Alice Nastase Buciuta – Sansa de a fi fericiti

Si n-ar fi nimic rau intr-asta daca nu s-ar intampla intr-o era in care pe o femeie de, sa zicem, 40 de ani, prietenii si neamurile o indeamna sa nu-si iroseasca iluziile printre masculi cu nuri bombati, ci sa-si revendice fericirea incercand sa ispiteasca fie vreun triplu divortat cat mai aproape de pensie, fie vreun vaduv cat mai sexagenar.
Un fost iubit al meu nu uita sa-mi aminteasca, la fiecare cearta sau chiar si in situatii mai pasnice, ca ar trebui sa apreciez faptul ca m-a ales pe mine, mai tanara decat el cu doar doua luni, dintr-o mare de femei care au venit pe lume cu multi ani dupa ce-am cunoscut noi lumina chioara a becului comunist. Pentru ca il iubeam ca o nebuna, imi dezvoltasem mecanisme care ma ajutau sa ma port ca si cum n-as auzi marlaniile lui. Ca si cum mintea mea n-ar pricepe, de fapt, ca nu primesc dragoste in schimbul iubirii mele, ci o caznita favoare. Pentru a nu mi se observa defectul de-a avea o etate nu tocmai dezirabila, intrasem in competitii ridicole.
Tanjeam sa fiu mai slaba decat toate studentele lui – care ne vizitau locuinta, pentru meditatii, desigur, atunci cand eu eram plecata de acasa. Luptam sa fiu mai trendy decat toate liceenele din cartier, care ieseau sa-si plimbe cainele in parcul in care eu imi scoteam copiii facuti, din dragoste, la tinerete. Si, in general, ajunsesem mai incordata decat toate femeile planetei, atenta fiind sa sed, sa stau si sa respir doar in pozitii care sa ma avantajeze in ochii lui, care, marinimosi, ma placusera, dar, hmmm…  
Devenisem un mutant. Existenta mea era o prefacatorie, in care nu-mi dadeam nicio clipa dreptul la relaxare. Si abia atunci cand mintea mea s-a eliberat de carcei si a fost in stare sa priceapa ca, pe planeta, vor fi vesnic femei mai tinere, mai frumoase, mai dichisite si mai slabe decat mine, cand am realizat ca nu perfectiunea infatisarii mele ar trebui sa-mi tina iubitul alaturi, ci promisiunile noastre asumate si dragostea noastra adanca, intreaga, mi-am gasit forta sa-i dau un sut in fundul lui, categoric, mai ofilit decat al meu, pentru ca toate flotarile lui erotice comise cu mai multe femei deodata nu puteau egala exercitiile mele de powerplate. 
Ironia splendida a destinului mi-a scos in cale, la iesirea din convalescenta, un barbat chipes, mai tanar cu aproape un deceniu decat mine. Iar atunci cand m-am indragostit de el, nu mi-am lasat ragaz sa cantaresc prea bine daca anii lui in minus ma vor impovara. Nu le-am dat vreme fricilor sa-mi otraveasca tresarirea fericita a inimii, iar celor din jur nu le-am ingaduit sa-mi dezaprobe indrazneala. Si nu diferenta de varsta a fost aceea care, pana la urma, ne-a despartit. El m-a adorat fidel, pana-n ultima clipa. Eu l-am iubit, perfect increzatoare in farmecul meu, pana-n secunda in care am decis sa-mi recuperez libertatea.
Exista iubiri posibile si povesti imposibile. Amorurile noastre au sanse sa reziste in functie de coordonate cu mult mai
inefabile decat cele pe care le poti masura in ani, kilograme sau metri. Desfid castele. Nu cred in endogamie. Nu sunt de acord ca banii la bani ar trebui sa traga. Ii combat pe cei care insinueaza ca o duduie de cariera nu poate iubi decat un cel putin manager. Rad in hohote de aceia care sustin ca femeile trebuie sa fie mai scunde decat barbatii din dotarea civila, mai tinere decat iubitii lor si, eventual, mai rabdatoare decat amantele sotilor lor. Iubim atat de rar, de nedrept de putin, gustam atat de fugar din gustul implinirii profunde, incat ar fi absurd, trist, ridicol sa ne traim anii putini si saraci acceptand reguli si cutume care ne oropsesc drumurile inimii, care ne strivesc sansa de a fi fericiti.