoluției de la Timișoara, Constantin Duma. Am vorbit despre imaginile sale, despre amintirile acelui decembrie măreț, despre experiența sa de documentarist, despre Revoluția care ne-a dăruit nouă, tuturor, libertatea.

Fotografii realizate de Paul Buciuta la Institutul Cultural Român din Londra

Alice Năstase Buciuta: Te-ai gândit, Constantin Duma, atunci când făceai pozele, în decembrie 1989, că vor avea această valoare documentară și istorică enormă?

Constantin Duma: În acel moment, dragă Alice, aveam o formație profesională solidă – am făcut școală cu unul dintre cei mai mari fotografi pe care i-a avut România, este vorba de profesorul Iacob Cornea, alături de care am coordonat activitatea cercului foto al Centrului Universitar Timișoara. Dacă ai o formație profesională, atunci ești conștient de valoarea documentară a unui lucru, a unei imagini față de subiectul care a generat fotografia. Într-adevăr, nu știam ce o să se întâmple, dar știam că aceste imagini vor face parte dintr-o istorie. Iar istoria aceea am avut marea șansă să fie Revoluția Română din Decembrie 1989. Nu vreau să intru în detalii legate de această denumire, stau departe de polemică și chiar și de orice ideologie, percepția mea de om simplu este că, atâta timp cât s-a schimbat un sistem social, a fost, deci, o transformare majoră pentru care denumirea de Revoluție este cea mai potrivită. Alții, care au interese sau motive să așeze ceea ce s-a întâmplat atunci sub altă denumire, sunt liberi să o facă. Eu consider că am trăit atunci o revoluție. Și, da, răspunsul la întrebarea ta este că eram conștient că se întâmplă ceva important, însă, ce anume, n-am știut decât după ce s-au făcut schimbările.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Te-ai implicat în vreun fel în mersul evenimentelor, ai contribuit la mobilizarea oamenilor?

Constantin Duma: Eu nu am fost în nicio structură care să contribuie la a pune lucrurile în mișcare sau care să pună în aplicare vreun plan. Nu am lansat chemări la Revoluție… Eu am fost doar un cronicar și am căutat să fiu un cronicar obiectiv. În plus, fotografiile mele nu au niciun element de artificialitate introdus în ele, am făcut fotografia și apoi developarea. Am avut inițial fotografii pe hârtie, după care le-am scanat și le-am avut și într-un format digital. O altă formulă – care este cea utilizată și astăzi pentru aceste imagini – a fost scanarea filmelor originale la un laborator profesional din Timișoara.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce simți când privești imaginile, îți amintești clipele acelea?

Constantin Duma: Când mă uit la imagini, eu însumi sunt surprins de bogăția informațiilor pe care le conțin. Rememorez totul prin intermediul detaliilor, îmi reîmprospătez în memorie sensul derulării evenimentelor, persoanele care erau acolo, relația lor cu ceilalți și ceea ce transmitea felul în care erau îmbrăcați, cum arătau sau ce echipamente militare aveau… Eu sunt bucuros că am fost doar un martor, un cronicar, pentru că asta mi-a permis să am o notă mai neimplicată, mai obiectivă, să redau și să consemnez firul lucrurilor văzute prin intermediul instrumentului meu.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai cunoscut oamenii din poze? Au venit apoi la tine să îți ceară fotografiile sau poate tu i-ai căutat și ai intrat în interacțiune cu eroii acestor fotografii?

Constantin Duma: Am cunoscut mulți oameni dintre cei ce au legătură cu zilele acelea și încă mai fac cunoștință cu oameni noi. Acesta este motivul pentru care, în zilele acestea de final de decembrie, eu nu lipsesc niciodată din Timișoara, orice s-ar întâmpla. Mă întorc de oriunde din lume ca să fiu acasă când Timișoara este în doliu după eroii ei. Acolo mă întâlnesc cu oamenii ai căror copii, frați, părinți au fost victime ale acestor represiuni împotriva populației Timișoarei. Majoritatea au ajuns victime pentru că au dat totul pentru o cauză în care ei credeau, dar cu siguranță au fost și victime colaterale în evenimentele care se derulau, așa cum se întâmplă mereu în desfășurările mari de forțe, cu participare socială majoră.

Într-adevăr, mulți îmi cereau fotografii și, de aceea, primul lucru pe care l-am făcut după ce s-a înființat Memorialul Revoluției în Timișoara, am cedat memorialului un set complet de fotografii, cu drept de utilizare și fără niciun fel de pretenții materiale, iar pe cei care veneau să mă caute să-mi ceară fotografii în nume propriu, îi îndrumam acolo, la memorial, unde căutau fotografiile și se găseau sau nu, în ele – situațiile sunt diverse.

Pentru câteva fotografii am început eu un demers special în a identifica persoanele prezente acolo, știam cam ce au făcut și eram curios să aflu cine sunt persoanele. Pentru aceasta, am lansat o întrebare publică, cu afișarea câtorva fotografii.

Și îmi vine în minte acum situația a două imagini.

O imagine făcută în data de 20 decembrie 1989, când un grup de cetățeni mărșăluiau într-o formație, cu un steag, în fața clădirii Consiliului Județean de Partid, unde primul ministru al României, Constantin Dăscălescu, care fusese trimis de Ceaușescu pentru a rezolva și a tempera situația de la Timișoara, era în discuții directe cu un grup de cetățeni.

Acel grup de cetățeni se afla în balconul Consiliului Județean, Constantin Dăscălescu era în clădire, iar acel grup din balcon comunica atât cu el, cât și cu mulțimea de oameni care erau în fața clădirii, îi transmiteau lui Dăscălescu reacțiile pe care le avea mulțimea. Fabricile ieșiseră cu muncitorii, erau în jur de 100.000 de oameni în stradă, iar acest grup din fotografie se deplasa de la Consiliul Județean spre Piața Operei, unde era balconul Revoluției, ei mergeau și duceau mesajele dintr-o parte în alta – dar eu am aflat acest detaliu mai târziu, atunci doar am surprins în imagine grupul, în care un bărbat ducea steagul. Este o fotografie care mie îmi place mult. Și am căutat să aflu cine este persoana care duce steagul. Într-un an de zile, după ce am lansat acea căutare, s-au prezentat la mine vreo 30 de bărbați, cu nume, cu prenume, cu detalii și s-au identificat ca fiind fiecare dintre ei purtătorul de drapel. Nu puteau fi toți treizeci! În acel moment, am luat notă de această confuzie și am reanunțat termenii căutării care, până la urmă, a durat aproape trei ani de zile. Și abia după trei ani am ajuns la concluzia că am identificat persoana reală care apare în acea imagine. Este cineva care are încă hainele de atunci, are steagul, are și alte fotografii din aceeași perioadă, cu aceeași fizionomie, dar e un om modest, care mi-a spus că nu a dorit să iasă în față. Este o persoană care între timp a luat calea preoției, iar acum, de vreo doi ani, a ieșit la pensie. Chiar m-am auzit cu domnia sa zilele trecute, am rămas în legătură.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nu înțeleg. Ceilalți de ce spuneau că sunt ei în fotografii? Mințeau intenționat sau chiar credeau că sunt ei, erau derutați?

Constantin Duma: Eu cred că spuneau asta în perspectiva unor beneficii, atât materiale, cât și morale, doreau să aibă o recunoaștere că au fost acolo… Îmi amintesc – nu vreau să-i dau numele – una dintre aceste persoane era oricum revoluționar, nu avea nevoie de nicio recunoaștere în plus, dar, cu toate acestea, el voia să fie și acolo și susținea că este el în fotografie. S-a demonstrat că nu era așa, pentru că acea persoană e cu totul altcineva.

Am și o altă fotografie pentru care încă nu am reușit să găsesc persoanele care apar în ea. Și nu doresc să identificăm persoanele pentru ceva ce au făcut, ci pentru a înțelege mai bine fenomenul revoluției și schimbările care erau atunci în rezolvare. În această a doua fotografie despre care vreau să-ți vorbesc apare o mașină, la doar o oră și jumătate după ce se anunțase că Ceaușescu a plecat cu elicopterul – a plecat în data de 22 decembrie, la ora 12.06 – și, o oră jumate mai târziu am fotografiat în fața Catedralei o mașină, o Dacie albă, care avea o pancardă, desupra capotei, pe care scria: Ceaușescu – Honecker.

Prin perspectiva timpului, încerc să înțeleg acel mesaj. Erich Honecker, fostul președinte al Republicii Democrate Germane, deja plecase, dar plecase într-o formă amiabilă, el pur și simplu s-a retras din planul politicii din RDG. M-am întrebat dacă prin acea pancardă se făcea trimitere la aceeași soluție pentru Ceaușescu, o soluție amiabilă? Încă nu se știa dacă era capturat sau nu, pentru că era imediat după ce fugise. Iar acei oameni demonstrau pașnic în Timișoara, se plimbau cu bucurie pe fața lor, expunând pancadra pe care scria Ceaușescu – Honecker. Am fotografia, am numărul mașinii, dar nu am făcut investigații la poliție, să aflu a cui era mașina, am considerat că nu-i treaba mea, însă eu am făcut investigații plecând de la o fotografie reală și eu, autorul ei, aș vrea să știu dacă acei oameni aveau un mesaj clar, ce au gândit ei atunci, pentru că aceste aspecte sunt importante pentru cei care studiază fenomenul revoluției…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Au fost și multe morți la Revoluție, multe pierderi umane… Ai fotografiat și astfel de subiecte?

Constantin Duma: În Timișoara, în 17 decembrie 1989, au fost împușcate foarte multe persoane. În noaptea de 18 decembrie, 43 de persoane decedate au fost extrase de un grup coordonat de securitate și, cu o mașină frigorifică, au fost transportați la București și incinerați la crematoriul Cenușa. Pe fundalul așteptării din partea familiilor cărora nu le-au venit acasă rudele și nu am mai aflat nimic despre cei care, de fapt, fuseseră împușcați, în Timișoara au fost foarte multe presiuni pentru a-i găsi. Acest aspect se suprapune peste următorul lucru întâmplat real la morga din Timișoara, unde numărul de cadavre depășise capacitatea de cuprindere a instituției medico-legale. Cei de la morgă nu mai puteau să-i gestioneze și, pentru nouă persoane, comisia de la spitalul județean, care ținea legătura cu procuratura, a făcut toate documentele de identificare, prin procedurile medico-legale, vârsta aproximativă, semnalmente, cauza morții, prin împușcare, și aceste nouă persoane s-au înmormântat în data de 28 decembrie 1989, fără să fi fost identificate cu nume. Dar, la presiunea căutărilor aparținătorilor, în 14 ianuarie 1990 procuratura militară a autorizat exhumarea acestor nouă cadavre care erau înmormântate în Cimitirul Eroilor din Timișoara și reidentificarea, în prezența celor care solicitau să-și găsească morții. Și, într-adevăr, în acel grup au fost identificate mai multe persoane, dintre care două îmi vin și acum în minte. Un tânăr care venise în Timișoara și, dacă o să mergeți vreodată la Catedrala din Timișoara, în partea dreaptă o să vedeți pe o plăcuță numele lui, Sorin Leia. El a fost împușcat în ceafă, în data de 18 decembrie 1989, seara. În seara aceea s-a tras în fața Catedralei, oamenii au fugit înăuntru ca să se adăpostească și, chiar când ajunsese în ușă, a fost împușcat în ceafă… Asta știu ca o relatare din partea unei cunoștințe care a fost acolo, și în brațele căreia a murit acest copil, fiindcă era aproape copil, avea doar 20 de ani. A murit acolo, în brațele unei femei străine, în Catedrală. Și o altă persoană identificată în acel grup, dintre cei nouă, era o fetiță de 14 ani, Luminița Boțoc, îi țin minte numele și acum…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Unde i-ai fotografiat pe aceștia?

Constantin Duma: La exhumarea care a avut loc pe 14 ianuarie 1990 în Cimitirul Eroilor. Jeana Gheorghiu a fost persoana aflată în avangarda celor care au făcut să se obțină autorizarea de exhumare. Fiind o jurnalistă cunoscută, către ea au mers foarte multe solicitări să se redeschidă acea groapă comună, făcută cu excavatorul.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Îți trebuie multă putere, multă tărie să poți să faci astfel de poze? Este și aceasta o formă de antrenament pe care o capeți pe măsură ce practici o astfel de profesie?

Constantin Duma: Am spus și la început că eu aveam 34 de ani la Revoluție și aveam o formație profesională deja bine conturată, aveam și responsabilitatea printr-o specializare de nișă, lucrând foarte mult cu colectivul de fotografi ai muzeului din Timișoara. Învățasem deja ce înseamnă valoarea documentului, valoarea unui eveniment care se întâmplă. Intri în firescul unor realități pe care, dacă ești acolo, poți să le vezi și fără să fii fotograf, mergi cu grupul… Doar că eu m-am simțit responsabil să fac aceste fotografii.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Este o mare responsabilitate, într-adevăr…

Constantin Duma: Tu ai și norocul să ai un soț de la care știi ce înseamnă asumarea responsabilității pentru un eveniment la care iei parte ca fotograf. Eu, în toată perioada aceea, îmi ascundeam filmele. Pentru că, dacă fotografiam un film înainte ca Ceaușescu să pice, pentru orice persoană mă simțeam răspunzător mai mult decât pentru propria mea persoană. Nu știam ce va fi. Dacă ți-am făcut ție o fotografie, apoi a venit cineva și mi-a luat filmul și l-a developat și te-a văzut acolo, mâine puteai să faci pușcărie… Aveam o responsabilitate imensă pentru oamenii aceștia. Iar oamenilor le era frică să fie fotografiați, atunci, în primele zile ale revoluției. În data de 20 decembrie 1989 am luat bătaie în Piață, unde căutam să fac niște fotografii. Am scos aparatul în mod discret, din hanorac, erau acolo cinci oameni într-un grup, eu i-am fotografiat din spate, dar ei m-au văzut și mi-au dat o bătaie în toată legea, cu pumnii și picioarele. Dar eu trebuia să fiu acolo și să fac poze. Mi-a trecut și am mers mai departe. Nu aș fi putut să fac altfel, meseria asta e o meserie de mare responsabilitate. Și fotografiile acestea, cum vorbeam la început, au intrat într-o istorie pe care noi o putem înțelege mai bine atunci când le privim.

Expoziția de fotografie Freedom/Libertate poate fi vizitată la sediul Institutului Cultural Român din Londra până pe data de 15 ianuarie 2024. Intrarea este liberă.