Popa’s: In arta, totul se face datorita harului pe care ti-l da Domnul, in viata, datorita destinului

Locul romanilor este in Romania

Tango: Sunteti foarte cunoscut in strainatate, ati facut lobby pentru Romania in mai multe tari. Ce v-a determinat?

Stefan Popa-Popa’s: Eu am fost invitat la foarte mari niveluri, dincolo. In parlamentul german sunt caricaturile mele, in parlamentul european la fel. In 24 de ore am golit sala parlamentului. Am facut lobby-uri serioase, nu de amatori. Am presa in Occident foarte tare: Times, Le Monde, L’Humanitée, Le Canard Enchainé, dupa care se copiaza si se face Catavencu…

Tango: Si de ce n-ati plecat, totusi, din Romania?

S.P-P.: Din mai multe motive. Unul, religios. Aici e locul in care m-am nascut, aici trebuie sa fac ceva pentru semenii mei si aici trebuie sa mor. Dedesubtul icoanei lui Iisus Hristos, pe care o vedeti acolo, este masca mortuara a lui Eminescu, pe care oameni care se dau drept intelectuali il blameaza. Chiar domnul Liiceanu, si domnul Patapievici la fel. Nu am aceeasi parere cu domniile lor. Pentru mine, Nadia Comaneci e un simbol pe care, din pacate, romanii nu stiu de ce nu vor sa-l cunoasca. Trebuie sa o avem pe Nadia Comaneci ca o icoana, pentru ca datorita ei s-a vorbit pentru prima data de Romania. Si este tragic ca noi, romanii, nu facem nimic pentru ea. Si n-am plecat din tara, in primul rand ca sa nu dau satisfactie dusmanilor mei. Locul romanilor este in Romania. Nu stiu de unde si pana unde sunt mai cunoscut in afara, pentru ca sunt foarte multi romani in situatia asta. Palade, care e singurul roman care a luat premiul Nobel pentru stiinta, e mai cunoscut in afara decat in Romania. Daca va duceti pe strada si intrebati de Emil Palade, nu stie nimeni cine e. Asta este soarta noastra. La ora actuala, societatea romaneasca este o societate bolnava. Si va dau argumente, pana maine va tin cu argumente. Eu astept sa se insanatoseasca si sunt convins ca se vor pune treburile la capat candva.

Tango: Nu v-ati gandit macar pentru familie? Poate ca le-ar fi fost mai bine lor sa traiasca in alta tara, sa le asigurati altfel de viata. Sunteti casatorit…

S.P-P.: Aceasta este o intrebare din partea cuiva care considera ca partea materiala este mai importanta decat partea spirituala. Evident, partea materiala vine dupa partea spirituala. Bine ar fi sa n-ai multi oameni in jurul tau care sa te ciuguleasca. Dar orice artist care se respecta si orice artist care lucreaza si este o valoare are asi­gurata si partea materiala. Eu sunt pro­fesor universitar si am predat marketing in arte vizuale, la o facultate de stat, dar, din pacate, abia dupa 50 de ani mi-am dat seama ce inseamna a vinde si a face castig din arta. Momentan nu mai predau la stat, si va dau un exemplu, sa intelegeti de ce. Sa zicem ca am la masterat 30 de studenti. Si, inainte de examen, primesc cel putin 60 de telefoane vizavi de studentii respectivi, pe care trebuie sa ii trec. Ca sa-mi stric relatiile cu respectivii, nu doresc. Ca sa ma mint pe mine insumi si sa le dau note de trecere la toti, nici asta nu vreau. Atunci am renuntat la aceasta chestie si nu-mi doresc sa mai particip la acest genocid cultural. Prefer sa respir aerul in Romania, sa nu platesc TVA, si sa ma exprim in afara.  

Tango: Am citit ca nu sunteti acceptat de Uniunea Artistilor Plastici din Timisoara.

S.P-P.: Asa e, nu sunt acceptat de Uniunea Artistilor Plastici din Timisoara. Eu sunt membru de 10 ani la Bucuresti, insa ei, aici, la Timisoara, considera sectiunea aceasta, de caricatura, care exista de ani de zile, o arta minora. Eu zic ca ar trebui sa-i invitam la o chestie psihiatrica, sa se verifice baietii, pentru ca orice artist mare al lumii, inclusiv DaVinci, Dalí, cine vreti dumneavoastra, toti au facut caricatura. Au facut desene satirice si au facut ca­ricatura. Si este arta majora. Numai ca pe mine m-au scutit de orice pentru ca au zis „Dom’ne, daca acum ar veni VanGogh sa-si depuna candidatura, noi nu l-am primi“. Si cu asta m-au scutit de orice intrebari.  

Tango: Dar aveti si alte lucrari, pictati si icoane.

S.P-P.: Masa de aici e plina de tablouri. Fac tablouri pentru hoteluri, si nu hoteluri de doua, trei stele, hoteluri de sase, sapte stele. Lucrez in toata lumea. Eu nu ma justific pentru ceea ce fac eu, ca n-am nevoie sa ma justific. Eu v-am pus in brate albumul acela si pun eu o intrebare invers: acei 198 de sefi de state credeti ca stau de vorba cu oricine? Eu, daca, de exemplu, ma duc acum la Papa, dupa ce vin de la Papa, va promit eu ca nu mai stau de vorba cu nimeni.  

Tango: Cand mergeti la Papa?

S.P-P.: Povestea este in felul urmator si va rog sa o luati ca atare. Eu fac foarte multe treburi caritabile in lume. Ma duc si, pe sanatatea mea, fac mii de portrete intr-o seara, intr-o noapte, la diferite baluri, si strang sume uriase de bani, care se doneaza in scopuri caritabile: pentru copii bolnavi, pentru spitale si asa mai departe… Eram acum cateva luni aici, in Romania, la o asemenea actiune, iar cancelarul papal m-a extras din locul respectiv, de fata cu consulul Italiei, si mi-a confirmat ca voi fi invitat la domeniul de la Asensi, o saptamana, in vederea decernarii celei mai mari distinctii papale. Trebuie sa particip o saptamana, si cu expozitie, sa fiu prezent acolo. O sa primesc amanunte in curand, dar consider ca daca primesc cea mai inalta distinctie papala, nu stiu daca ar mai trebui sa-mi mai plec urechile la ceea ce se vorbeste despre mine vizavi de Uniunea Artistilor Plastici din Timisoara. Efectiv, nu ar mai trebui sa ma intereseze daca ma primesc la Uniune. Adica, trebuie sa ma cobor chiar acolo? Mi-ar trebui galeria de la Uniunea din Timisoara? As putea sa fiu la orice galerie din lume, daca am deschis expozitie la curtea regala… Sunt singurul artist care a deschis la curtea regala o expozitie. 

Revelatia am avut-o abia la 40 de ani

Tango: Stiu ca desenati din copilarie. Cum v-ati dat seama ca asta este menirea pe care o aveti?

S.P-P.: Desenez din copilarie, dar, din pacate, revelatia am avut-o abia la 40 de ani, pana atunci am desenat inconstient, incurajat de tatal meu. Am avut o sansa enorma sa plec in Occident la varsta de 19 ani si acolo sa fiu preluat de o familie de francezi care s-a ocupat de toate expozitiile mele in anii respectivi. Dar revelatia am avut-o foarte tarziu, la 40 de ani, in urma unei morti clinice, cand mi-am dat seama si mi-am amintit de mai multe lucruri despre care nu este bine sa vorbim, dar numai atat pot sa va spun, ca menirea mea pe pamant a fost sa multiplic talentul pe care mi l-a harazit Dumnezeu. Si care s-a manifestat prin aceasta academie, care se numeste Popa’s Academy, si care a scos multi campioni. Multe premii am adus in tara la concursuri profesioniste, desi erau copii, au obtinut marele premiu al Germaniei, al Japoniei, in Statele Unite, in Franta. Unii dintre ei sunt desenatori ai revistelor din Finlanda, din Belgia. Radulescu in Belgia, Basca in America… Sunt foarte multi fosti studenti de-ai mei care ocupa locuri importante in presa de pe mapamond. Din pacate, eu nu le-am permis niciodata sa aminteasca treaba aceasta, chiar celui care detine la ora actuala un mare premiu de banda desenata, Ciubotariu, i-am zis sa nu spuna niciodata ca a fost studentul meu.  

Tango: De ce?

S.P-P.: Va dau numai un exemplu. Fetei care a luat la Cartoon Network locul intai i-a scapat intr-un interviu ca multumeste maestrului Popa’s. Cand a venit in Timisoara, i s-au confiscat de catre scoala banii, calculatoarele si tot ce a primit. Si, de aici, trageti dumneavoastra concluzii. Si daca vreti, chem acum studenti de-ai mei, sa vedeti ce patesc in momentul in care se afla ca sunt studenti la mine: sunt lasati repetenti. Este singura arma care a mai ramas romanilor ca sa dusmaneasca alt roman, dand in cap pana si copiilor. De aceea eu am o scoala foarte discreta si am sa va arat dumneavoastra, dar nu o sa facem pu­blicitate, pentru ca nu vreau sa divulg cine este studentul meu. Sunt destul de inteligent ca sa feresc acesti copii.  

Tango: Aveti si propriii dumneavoastra copii?  

S.P-P.: Eu am trei copii, dar nu e cazul copiilor mei, pentru ca nu i-am lasat sa continue cu desenul. Pentru ca eu am patit mult prea multe in tara asta ca sa ii las si pe ei sa faca la fel.  

Tango: Si copiii cu ce se ocupa?

S.P-P.: Fata a terminat stiinte economice si masteratul, lucreaza undeva la o banca, baiatul cel mare este in Grecia, iar baiatul cel mic, din a doua casatorie, este student in anul IV la o facultate stiintifica.  

Tango: In tara noastra?

S.P-P.: In Romania.

Tango: Nu v-ati gandit sa-i trimiteti sa studieze in afara?

S.P-P.: Acesta este un snobism al romanului, sa ma iertati ca va spun. Sa nu credeti ca acolo invata extraordinar si toti cad pe spate cand vin ei ina­poi in Romania. Invata acelasi lucru ca si aici. Chestia este ca, intr-adevar, pot sa faca o specializare, dar nu cred eu ca acolo e extraordinar. Imi pun aceasta intrebare: de ce ma cheama pe mine la toate facultatile din afara sa predau aceasta arta numita caricatura, la Lyon, in Statele Unite sau in Spania? De ce nu cheama de la ei, daca intr-adevar sunt extraordinare?

Tango: Dar in familia dumneavoastra, cine altcineva avea vocatie artistica? De la parinti, sau de la cine ati mostenit aplecarea catre zona aceasta?  

S.P-P.: Eu cred ca Dumnezeu, cand iti da harul, nu se uita sa vada daca cineva a fost inainte in familia ta, ca sa depinzi de acel cineva.  

Tango: Dar parintii cu ce s-au ocupat? In ce fel de familie ati crescut?

S.P-P.: Tatal meu a terminat mai multe facultati si a fost un disident al Severinului. Era un om care scria zilnic la Europa Libera si a murit spanzurat si ingenuncheat, desi un om nu se poate spanzura in genunchi. Cand am fost acum la Severin si mi-au dat titlul de cetatean de onoare, am spus: „Eu sunt copilul aluia de care voi, primarii dinainte, nu ati avut loc.“ Acum toata lumea este extraordinar de impotriva lui Ceausescu, dar de ce n-au fost atunci cand era Ceausescu?! Eu am ramas singurul caricaturist roman care a publicat caricatura lui Ceausescu in timpul lui. Dar nu cred ca ati auzit la mine ca am fost vreodata considerat disident. Eu n-am sa spun niciodata treaba asta. Ah, ca nu le-a placut si nu m-au lasat sa deschid expozitii, asta e, cine a avut de pierdut? Eu sau ei? Eu zic ca ei au avut de pierdut, pentru ca eu continuam sa desenez. Si acele soparle pe care le faceam, acel om care vorbea la multe microfoane, un om pe care nu-l asculta nimeni, exista unul care vorbea mult, e cunoscuta lucrarea respectiva. Si sunt multe. ala musulman, care se ruga la un pantof mare… Eu pot sa demonstrez ce-am facut in timpul ala, nu le-am avut prin sertare. Nu, dom’ne, le-am publicat, sunt mandru ca am pacalit cenzura, si au aparut caricaturile mele. Am luat Premiul Academiei de Arte Frumoase de la Moscova. Este o mandrie pentru mine ca am acest premiu, ca nu oricine se poate lauda ca a luat un mare premiu conferit de Academia de Arte Frumoase de la Moscova. Era o caricatura cu un general care sarea coarda, cu simbolul granitelor tarii, care avea un arsenal foarte mare de armament in spate. Si mi-au zis intai: „Dom’ne, ia-ti porcaria asta de aici, ca nu putem sa-ti publi­cam acest desen infect“. Eu l-am trimis la Moscova, unde era un concurs pe tema „Arta in slujba pacii“, si a luat medalia de aur. Apoi, a aparut pe co­perta la revista „Urzica“. Asta deja intra intr-o istorie a caricaturii romanesti. Sa fie cenzurata, aruncata, si ulterior, exact pe motivul respectiv, sa fie coperta revistei „Urzica“…  

Tango: Mama dumneavoastra cu ce se ocupa, si cum a fost relatia cu ea?

S.P-P.: Mama a fost profesoara de chimie, chiar si profesoara mea, si nu a avut o influenta extraordinara asupra mea, in domeniul artistic ma refer. Am fost trei frati. Mai suntem doi, un frate a murit. Consider ca am trait intr-un mediu si intr-o familie foarte modesta. Tata era un om care nu accepta nedreptatile din regimul comunist, pe care le stiti si dumneavoastra. Desi comunismul a avut si parti bune si parti rele, cum si viata are si parti bune si parti rele, si toate societatile au. Nu stiu daca noi am fi capabili sa stim ce este mai bine si ce este mai rau, intr-o societate. Asta a fost, asta am trait, si cu asta basta.  

Tango: La revolutie ce faceati? Cum v-a prins trecerea din regimul acela?

S.P-P.: Nu intru in amanunte, am fost chiar ranit la revolutie, dar nu vreau sa vorbesc despre asta. Meritele mele sunt in cultura. Am prea multe performante in cultura, ca sa merite sa amintesc despre modul cum merg la buda, cum fac curat etc.  

Tango: Dar revolutia nu v-a marcat destinul artistic, a permis mai multa libertate, mai multa miscare, cariera nu s-a schimbat?

S.P-P.: Eu am plecat si in timpul lui Ceausescu, in Franta. Va chem omul care a falsificat actul si care mi-a dat pasaportul pe ascuns. O sa ziceti acum „Bai, asta, daca a plecat atunci, inseamna ca era omul securitatii“, sau stiu eu ce alte interpretari pot sa mai existe. Dar, deocamdata, din moment ce securitatea mi-a omorat tatal, eu nu am ce discuta cu ei. Eu am fost preluat de copil intr-o familie din Franta, am fost initiat si educat in familia lui si a cheltuit foarte multi bani din Japonia pana in Statele Unite ca sa ma lanseze ca artist. Ii datorez intreaga mea cariera, el traieste, are 84 de ani si este primul presedinte UNESCO, se numeste Henri Coursaget, este cel care a regizat deschiderea a cateva campionate mondiale, olimpiade si este o mare perso­nalitate care a fost propus la premiul Nobel pentru Pace. Eu trebuie sa amintesc de numele lui si de perso­nalitatea lui pentru ca am trait alaturi de el si m-a initiat in tot ce se poate spune.

Tango: Deci ati facut studii in strainatate?  

S.P-P.: Am facut studii in strainatate, insa vreau sa va spun un lucru, ceea ce fac eu, si mai ales inventia asta de Popa’s Show, nu cred ca s-ar putea invata niciunde. Eu, spre deosebire de facultatea de stat din Timisoara, care da numai someri, scot numai cam­pioni. Asta deranjeaza pe oricine, de-aia imi dau baietii in cap. Exista o invidie artistica. Eu nu am secrete, toate secretele mele sunt stiute de catre studentii mei.  

Tango: Si le folosesc, sau, pana la urma, fiecare se naste cu harul lui?

S.P-P.: Daca au ajuns acolo unde au ajuns fiecare, de exemplu Ciubotariu sa devina „number one“ in lume, baietii ceilalti care sunt pe la ziare si reviste in strainatate, cei care au luat mari premii internationale, eu zic ca le-a ajutat ce i-am invatat.  

Tango: Si cum ii selectati pe studenti?

S.P-P.: Dau un test si, in functie de test, ii aduc pe banii mei aici, la Timisoara, si ma ocup de ei. Este o fa­cultate la care se primeste abecedarul, apoi se poate tine legatura cu ei prin atatea mijloace la distanta: internetul, posta… Daca nu trec testul, eu nu ma ocup de ei, pentru ca eu nu scot decat performanta. De ceilalti, care nu fac performanta, nu ma ocup. Nu-mi pierd timpul.  

Tango: Si care sunt calitatile esentiale pe care le cautati la oamenii pe care ii formati?

S.P-P.: Ma intereseaza ceea ce au desenat ei in raport cu zodia din care provin si mai sunt cateva criterii care sunt greu de explicat. Ganditi-va numai la faptul ca eu aveam doar 20 de ani cand am facut acel tratat de parapsihologie a portretului uman scos de Interpol, singurul curs de specialitate care circula in toata lumea. Si nu stiu daca in Romania se stie ca acel curs e facut de Stefan Popa-Popa’s. Din pacate si eu il am in forma simplificata, adica intr-o copie xerox din vremea respectiva, si ma mandresc cu el, pentru ca mi-am dat seama de exact ceea ce mi-a spus Salvador Dalí. Mi-a spus ca voi ajunge sa desenez pe hartie ochii omului si acei ochi pe care ii desenez vor fi perfecti pentru cel din fata. Eu i-am spus: „Maestre, dar e invers, ce vad in fata desenez pe hartie“. Aveam 20 de ani atunci si n-am inteles decat dupa inca 20 de ani ce spunea Salvador Dalí. Si mi-am dat seama, pentru ca eu am foarte multe contacte cu foarte multe firme in care ma duc si desenez mii de portrete, ca, dupa o suta si ceva de portrete, mana merge singura. Si eu incep sa ma minunez de ceea ce iese, pentru ca daca n-as fi facut cele o suta de portrete dinainte, nu cred ca puteam sa scot chintesenta portretului urmator, al celui din fata, care apare pe hartie. Si atunci cand desenez ma joc si spun „Acum desenez ochii acestia“, si, culmea, cand am terminat si ma uit la cel din fata imi dau seama ca sunt aceiasi ochi. Exista o rezonanta care nu se vede, cum spuneau unii: „Dom’ne, Popa’s asta are un Roentgen care intra prin oglinda sufletului, ochii, cerceteaza interiorul, si apoi deseneaza, pune pe hartie. Niciodata la mine nu o sa vedeti niste portrete-robot. Niste portrete de exterior. De-asta v-am si spus, eu predau aceste lucruri si le spun studentilor mei sa nu puna niciodata ceea ce vad in fata, pana nu inteleg si pana nu cerceteaza sufletul pe care-l pun pe hartie. Atunci consider ca poate sa se ajunga la un apogeu. Si dau raspunsul acum ca, intr-adevar, Salvador Dalí avea dreptate.  

Tango: In ce context l-ati intalnit pe Salvador Dalí?

S.P-P.: Mi-am dorit foarte mult. V-am spus, eu am fost preluat de o familie din Franta, crescut, initiat, si dupa 5 ani de asteptari, am ajuns intr-o vara sa mergem la Salvador Dalí acasa. Portretul lui Dalí se gaseste la muzeul lui Dalí, in Spania, iar la 5 ani dupa moartea lui, am avut o expozitie, si cei mai importanti oameni care l-au cunoscut pe Salvador Dalí au fost invitati sa deschida aceasta expozitie. Eu am facut parte din ea.  

Tango: Ce priviti, ca sa vedeti sufletul celui din fata, mai ales ca nu aveti decat cateva minute la dispozitie?

S.P-P.: Este un schimb energetic care se petrece intre mine si respectivul. Candva, le spuneam si ce boli au. Si cei care s-au ocupat de mine mi-au zis ca nu este bine ceea ce fac. Si am avut acea pregatire energetica pe care trebuie sa o ai, pentru ca, in momentul in care desenezi, preiei totul din energia negativa de la cel din fata. Dupa aceasta scoala, ca sa zic asa, pentru ca eu nu am stiut de existenta ei, dupa educarea mea, mi-am dat seama ca este un schimb energetic intre mine si ei. Este harul Domnului, este puterea Domnului care te ajuta sa intelegi ceea ce este in fata, sa intelegi si, ceea ce ai inteles sa pui pe hartie, nu ceea ce ai in fata. Chintesenta s-o pui pe hartie. Puneti-va intrebarea urmatoare: cum adica toti sefii de state din lume si Putin, in aceeasi masura ca si Bush, ca si altii, au acceptat si le-au placut caricaturile lui Popa’s? Ce au aceste caricaturi? Pentru ca sunt mii de caricaturisti in lume la care sa apeleze si mi s-a spus, dom’ne, in momentul in care mergi la un summit, si intr-o singura zi trebuie sa-i desenezi pe toti, tine cont ca o liniuta pusa gresit inseamna terminarea carierei tale, pentru ca se supara ala si nu o sa stii ce iese… si ti-ai terminat cariera. Si nimeni nu vrea sa fie in pielea ta. Asta se intampla in prima zi, iar in a doua zi, trebuie sa faci expozitie. Trebuie sa le faci repede, ca sa le afisezi. Nu mai exista al doilea Popa’s in lume, nu mai exista un al doilea caricaturist care sa fi fost invitat la summit-uri, nu exista caricaturisti oficiali ai summit-urilor.  

Tango: Cum ati ajuns la viteza asta, de-ati depasit si calculatorul?

S.P-P.: Cu 4 secunde am depasit calculatorul! Acum, sincer vorbind, acest lucru poti sa ti-l perfectionezi in timp si nu asa cum spuneau unii ca, dimpotriva, ca si sportivii, cu cat imbatranesti, gata, nu mai faci recorduri. Nu este adevarat.

Icoana asta s-a transformat in timp ce noi lucram la ea

Tango: Cu adevarat, nu iesiti nicaieri din curte si din casa?

S.P-P.: Nu. Nu ma duc niciunde si nu ma intereseaza. Nici daca ma cheama oficialitatile, indiferent de culoarea politica, pentru ca eu am si spus de foarte multe ori: in presa romaneasca, partidele politice romanesti sunt gasti de hoti care fura tara. Imi rezolv treaba, sa se autosesizeze parchetele, ca nu ma intereseaza, sa faca ce vor, numai sa nu uitam o chestie, eu sunt vidanjorul sef al tarii prin faptul ca am fost la toate marile manifestatii importante si am spus intotdeauna: domnule prim-mi­nistru, domnule presedinte, de ce umblati pe poteci, daca v-am facut bulevarde? asta e rolul sportivilor si al oamenilor de cultura dintr-o tara, noi cream drumuri si politicienii sa vina in urma noastra si sa le foloseasca. Pun eu o intrebare: de ce miile de ambasadori ai tarii noastre, in tarile in care ma duc si sunt invitat la prim-ministrul tarii respective, sau la regele, sau presedintele tarii respective, imediat vin langa mine? De ce? I-am chemat eu? De ce nu-si face el, ambasadorul, lobby, si intai ma duc eu, deschid portita si apoi dupa mine poate sa mearga? Niciodata nu am acceptat ca un ambasador sa ma acompanieze. Niciodata, si nici nu am sa accept.  

Tango: V-a  influentat faptul ca sunteti in zodia gemenilor, are legatura cu destinul artistic zodia in care v-ati nascut?

S.P-P.: Sigur ca da, sunt legate. Zodiile nu sunt treburi intamplatoare, schimburile energetice din societate nu sunt intamplatoare. Exista un cult, vizavi de treaba asta, chiar aici suntem intr-o zona pe care o s-o simtiti o luna de zile, si dumneavoastra si colegul dumneavoastra, acum va incarcati cu o energie pozitiva si o sa fiti scutiti de boli, de tot ce este negativ, si o sa simtiti treaba aceasta. Este aici o icoana, creata aici, care se schimba mai mereu.

Tango: Icoane de cand ati inceput sa pictati?

S.P-P.: Dintotdeauna eu am facut picturi, icoane. Nu am avut niciodata pretentii extraordinare de pictura, pentru ca eu lucrez ca un autodidact, si n-am sa lucrez niciodata cum se preda la ora actuala.Dar icoana asta s-a transformat in timp ce noi lucram la ea. Eu aici am multe ateliere si, spre deosebire de alti colegi, eu dimineata dau cu banul si stiu ca ma duc la caricatura, la pictura, la grafica, ma duc la aerografe. E ca un fel de institutie, pentru ca produc si am contracte in afara pe care trebuie sa le respect, dar trebuie sa fiu multumit de ce mi-a calauzit Dumnezeu, pentru ca la ora actuala pot sa castig foarte usor si sa-i ajut si pe altii. Ajut oamenii, de exemplu, acum, un surdomut, mai circul prin tara si ajut multa lume, asta deoarece cred in ceea ce fac si sta­panesc bine partea de religie si mi-am dat seama ca nimic nu este in­tam­plator. In arta totul se face datorita harului pe care ti-l da Domnul si, in viata, datorita destinului pe care il avem fiecare.

Tango: Cand ati inteles ca sunteti credincios?

S.P-P.: Eu v-am spus ca am avut o moarte clinica si am fost in tunel, m-am intors din tunel… Dar mai mult nu va pot spune.

Tango: Ce rol a avut dragostea in destinul dumneavoastra? Cat a insemnat sa fiti indragostit, sa fiti alaturi de femeia pe care o iubiti?

S.P-P.: Pentru mine aceste probleme au fost catastrofale pentru ca n-am avut scoala vietii. Eu am fost un elev si un student de nota 10 si n-am prea cunoscut lucrurile de genul acesta. Norocul meu este ca actuala sotie a fost cea care a stiut sa coordoneze foarte bine situatia mea ca artist. Nu s-a bagat in lucrurile si in  treburile mele, dar a stiut foarte bine sa gestioneze raportul familie – arta. Am si spus ca nu am fost niciodata un sot bun, un bun tata, pentru ca nu poti sa faci arta de performanta si sa faci si treaba aceasta, dar sotia mea a stiut foarte bine acest lucru si, vreau nu vreau, trebuie sa ii multumesc pentru ca rezista cu tarie, desi nu este asa usor sa traiasca langa Popa’s, langa un geaman incapatanat. Deci e foarte greu, dar eu sper ca o sa am posibilitatea sa ii multumesc ei si celor apropiati. Eu am foarte multa lume langa mine, dar nu simt pe nimeni ca este prietenul meu.  

Tango: Pe regele Romaniei l-ati intalnit?

S.P-P.: Da, am poze cu el si i-am daruit si o lucrare. Eu am intalnit foarte multi regi si foarte multe regine, vedeti scrisori de la ei, vedeti poze cu foarte multi. 

Dumnezeu a creat doar un singur Popa’s pe pamant

Tango: Ce va spun oamenii carora le faceti caricaturile? Sunt multumiti?

S.P-P.: Din moment ce stau la cozi de cateva sute de metri… Iar eu am si poanta aceasta, ca ma duc la toaleta si cand vin ma asez si eu la coada, ma asez si eu la coada mea. Normal ca toti incep sa rada, cei care isi dau seama, si chiar i-am intrebat, de ce stau la coada… merita? Si majoritatea mi-au spus: „Merita, pentru ca ceea ce faceti dumneavoastra nu vedem in fiecare zi, in oglinda. Toti suntem curiosi sa vedem ce descoperiti.“  

Tango: Dar au fost si nemultumiti?

S.P-P.: Putini s-au simtit deranjati de ceea ce am facut eu si astea au fost femeile, care vor sa fie desenate mai tinere, desi nu stiu la ce foloseste. Cum a fost si cu doamna Mitterand, care, atunci cand i-am aratat caricatura, a zis ca nu seamana cu ea. Iar doamnele care stateau cu ea de vorba, lingu­si­toare, au zis si ele ca nu sea­mana. Iar eu, ca sa ma scuz, i-am zis ca, daca ar fi pozat, ar fi aratat altfel… Si, ca sa nu ii mai fac ridurile, pentru ca avea 58 de ani, am facut un perso­naj la vreo 25 de ani. Si cand i-am aratat, a zis: „Extraordinar, cel mai mare talent!“, dar de fapt era vorba despre altceva, despre ce vazuse dansa acolo. Dar e bine ca te poti juca si cu treburile acestea, pentru ca de multe ori cand se asaza o persoana pe scaunul de executie, pentru ca asa ii spun eu, stiu ce gandeste persoana respectiva si cam ce ar dori, si de-aia eu nu-i mai intreb, pentru ca imi dau seama si stiu ce isi doreste fiecare. Atunci, daca femeia imi este antipatica si imi transmite energie negativa, normal ca ii bag si eu negativ in hartie. De obicei, cele care sunt vopsite mai exagerat pe fata, va dati seama ce le fac, pentru ca, de regula, acestea uita sa se duca la biserica si e foarte usor de depistat in ce energii se scalda si ce energii iti transmit.

Tango: Si noi avem aceeasi problema cu doamnele pe care le fotografiem, care se supara daca arata mai batrane… sau daca arata asa cum sunt, si vor sa le retusam ridurile.

S.P-P.: Eu cred ca acea persoana ar trebui sa fie mandra ca un fotograf, indiferent la ce nivel este, se ocupa de domnia sa, si sa fie bucuroasa ca are asemenea ocazie.  

Tango: V-ati luat vreodata timp liber de la arta? Aveti momente in care plecati in concediu si nu desenati?

S.P-P.: Eu nu am exagerat cand am dat exemplu intotdeauna pe acel critic din Franta care a spus ca „Popa’s traieste desenele.“ Foarte bine a vazut treaba aceasta, nu a exagerat. Daca vrei sa ma omori, pune-ma sa nu fac nimic. E o placere diabolica, pentru ca multa lume ma intreaba: ce faci acum? Pai uite, sunt aici, la firma Kraft, face 10 ani de infiintare in Romania. Si ce faci? Pai eu sunt aici, cu vreo 500 de oameni, si trebuie sa desenez pe toata lumea. Pai cum, 500?! 500… nici nu stiu cum trece timpul, pentru mine a desena 500 de oameni este o placere. Cat voi avea aceasta putere de munca voi fi extraordinar de multumit, pentru ca eu consider ca sunt un debutant in permanenta si ca intotdeauna pot sa fac performanta. Iar vizavi de multele lucruri care s-au spus despre Popa’s, vreau sa spun ca Dumnezeu a creat doar unul singur pe pamant.  

Tango: Nu va doriti pana la urma recunoasterea in propria tara?

S.P-P.: Eu nu pot sa fac societatea romaneasca sa fie sanatoasa, pentru ca societatea romaneasca este o societate bolnava, am mii de argumente pe care vi le pot da. Am facut  multe performante pe care o sa le las in urma mea si o sa le recunoasca pentru ca nu au incotro, sunt evidente.

Tango: Sotia dumneavoastra cu ce se ocupa? Ea este tot din domeniul artistic?

S.P-P.: Nu. Irina, sotia mea, a fost dansatoare, si in momentul in care m-a cunoscut, a renuntat la dans. Deci a fost artista si a renuntat la tot si s-a ocupat de mine si m-a lasat sa creez.

Tango: De cati ani sunteti impreuna?   

S.P-P.: De 20 si ceva de ani.

Tango: Si despre copii, ce-mi mai puteti spune, cum ii cheama?

S.P-P.: Patric este cel mai mic, are 21 de ani, Stefan este cel mijlociu, iar Sorina este cea mare.

Tango: Cum v-a influentat existenta aparitia copiilor? Cum s-a schimbat raspunderea?

S.P-P.: Timpul a trecut pe langa mi­ne fara sa-mi dau seama, pentru ca eu am avut o foarte mare preocupare pentru arta si in momentul cand eu am avut necazuri ei au fost langa mine, nu cei din afara, si cred ca i-am sacrificat nedrept vizavi de arta. Dar acum pot sa pastrez un echilibru extraordinar, pentru ca pot sa ma preocup de dimineata pana seara de locul unde stau si creez si pot sa-i ajut mult mai usor. Cat va fi. Un om nu trebuie neaparat sa traiasca pana la 80 de ani, poate sa traiasca si 50, si 55 de ani, problema este ca te gandesti sa lasi ceva in urma pentru semenii tai. Si sunt constient de asta, pentru ca atitudinea care se creeaza in tara este ca cea fata de Brancusi si alti mari artisti ai lumii si ai tarii – vor fi recunoscuti dupa moartea lor si trebuie sa ne re­sem­nam. Noi ne desfa­su­ram si ne fa­cem datoria fata de noi insine si fata de societate fara sa ne asteptam ca societatea sa recu­noas­ca ceva si suntem constienti ca se va intampla ceva dupa ce noi nu vom mai fi, dar pe mi­ne nu ma mai intereseaza ce se intampla dupa, important e sa lasi ceva in urma. Si eu cred ca am lasat, am prea multe performante ca sa fiu sters cu buretele.

Interviu de Alice Nastase 
Fotografii: artista (artista.ro)

Tango va recomanda si
Mihai Stanescu: Multe ar fi vrut sa se casatoreasca cu mine pentru ca eram cunoscut. Acum, nu mai vor
Sabin Balasa: „Sint casatorit a cincea oara“