Un inger se asaza langa mine, cand iti scriu. De nenumarate ori taie, cu varful aripii inmuiat in cafea, titlul la care ma gandisem, iar cand ma dovedesc prea curioasa, imi aminteste, disparand in stilul Pisicii Misterioase, lectia piticilor care i-au spus Lizucai cam asa: “Nu se cade sa ne numeri. Sa stii ca suntem sapte”. Din zambetul lui care se pierde incetisor, agat cateodata, vreo imagine, vreo falsa amintire, vreo iubire care n-a fost sa fie, vreun vers pe care-l credeam uitat. De vreo doua saptamani, s-a suparat si tace. Insa, de venit, vine. Se asaza turceste, sub Smochin si asteapta cu mine. Ieri mirosea a vanilie. (E un inger caruia ii plac mai mult fructele decat florile, mai mult mirodeniile decat parfumurile, cred ca Inainte a fost bucatar si nu gradinar. Spun cred, pentru ca el e un rege al paradoxurilor chestertoniene si mi-a spus clar, de la inceput, stergandu-si ochelarii cu pana proprie: “Nu ma intreba si am sa-ti raspund”. El m-a invatat ca obiceiul de a te vari in moartea altuia e aproape indecent, astfel ca eu nu-l intreb nimic, iar el nu-mi prezice).
Si cum iti spuneam, a trecut si ieri pe aici, dar a stat tare putin. Pana sa-i zic eu “Mai stai, Mata, rogu-te, olecuta”, El si plecase. Am ramas singura sub Smochinul meu fara batranete (i-au si aparut niste smochinute cat unghia), la umbra caruia e mereu vara. Frunzele lui late si aspre vad seara de seara cum apune soarele peste Podul de la Cernavoda. M-am asezat pe treptele calde ale casutei de chirpici, printre oale cu izma, maghiran, busuioc si cimbrisor. Si-am gasit, printre filele unei vechi carti de bucate, povestea aceasta. Nu simti cum incepe sa miroasa a vanilie?
A fost odata un boier bogat pe care-l chema Rost. Avea polisemii intinse si roditoare, acareturi multe, pline cu fel de fel de locutiuni, grajduri bine cladite in care nechezau caii grasi ai metaforelor. De doua ori pe an isi deschidea larg portile Curtilor si chema la praznic.Cand fusese mai tinerel, i se intamplase si lui la fel ca Celui din Biblie: ii poftise pe cei apropiati la masa, dar acestia aveau altceva mai important de facut. Astfel ca s-a trezit boierul singur, cu tot amarul de bucate pregatite. I s-a luminat dintr-odata mintea si i-a spus slujitorului sau sa iasa in drum si sa-i invite inauntru pe straini, pe saraci, pe cersetori. (Boierului Rost ii placeau mult istorioarele orientale, facuse Halimaua ferfenita, si tinea la mare cinste Povestea lui Abu Hasan).
Mai ales ii placea Boierului sa petreaca Sfintele Pasti, insotit de oaspeti noi. Si intr-un an, dupa ce i-a asezat pe toti la mesele lungi, intinse in mijlocul curtii (era o zi de primavara ca in povesti) a rostit, mai intai, Boierul o rugaciune pentru cei adormiti. Credea Boierul Rost ca Pastile Domnului sunt, mai cu seama, Sarbatorile celor adormiti, care stau si isi asteapta (bunaoara, sub un smochin ca al meu) trupul curat si inviat, in timp ce dragii lor vii nu se infrupta din bucate fara sa dea, mai intai, de pomana, in numele lor. Pentru ca Dumnezeu sa primeasca si sa-i invie, la ceasul cuvenit, nu numai cu trupul, ci si cu numele. Boierul Rost credea ca e mai important Numele ca Trupul, mai important Cuvantul, decat Piatra pe care a fost scris scrijelit.
Apoi, in timp ce se aduceau bucatele la masa, le-a mai spus Boierul aceeasi istorioara pe care obisnuieste sa o spuna an de an. (Ingerul era acolo si a auzit-o):
Era pe vremea cand Dumnezeu si Sfantul Petru coborau din Ceruri ca sa incerce inimile oamenilor, imbracand vesminte straine de calatori. Au ajuns, astfel, pe inserat, la marginea unui sat in care pomii erau mai inalti decat casele. Aici Ingerul a oftat. Erau obositi, caci plecasera din zori de Acasa si nu mai tineau la drum lung, ca in tinerete. Si-au spus atunci, sa ceara adapost la prima casa intalnita. S-a nimerit sa fie a unui om sarac, dar ei au batut la poarta cu toata increderea, caci stiau ca mai degraba imparte saracul, cu tine, ultima lui bucatica, decat bogatul, resturile pe care le arunca. Si nu s-au inselat. Omul i-a poftit in casa, cerandu-si, trist, iertare, pentru saracia bucatelor: femeia lui facea o fiertura de buruieni (un fel de supa vegetariana, ma lamureste ingerul) si a turnat in ea, ca sa fie mai gustoasa, ultimele picaturi de ulei pe care le dosise numai ea stie cum, pentru lumina candelei. Cand le-a pus-o rusinata pe masa, oaspetilor, zeama s-a transformat intr-o licoare gustoasa, cu zeci si zeci de banuti licarind auriu, pe deasupra, in blide. Au mancat cu totii, uimiti de intamplare. Oaspetii au fost culcati in odaia de curat, proaspat zugravita, desi oasele lor batrane ar fi preferat caldurica afumata din incaperea unde dormeau omul cu femeia lui. A doua zi de dimineata, omul a gasit un sipetel plin cu galbeni, pe patul frumos intins. Cate stelute lasasera picaturelele de ulei in mancare, atatia galbeni pusesera oaspetii in sipet.
Femeia a alergat bucuroasa, la pravalie, dupa toate cate-i lipseau. A platit totul cu un galben, iar jupanul, care se intamplase sa fie si unul dintre cei mai instariti oameni din sat, (de ce nu ma surprinde, s-a intrebat retoric, Ingerul), a iscodit-o, sa-i spuna de unde il are. Femeia i-a povestit totul de-a fir a par, iar el si-a aruncat sortul si a fugit in cautarea strainilor. I-a ajuns cam departe de sat si s-a rugat de ei cu cerul si cu pamantul ca sa poposeasca macar pentru o noapte si in casa lui. Calatorii au acceptat, dupa ce s-au privit lung, intre ei. “- Dar n-avem cu ce sa-ti platim, suntem oameni saraci!” “- Nu-i nimic, le-a raspuns jupanul viclean, vreau doar sa-mi dati si mie cat i-ati dat saracului.” “- Lui i-am platit doar atat cat faceau bucatele lui.” “- Nici eu nu vreau mai mult”, a zis jupanul. “-Bine, omule, fie cum zici”.
In seara aceea, bogatul le-a pus pe masa o supa grasa de gaina si aducandu-si aminte de ce-i povestise femeia saracului, a mai turnat in ea si un gat bun de ulei. Cand le-a pus-o oaspetilor dinainte, un ban mare de grasime se intindea pe toata suprafata mancarii. Cum erau cam delicati la stomac, calatorii au refuzat, cu blandete, sa manance, grabindu-se sa adauge ca ii vor plati omului pentru cheltuiala pricinuita. Si asa au facut.
A doua zi de dimineata, jupanul a gasit pe masa un singur galben, iar calatorii, ia-i de unde nu-s.
Eu raman aici, sub smochin, Doamna, sa astept Duminica Tomii.
Din valea acestei primaveri trecatoare, de trei ori binecuvantate sa fie rosturile Literaturii, care nu lasa istoriile sa se piarda, faclioara sa se stinga, Masa, fara Umbre!
“- Si ce-ai sa scrii, ma rog, despre Bunica-ta?
– Ce-am scris, Bunica.”
Categorii:
Nu din gura, ci din carte
