În cadrul proiectului Suflet în culori – Dialogurile sufletului, inițiat de Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură fondată de Mihai Stan, am realizat o serie de interviuri cu mari artiști ai scenelor muzicale ale lumii. Unul dintre aceste interviuri l-a avut ca interlocutor pe tenorul Ștefan Pop, bistrițean pornit către lume dintr-o familie de oameni simpli și ajuns astăzi să fie unul dintre cele mai râvnite nume ale teatrelor muzicale internaționale, un artist tânăr cu o biografie și un palmares absolut spectaculoase.
Pe când era încă student la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, după ce a câștigat majoritatea concursurilor naționale de canto, în 2008, la vârsta de 21 de ani, a debutat în rolul lui Nemorino din L’elisir d’Amore la Opera Națională din Timișoara și în Il Matrimonio Segretto la Opera Maghiară din Cluj-Napoca. Debutul său internațional spectaculos a avut loc la doar 22 de ani, în decembrie 2009, în rolul lui Alfredo din La Traviata la Teatro dell’Opera di Roma, într-o celebră producție regizată de Franco Zeffirelli.
La 23 de ani, în 2010, a câștigat două dintre cele mai importante competiții internaționale de canto, la doar șapte zile distanță, pe două continente diferite: Operalia, competiția găzduită de Teatro alla Scala din Milano sub atenta îndrumare a Maestrului Plácido Domingo, unde a fost unul dintre puținii concurenți din întreaga istorie a concursului care a câștigat două premii în aceeași seară – premiul I și premiul publicului; și cea de-a 6-a ediție a Concursului Internațional de Muzică din Seul, unde a câștigat premiul I.
De atunci Ștefan Pop a fost aplaudat în aproape toate marile teatre de operă ale lumii…
Alice Năstase Buciuta: Pentru că ați acceptat să fiți parte a acestui proiect caritabil, încep interviul cu o întrebare nu neapărat legată de muzică: contează să fim generoși, să fim buni, să dăruim ceva celor de lângă noi? Se simte asta în vocea unui artist mare-mare așa cum sunteți dumneavoastră, Ștefan Pop?
Ștefan Pop: Pot să vă spun că asta e tot ce contează de fapt, nimic altceva nu este mai important. Mă bucur și sunt onorat să mă aflu alături de dumneavoastră, chiar dacă pandemia aceasta nu ne lasă să fim mai apropiați, nu contează, noi trebuie să fim apropiați cu sufletul. Așa cum Suflet în culori cred că este definiția iubirii, am putea spune, sau definiția frumosului. Pentru că avem toți suflet, sufletul e izvorul nostru, iar culorile sunt legate de infinit, de timp… Și aici dau un exemplu cu o lecție care mie pot să spun că mi-a schimbat viața. Maestrul Nello Santi, fie iertat, la un moment dat mi-a dat un sfat în care mi-a spus așa: Ogni nota merita suo tempo. Adică Fiecare notă merită timpul ei, ceea ce înseamnă că timpul e infinit. Așa sunt și culorile, așa sunt și sufletele noastre, sunt infinite și nimic nu e mai important decât să te bucuri de fiecare secundă din viața asta și să faci bine, să dăruiești.
Ați reușit să găsiți lucruri bune în perioada pandemiei, nu ați intrat în depresie, cum au făcut alții care au fost copleșiți de închiderea teatrelor?
Ștefan Pop: Nu, pentru că păsărelele, de exemplu, cântă în fiecare zi, indiferent cum e ziua… Pentru mine, pauza asta de un an mi-a prins bine, iar acum mă declar norocos de-a dreptul, pentru că mă aflu la Teatrul Bellini, unul dintre templele lirice mondiale ca frumusețe și ca istorie, unde am înregistrat un film-operă, La Traviata, deci asta e o binecuvântare divină. Premiera va fi în 3 aprilie 2021, pe Classica HD, pe canalul național din Italia și pe cel internațional. După care va fi preluat pe RAI 1, de casele de discuri din Italia… Este un proiect mare, care a plecat de la ideea lui Piero Maranghi, care este regizorul de scenă alături de Paolo Gavazzeni, ei de fapt sunt și directorii programului Classica HD. Au pornit de la ideea că, dacă tot avem timp liber, haideți să profităm de faptul că opera nu moare niciodată și trebuie pusă în valoare. În ultimul timp noi am fugit foarte mult, umanitatea a intrat într-o goană, așa că pauza asta a prins bine pentru a ne da seama că nu trebuie neapărat să fugim, ci trebuie să trăim clipa. Iar filmul La Traviata vine, de fapt, ca o reamintire a acestei valori umane, Violetta, așa cum a fost ea, a trăit intens fiecare clipă, până la finalul tragic al vieții sale.
Ce ați făcut deosebit în acest proiect?
Ștefan Pop: Am plecat de la ideea să punem în valoare tot ceea ce a scris Verdi în partitură, tocmai pentru că am avut timp să studiem partitura amănunțit, notă cu notă, măsură cu măsură, și să dăm valoare fiecărui sentiment. De fapt diferența pe care o face Verdi față de alți compozitori este că personajul trebuie să fie în stare să redea trăirile naturale ale omului. De exemplu, Verdi, a scris aproape pe fiecare notă un accent, o culoare… Mai sunt încă zece note cel puțin în plus și zece culori într-o frază, pe care le poți descoperi… În adâncul partiturii găsești totul, important este să îi acorzi acel timp să o studiezi, să o înțelegi…
Sunteți, artiștii, mai norocoși dintr-un punct de vedere decât toți ceilalți oameni, trăiți parcă mai mult decât noi? Vă simțiți între cei aleși și cei dăruiți cu mai multe vieți într-una singură?
Ștefan Pop: Paradoxal, da, aș putea să spun că simt asta uneori, dar alteori trece viața unui artist ca o pană în vânt. Un minut poate să pară o eternitate, uneori, iar, în același timp, un an întreg din cariera unui artist poate să pară o zi din viața unui om normal. Eu sunt perfecționist, nu știu dacă zodia Vărsătorului mă definește – în orice caz, îmi place să fac lucrul bine până la capăt, nu cu jumătate de măsură, iar asta dă altă dimensiune a timpului. Am avut ocazia, șansa să cânt alături de oameni precum Leo Nucci, am cântat Traviata cu el, dau un exemplu, sau Mariella Devia sau Edita Gruberova… Toate aceste experiențe te fac să vezi mult mai profund totul, și, astfel, timpul se dilată și se contractă… E foarte interesant, nu pot să vă răspund 100% la întrebarea pe care mi-ați adresat-o, pentru că un om normal nu are cum să simtă ce simțim noi pe scenă sau în noaptea dinaintea spectacolului în care eu dorm, dar, de fapt, visez doar rolul pe care trebuie să-l cânt…
Nu știu dacă un om normal, cu oricare altă meserie – deși pentru mine opera nu este o meserie, este un privilegiu – poate să simtă ce simte un artist. Și, din cauza asta, da, mă declar norocos, și cred că toți artiștii sunt la fel. Noi căutăm înlăuntrul nostru, în inima noastră și în sufletul nostru, mai adânc decât o fac alții. Cred, chiar cred asta.
Și acolo, căutând adânc în inima voastră, acolo Îl găsiți pe Dumnezeu? Sau undeva în afară? Unde ați găsit lumina divină?
Ștefan Pop: Cu siguranță prima dată am găsit-o afară, și vă spun de ce. Pentru că eu provin dintr-o familie simplă, modestă, sinceră, și pe tot parcursul primilor ani de școală, eu am cântat la biserică, de fapt, până când am ajuns să merg la Conservator. Și atunci am un atașament mai profund față de Dumnezeu și față de biserică. Întorcându-ne la operă, am găsit-o exact când am cântat Traviata la Teatrul San Carlo din Napoli, dirijată de maestrul Nello Santi … Dau câteva exemple de lucruri pe care le-am învățat atunci: cum v-am spus, că fiecare notă are timpul ei sau să fii umil pentru a fi mare. Acest lucru nu mi l-a spus mie direct. Cineva din orchestră l-a întrebat pe maestru: „Ce te face să fii mare?” Și răspunsul lui a fost: „umilința în fața partiturii”. Și după repetiția aceea cu orchestra – poate că e întâmplător, poate nu – a doua zi am avut un interviu la o televiziune din Napoli, la care am spus, aproape fără să vreau, cum că partitura este Biblia, și teatrul, Biserica. Și, din ziua aceea, vreau să vă spun că pentru mine așa a devenit și s-a schimbat totul, în carieră, în raportul meu cu semenii mei, cu oamenii de lângă mine. De fapt, am fugit atâția ani dornic să cânt în teatre mari, să ajung pe scene înalte, ca să-mi dau seama după aceea că mă întorc la ceea ce simțeam eu când cântam în biserică..
Cum au fost anii aceia ai copilăriei și ai simplității, cum era familia simplă despre care ați amintit acum?
Ștefan Pop: Pentru cei care încă nu știu, eu provin din Bistrița. Am avut norocul să fiu selectat la șapte ani pentru școala de muzică, așa că am făcut 12 ani de vioară. Provin dintr-o familie în care mama și tata erau tâmplari, nu aveau nicio legătură cu muzica.
Dar aveau talent, aveau auz muzical?
Ștefan Pop: În familia tatălui meu, bunicul lui cânta pe vremuri la nunți, era contrabasist, deci din partea tatălui meu, da, sunt talentați, aveau ureche muzicală, că despre asta e vorba, până la urmă. În rest, a lucrat destinul… Când am împlinit nouă ani, ne-am mutat la casă, pentru că tatăl meu iubea foarte mult animalele – și acum are vreo 300 de oi, vaci, porci, de toate. Și ca să vedeți că nimic nu e întâmplător, muncind de mic am ajuns să apreciez fiecare minut al vieții mele. Pentru că vezi diferențele. Eu cred că generațiile care vin acum, nu vreau să judec pe nimeni, nu zic că dacă stai pe telefon nu e bine sau e bine, dar cred că contactul cu natura ne face să fim mai umani, cumva, mai legați de realitate. Eu, de fapt, în 2010, am câștigat Operalia, cel mai mare concurs de canto din lume – și nimeni nu se aștepta! – am câștigat pentru că gândul cu care am plecat de acasă a fost să câștig 10000 de euro ca să pot să-i cumpăr tatălui meu un tractor, să nu mai lucreze așa din greu. Și gândul ăsta m-a făcut să câștig cel mai mare concurs din lume! Aveam doar 23 de ani, cred că nici nu eram conștient de ce mi se întâmplă… Dacă mă întrebați acum, dacă ar fi să dau timpul înapoi, cu siguranță aș face altfel lucrurile, dar mă bucur că a fost așa, pentru că asta mă întărește, îmi demonstrează mie că de fapt simplitatea te face să devii mai puternic.
Operalia, un premiu enorm, și este doar unul dintre premii – nu v-au scos din umilința asta, nu v-au smintit, dacă pot să spun așa? Atîtea premii și atâtea recunoașteri și atâtea aplauze nu v-au făcut să aveți vreun moment în care să spuneți: „sunt cel mai tare din lume, de-acum nu mă mai uit în jos?!”
Ștefan Pop: Probabil că aș minți dacă aș spune că n-am avut, indiferent dacă am fost conștient sau inconștient de asta… Bineînțeles că după câștigarea marelui concurs, când m-am întors acasă și toată lumea m-a lăudat, da, am avut, nu pot să zic, când am cântat la 23 de ani Traviata, bineînțeles că stai așa, mai drept… Însă niciodată nu m-am gândit că acum sunt la cel mai înalt nivel, acum vă privesc pe voi cu alți ochi… Nu, pur și simplu, legătura asta cu casa și cu părinții m-a făcut de fiecare dată când mă întorc în România să revin cu picioarele pe pământ. Și anii de atunci au trecut mult prea repede, pentru că tot timpul am vrut mai mult, tot timpul vreau mai mult, nu-mi place să mă opresc, nu vreau să mă plafonez, din contră, vreau tot mai mult să descopăr. Și am avut ocazia să lucrez cu oamenii pe care i-am menționat și cu mulți alții, iar de când am debutat la Teatrul Regio di Parma, în care, cunoscători știu că publicul nu lasă pe oricine să treacă, mai ales în Verdi, am învățat și mai mult.
Am auzit că în sală sunt doar cunoscători, un fel de profesori universitari care știu muzică mai bine decât specialiștii…
Ștefan Pop: Da, acolo sunt din tată în fiu cunoscători și iubitori de operă…Am cunoscut persoane care au 86 de ani și ei încă sunt acolo, și nu numai că sunt prezenți, ci dau tonul, în sensul că ei aplaudă primii, dacă nu aplaudă ei, nu aplaudă nimeni.
Am debutat în Boema, iar asta a fost foarte bine, nu cred că reușeam să debutez direct cu Verdi la Parma, nu ar fi fost cel mai bine. Așa am cunoscut acolo un mare maestru acompaniator, Simone Savina, cu care am început de atunci să studiez fiecare partitură, care nu mă lasă să trec peste nici o notă, stăm ore întregi pe fiecare pagină… Și după aceea am avut ocazia să cânt Rigoletto, primul meu Verdi la Teatrul din Parma, alături de Leo Nucci care sărbătorea 500 de spectacole de Rigoletto! Mai mult de atât nu cred că îți poți dori…Un an de zile am studiat Rigoletto, de-a fir a păr, cu Simone Savina.
Ați avut emoții mari?
Ștefan Pop: Emoțiile cele mai mari le-am avut la premieră, vă dați seama…Pentru că chiar dacă cântasem înainte la Parma – cântasem Traviata – să cânți la Parma Rigoletto e o mare istorie. O grămadă de tenori, cu siguranță cei mai renumiți, au cântat acolo. În ziua premierei, l-am întrebat pe maestrul Leo Nucci de ce de fiecare dată, chiar dacă de 500 de ori a făcut rolul acesta, deschide partitura și se uită în ea… Mi-a răspuns așa: „Deschid partitura de fiecare dată, înainte să ies pe scenă, și de fiecare dată văd ceva ce am uitat și care mă face să retrăiesc momentul ca și cum aș debuta în fiecare zi”… Sfatul ăsta a fost esențial pentru mine. Am deschis și eu partitura și am urcat pe scenă plin de încredere. Iar din ziua aceea nu mai las din mână partiturile, pentru mine asta e clar!
S-a aplaudat frenetic, presupun…
Ștefan Pop: Bineînțeles că au fost emoțiile de premieră. Am așteptat să văd dacă se aplaudă… De fiecare dată, după arie, trec câteva secunde care pentru noi par o eternitate, până cineva dă tonul la aplauze… Dar s-a aplaudat mult, a fost un succes. Pentru mine Parma, cu siguranță, a fost una dintre etapele de creștere a tenorului Ștefan Pop…
Și a omului, care a învățat toate lucrurile acestea.
Ștefan Pop: Eu am o teorie, cânt din suflet pentru suflet. Și atunci dacă eu, sincer, dau tot ce pot în spectacolul respectiv, e bine, nu e bine, cum apreciază publicul rămâne pur și simplu la latitudinea sa, eu mai mult de atât nu pot să fac în ziua respectivă… Pentru că, din păcate sau din fericire, un solist în fiecare zi e diferit, influențează timpul de afară, influențează conversațiile care le ai ziua respectivă. Am învățat de la soprana Mariella Devia că în ziua cu spectacolul e ideal să nu vorbești cu nimeni, să-ți aduni toată energia ca mai apoi s-o dăruiești publicului. Și asta pentru mine e tot o lecție de viață. Din momentul în care am înțeles cât de important este ca tot ce fac eu să fie pentru public, nu există să-mi fie frică de nimic. Doar mă rog: Doamne, dă-mi sănătate să cânt cât de mult!
Dar dragostea cât de importantă este?
Ștefan Pop: Dacă despre suflet e vorba și de la suflet pleacă totul, e clar că dragostea face parte din suflet. Acum câțiva ani de zile am cunoscut un preot, ca să vedeți că sunt multe lucruri care se leagă, și i-am povestit despre trecutul meu. Nu întâmplător, îl cheamă Ștefan și pe el. El este cel care mi-a făcut legătura cu soția mea, Lavinia, care e din Oradea, și apropos de lucrurile întâmplate în anul acesta, pot să divulg secretul, o să devin tată.
Ce veste extraordinară, ne-o dăruiți nouă la Suflet în culori!
Ștefan Pop: În exclusivitate. Ați pus întrebarea la timpul potrivit. Perfectă a fost întrebarea. Da, nimic nu-i mai important decât dragostea și fără dragoste nu poți face nimic.
Sunteți genul care spune des “Te iubesc!” sau sunteți reținut?
Ștefan Pop: Cu siguranță îi spun soției mele de mai multe ori pe zi, mamei mele și lui Dumnezeu, acuma nu-i o spovedanie, dar, în orice caz, înainte să merg pe scenă de fiecare dată trebuie să zic Tatăl nostru și spun atâta: Doamne, fie voia Ta!
Învățați în continuare, sunt lucruri pe care le descoperiți ca un student, chiar și acum, după atâta experiență?
Ștefan Pop: Mai rău ca un student, eu zic ca un preșcolar care învață alfabetul! Așa trebuie să fie viața unui cântăreț, trebuie să iei partitura în fiecare zi ca și cum ai învăța abecedarul, pentru că doar atunci vezi cu adevărat diferențele și îți iei timpul necesar ca să dai valoare fiecărei note din partitură. Dar îmi place asta foarte mult și mă simt cel mai norocos.
N-ați avut și momente de cădere?
Ștefan Pop: Ba da, am avut, dar momentele acelea m-au făcut să devin cine sunt eu astăzi, și orice ar fi să nu mă las controlat de sentimente, pentru că, până la urmă, suntem oameni și toți putem greși, însă trebuie să mergem înainte. Nimic nu trebuie să fie distructiv. În timp, îți vei da seama că tot ce s-a întâmplat a fost tot în favoarea ta. Cel puțin în cariera mea, lucrurile care au fost puțin mai negative, coborâșurile – fiindcă trebuie să fie tot timpul urcușuri și coborâșuri – pe mine m-au afectat la momentul respectiv, dar m-au făcut să fiu astăzi un adevărat stâlp, spun eu…
Așa sunteți și în admirația și în iubirea noastră a spectatorilor, un stâlp de lumină, de talent, un reper pentru cei care fac această meserie miraculoasă, și vă mulțumesc că reprezentați un astfel de reper pentru noi toți.
Ștefan Pop: Eu vă mulțumesc. De obicei nu dau foarte multe interviuri. Dar acesta-s eu, cel care am vorbit astăzi, nu încerc să mă schimb, și n-o să mă schimb niciodată și nici nu vreau să mă schimb. Aș putea să vorbesc mai literar, să caut formulări mai academice… Nu ăsta e scopul meu, pentru că am ajuns la concluzia că în fața lui Dumnezeu toți suntem egali și trebuie să fim sinceri și deschiși. Și mai știu că tot ceea ce am povestit nu are valoare fără oamenii din sală. Vorbim despre spectacole reale, despre emoții reale. Despre suflete în culori, cărora le dăruim frumusețea și care ne-o dăruiesc înapoi. E un schimb.
Interviul de mai sus a fost realizat în martie 2021 și transmis în cadrul proiectului “Suflet în culori” – “Dialogurile sufletului, Alice Năstase Buciuta în dialog cu… “
Între timp, tenorul Ștefan Pop a devenit tatăl a două fetițe și, în sezonul actual, mai-iunie 2025, poate fi văzut pe scena Royal Ballet and Opera în Faust
