Am fost odata intr-o sala de tribunal si intamplator se judeca un divort. Am inteles ca femeia si barbatul care se desparteau legal trecusera fara succes peste perioada de impacare pe care ti-o prescria, obligatoriu, tribunalul. Aceasta era considerata ca o posibila renuntare la divort. Dar in cazul lor, nu ajutase la nimic.
Pretul cu amanuntul al custodiei
Am iesit din sala, pentru ca initial nu ma interesa acel caz. Dupa un timp petrecut pe coridor, cineva a iesit si-i povestea unei alte persoane ce se petrecuse in sala. Parintii se dusmaneau ingrozitor si nici vorba sa coopereze civilizat. Nu vorbeau urat, dar si eu observasem, in timp ce eram in sala, ce priviri ucigatoare isi aruncau. Persoana care povestea cum decursese acel divort – in care intelesesem ca problema principala era custodia copilului, un baiat de vreo 11 ani – spunea ca baiatul era foarte atasat de mama, parea ca nu intelege prea bine situatia parintilor lui. El vorbise cu mama lui despre divort si o asigurase ca, daca va fi intrebat cu cine vrea sa ramana, el va spune raspicat „cu mama“. Dar, in acelasi timp, si tatal cerea insistent custodia, desi nu stia sa-si argumenteze bine incapatanarea.
Din cate povestea guraliva persoana care asistase la transarea custodiei, copilul statea singur pe o banca, iar in spatele lui stateau parintii si ceva rude. La un moment dat, cand tatal spunea ceva juriului, discret si unduios, un barbat s-a asezat langa copil si i-a suflat ceva la ureche, dupa care l-a lasat singur si s-a dus undeva in spate.
Cand copilul a fost intrebat cu ce parinte ar dori sa ramana, el a raspuns fara ezitare: „cu tata“. Mama lui a inmarmurit si s-a pierdut cu firea. Decizia s-a produs instantaneu, conform legii: copilul va ramane cu tatal lui.
Am aflat, tot stand pe sala, ce se intamplase dupa decizia juriului, cand acesta daduse o mica pauza publicului. Mama iesise din starea ei, plangea spasmodic, intreband copilul de ce spusese ca vrea sa ramana cu tatal lui, cand alta fusese intelegerea. Copilul, cu o inocenta nemasurata, i-a raspuns: „Unchiul – deci fratele tatalui – a venit la mine si mi-a spus ca, daca raman cu tata, imi cumpara o mitraliera mica“. Momeala era o jucarie care costa ceva, era chinezeasca, facea zgomot, scotea lumini, era probabil tot o jucarie mult visata de copiii cu care se juca el pe-afara. Probabil ca scena fusese gandita de tata si unchi, ca o solutie machiavellica de a castiga tatal custodia.
Nimeni nu poate nega ca un copil devine o arma a conflictelor dintre parinti. Este o arma comoda si ieftina, pentru ca un copil poate fi manipulat, poate fi stapanit sau mituit de parinti. Este mic, inocent, dependent nativ de adulti, usor de pacalit.
Mamele care detin custodia copilului pot profita de culpabilitatea tatalui care paraseste cuibul conjugal, lasand un loc dramatic de gol. Accesul tatalui la copil poate fi controlat cu dibacie, intr-un registru al razbunarii, pentru ca puterea o are mama. Iar daca tatal se simte culpabil, mama poate sa-i accentueze acest sentiment, sa dozeze „imprumutarea“ copilului, apropierea de el. Se intampla ca tatal sa suplineasca absenta prin cadouri, rasfaturi, pe care copilul le pune pe seama bunatatii lui si nicidecum pe seama culpabilitatii.
Strategia sperantei si arma vinovatiei
Desigur, prezenta parintelui non-custodial este reglementata de lege. Dar, pentru ca tensiunea si conflictele dintre parinti sunt de multe ori destul de puternice – viata are o cazuistica vasta, din punctul acesta de vedere – prezenta parintilor in viata minorului este evident inegala. Cred ca legiuitorul a luat in consideratie faptul ca apropierea tatalui de copil este si o apropiere de mama si ca cei doi se vor certa si-si vor aduce reprosuri in continuare, ca pe vremea cand nu erau divortati. S-a vorbit mult despre „tatal de duminica“, multe filme ne prezinta mamele tip gardian, care-si asteapta copilul adus de ex-sot, cu o figura nemultumita, scanand copilul, parca pentru a vedea neglijenta sau incapacitatea tatalui de a fi un bun si atent parinte. Iar daca intarzie, nerespectarea orelor se traduce intr-un repros acid.
Unele mame nu fac asta constient. Ele reactioneaza instinctiv, dar in fond rezultatul este acelasi.
Complicatiile pe care divortul parintilor le aduce in viata unui copil sunt destul de mari. Logistica programului de impartire a timpului este dificil de reglat. Se negociaza orele si locul, deconteaza vremea, vacantele, contextul, orice detaliu.
Dar cunosc si situatii in care mama e maleabila: stie ca apropierea tatalui de copil nu trebuie sa ramana strict cea stabilita de lege. Doar suntem oameni civilizati! Motivul este simplu: copilul trebuie sa vada doar ca tatal nu mai doarme acasa. in rest, tatal poate veni dimineata la el, dupa-amiaza, chiar seara, inainte de culcare. Copilul nu trebuie sa suporte consecintele departarii. Timpul petrecut de tata cu cel mic depaseste cu mult drepturile lui legale. Dar, la un moment dat, mama – care poate inca astepta o impacare, in subconstientul ei, iar acest lucru o face sa manifeste o cumsecadenie rara – se simte nedreptatita. De ce el sa nu simta dorul de copil, de ce el sa vina numai cand vrea, de ce se poarta si cu ea ca si cum ar fi la dispozitia lui oricanda
Lucrurile se schimba cand mama isi ia adio total de la tatal copilului ei si se intoarce la sine, isi toarce constient singuratatea, implacabila separare, si incepe sa se simta victima libertatii acordate lui. Libertate pe care ea nu o are. Urmarea este fireasca: prezenta lui trebuie dozata, trebuie sa tina cont si de viata ei si sa nu-i ofere lui o prea mare doza de paternitate. in fond, el trebuie sa „plateasca“ abandonul, desprinderea de familie. Prezenta lui trebuie dramuita. Ea isi da seama ca, desi este mama, este in primul rand femeie. Ca atare, are si ea dreptul la refuzul disponibilitatii ei si a copilului, in fata tatalui.
Aici intervine insa problema: ca femeie, ea se pune alaturi de copil; ca mama, femeia dispare. Copilul va trebui sa-si vada tatal mai rar. Nu este oare nociv pentru copil sa-si vada tatal in mod programata Nu trebuie ajutat copilul sa inteleaga ca tatal a lasat un loc gol in casa, in primul rand – si nu un loc gol in patul din dormitorul parintilora Cred ca dificultatea celor prinsi intr-o situatie post-divort este sa negocieze onest – si adesea dureros – intre jocul complicat al identitatilor: sunt mama, dar sunt si femeie; sunt tata, dar sunt si barbat. Mai ales in cazul femeilor, se intampla ca mama sa innabuse femeia – asta din comoditate, din ideea de a arata ce mama buna e, din a-l face pe copil sa se simta toata viata recunoscator si loial ei, fiindca „si-a sacrificat viata“ pentru el.
