Andreea Paul, femeia din spatele mastii de fier

„Nu eram foarte frumoasa!”

Eveline Pauna: Mi-am propus sa realizez un interviu fara culoare politica, singurul dat pana acum despre sufletul dvs…
Andreea Paul Vass: Va multumesc foarte mult pentru ca mi-ati dat sansa de a vorbi desre omul Andreea Paul, pentru ca, aveti mare dreptate, nu am dat nimanui aceasta sansa pana acum. Dar v-o ofer dvs, cu mare placere!
E.P.: Atunci se cuvine sa incepem cu „a fost odata”. In Zalau a fost odata o fata frumosa, Andreea Maria Vass.
A.P.: Nu eram foarte frumoasa. Aveam o alura atletica, faceam volei de performanta de vreo 9 ani deja. Corpolenta fiind, de 1.80 inaltime, nu pot sa spun ca eram frumusetea tipica feminina – filiforma, mignona… nu eram acel gen.  
E.P.: Cea mai inalta din clasa?
A.P.: Da. In randul baietilor cea mai inalta din clasa. In clasa a XII-a cativa nazdravani au avut curajul sa ma intreaca destul de mult in inaltime.
E.P.: Stateati in ultima banca? Sau in prima?
A.P.: Stateam in prima banca pentru ca purtam ochelari.
E.P.: Si ce-ati facut cu ei?
A.P.: Am scapat de ei! In sfarsit tehnologia ne ajuta si am scapat de ei. Purtatul ochelarilor a fost povara tineretii mele.
E.P.: Cum erati? Una la parinti si mandra-n toate cele? In anii aceia ai copilariei…
A.P.:  Mai am o sora, care a performat in zona avocaturii, in domeniul privat. Ca structura si apetit am avut hobby-uri total diferite. La scoala eu eram calata pe profil real, ea pe umanist. Hobby-urile ne diferentiau – ea avea un apetit accentuat pentru lectura, eu pentru sport si matematici. Si, uite-asa, am imbinat dragul de munte cu dragul de matematica, le-am impletit apoi cu economia si am ajuns sa fac, intr-un final, si politica.
E.P.: A dat o reteta de succes, nu? Toata aceasta combinatie!
A.P.: Cred ca e timpuriu un bilant in aceasta zona. Cred ca succesul are mult mai multe componente si despre succes am sa vorbesc cand o sa o vad mare pe fata mea si cand am sa vad ce reusesc sa-i transmit ei din acumularile si din invatamintele mele. Abia atunci cred ca o sa facem bilantul.
E.P.: Bunica v-a spus: „in viata, daca vrei sa reusesti, trebuie sa ajungi atat de bun si de priceput in ceea ce faci incat si dupa ce te fura toti… tot cel mai bun sa ramai”.
A.P.: Nu va puteti imagina cata dreptate a avut! N-am inteles-o bine la acea vreme. Am purtat insa acele vorbe cu mine pentru ca apartineau bunicii mele. Mai tarziu am inteles-o! In primul rand pentru ca sunt o femeie care performeaza intr-o zona hipermasculinizata si pentru ca, intr-adevar, o femeie trebuie sa aiba grija cu toate aspectele vietii personale, familiale, profesionale. O femeie trebuie sa stie sa le impleteasca cu foarte mare grija pentru ca ziua noastra, al tuturor, este tot de 24 de ore. Si modul cum iti canalizezi energiile in toate directiile da in final aceasta reteta unica de succes dar care nu se poate copia.  
E.P.: Ma gandeam la numele „Vass”, numele pe care l-ati purtat inainte sa va puneti verigheta. O rezonanta aparte… care este povestea lui?
A.P.: Tatal meu este jumatate maghiar. Numele „Vass” inseamna, in limbajul uzual, „fier”. Si colegii mei se amuzau foarte des ca sunt „doamna de fier”. Pentru ca aveam, intr-adevar, o oarecare apasare in modul de a ma exprima…
E.P.: Dar stiti ca „Doamna de Fier”, in politica internationala, este altcineva…
A.P.: Asa este, dar ce sa fac?! Aceasta este partea amuzanta a unui nume pe care nu mi-l cumpar, pe care nu mi-l aleg, ci care-mi este oferit de parinti. Acesta este numele pe cate l-am purtat ca fata si, amuzant, neamuzant, asta inseamna. Si intr-adevar, am o fire argumentativa, logica. Ar mai fi si modul meu de a transa lucrurile – am o oarecare fermitate destul de accentuata, zic eu. Sunt o persoana vertebrala, cerebrala si atunci au jonglat si cu sensurile uzuale ale numelui.

Sky is the limit

E.P.: O persoana care a spus despre sine ca o caracterizeaza trei cuvinte: „economie, politica si sport”. Acum, le-am inteles, dar spuneti-mi daca sunt in ordinea aceasta, sau le putem schimba?
A.P.: Le putem muta pentru ca nu se exclud, nu se compenseaza ci se completeaza. Cand spun „sport”… nu mai fac volei in prezent dar imi place foarte mult muntele. Imi place sa-l urc si am o relatie speciala cu el pentru ca muntele este foarte sincer. Pe munte nu poti sa-l pacalesti. Muntele nu poti sa-l minti. Daca nu-l respecti si nu-l iubesti, nu poti sa-l urci. In clipa in care urci muntele esti tu in relatie cu tine insuti.
E.P.: Si muntele te invata sa-ti depasesti limitele? 
A.P.:  Nu. Inainte de a-ti depasi limitele intrii intr-un proces foarte lucid de diagnoza, de autoevaluare: cat poti duce, pana unde poti urca?! Si, sigur ca marea bucurie a fost sa urc pana-n varf!
E.P.: Si Andreea Paul cat poate duce si pana unde poate urca?
A.P.: Nu mi-am testat inca limitele. Cert este nu simt nevoia, in mod particular, sa urc pe Everest. Ma simt la fel de confortabil si pe Dintii Morarului. I-am urcat. Am fost pe creasta, m-am uitat in jos si in stanga si in dreapta si am vazut prapastia. Poate sa fie foarte, foarte adanca.
E.P.: Si in plan metaforic, cat de sus puteti urca?
A.P.: Sky is the limit! Oricat! Tine nu doar de profesie si de profesionalism, tine foarte mult de consecventa, de perseverenta, de exigentele pe care le aplici nu doar in relatiile cu ceilalti ci in relatiile cu tine insuti, inainte de toate. Si mai tine si de un dram de noroc. Eu am avut acest noroc, mai ales in sanul familiei, pentru ca cei de acasa au avut rabdarea si intelegerea necesara sa-mi fie alaturi. Atunci cand timpul la serviciu era foarte lung, acasa ma asteptau cu foarte multa caldura si cu intelegere. E un noroc uria?!
E.P.: Daca ar fi sa ne intoarcem la anii formarii dvs, stiu ca trebuia sa lucrati, asa cum si-ar fi dorit parintii,  in fabrica lor de mobila. Dar dvs. ati vrut „Cercetare”. E foarte greu de inteles…
A.P.: Eu am plecat la 18 ani din Zalau, ca sa fac Facultatea de Relatii Economice Internationale, in Bucuresti. Am terminat facultatea, nestiind ca exista Academia de ?tiinte. Dar am avut un atu pentru ca la absolvire obtinusem recordul la premiile de la sesiunea de comunicari stiintifice studentesti din intreaga istorie a ASE-ului. Si atunci, un academician, Aurel Iancu, m-a invitat la un interviu pentru ca exista un post vacant de asistent de cercetare la Institutul de Economie Nationala. M-am dus cu foarte mult curaj si am descoperit unul dintre cele mai palpitante domenii: cel al cercetarii. Am parcurs fiecare etapa: asistent de cercetare – stagiar, asistent de cercetare, pe urma cercetator. Insa am mai invatat un lucru: nu este suficient sa te dezvolti izolat, intr-o insula nationala, intr-o lume care este in puternica miscare si transformare. Si atunci am optat pentru a intra intr-un malaxor al burselor internationale de cercetare. Si am castigat destul de multe, ceea ce mi-a permis sa merg la London School of Economics, la Succes University, la Essex, dinolo, peste Ocean la Stanford University, in Franta la Maison du Science de l’Homme, am avut experiente extraordinare la Institutul de Economie Mondiala al Academiei Maghiare, unde am avut si o bursa NATO. Pe urma am aplicat la stagiile de formare profesionala de la Institutiile Internationale. Si am fost la Sediul ONU, la Big Apple, cum il numesc americanii si la Organizatia Mondiala a Comertului in Geneva. Asta asa doar cate imi amintesc acum. Insa acea experienta internationala m-a transformat foarte mult ca economist. M-a transformat foarte mult ca om pentru ca am vazut ce inseamna cele mai performante platforme de cercetare si ce inseamna creativitatea si justa ei valoare. M-am intors in tara, asta este, pentru ca sunt ca o babuta prinsa de glie. Nu sunt facuta sa traiesc in afara tarii, ma simt foarte bine acasa. Imi incarc energia de fiecare data cand plec in strainatate, dar simt nevoia sa ma intorc in tara.
E.P.: Este o poveste frumoasa care a pornit datorita ASE-ului. Dar daca nu o luati pe drumul acesta, daca ar fi fost sa ramaneti alaturi de parinti la fabrica respectiva de mobila… ce povesteam astazi?
A.P.: Fabrica de mobila a parintilor mei este un proiect de familie, un proiect managerial fara o scoala de management in spate – pentru ca tatal meu era profesor, iar mama mea asistenta medicala. Au renuntat amandoi la profesiile lor, destul de repede dupa Revolutie si au infiintat aceasta fabrica de mobila. Era visul lor ca eu sa preiau aceasta fabrica si sa o dezvolt mai departe. Mie nu mi-a trecut nicio secunda prin minte aceasta varianta pentru ca eu, pana sa intru in ultimul an de liceu – cand am luat decizia pentru ce examen ma pregatesc, imi doream sa fiu profesoara de matematica. Eu atat mi-am dorit, pentru ca mi-a placut foarte tare si pentru ca aveam o oarecare usurinta in a rezolva problemele.
E.P.: Era poezia de atunci – va doreati o meserie nobila dar care nu v-ar fi adus bani.
A.P.: Asta era pasiunea momentului respectiv…
E.P.: Dar, spuneti-mi, fabrica de mobila a parintilor dvs. exista si astazi?
A.P.: Da, sigur! Si merge destul de bine.
E.P.: Si cine o manageriaza?
A.P.: Parintii mei. Cred ca undeva in sufletul lor si acum mai spera ca poate-poate, intr-o zi, una dintre cele doua fete va prelua acest proiect. Sansele sunt mici, dar nu se ?tie niciodata…
E.P.: M-am uitat in catalog si-am vazut ca Licenta in Economie si Afaceri Internationale ati obtinut-o cu 9.80, iar studiile aprofundate in Economie si Afaceri Europene cu 9.90. Chiar ca ati invatat bine!
A.P.: Si la Bacalaureat am luat nota 10!
E.P.: Felicitari, coronita!
A.P.: Coronita, da. Cum s-au asezat lucrurile ulterior in facultate, imi pare mult mai interesant. Pentru ca in fiecare an am avut cate o materie pe care am iubit-o foarte, foarte mult. Nu eram adepta ideii de a performa la toate examenele. Dar, intr-adevar ma indragosteam de cate o materie. Si citeam foarte mult! Aveam o placere nebuna sa le demonstrez profesorilor ca sunt mai buna decat ei la materia respectiva. Ei, asta asa mai in gluma mai in serios. Dar eram extrem de fericita cand, in dezbaterile de la seminar, se dovedea ca pe o anumita tema citisem mai mult.
E.P.: Ati fost printre cei mai buni studenti de la ASE? Daca ar fi sa mergem sa intrebam profesorii acum?
A.P.: Sigur, puteti sa-i intrebati. Cred ca cel mai potrivit ar fi… sa nu vorbesc eu in termenii acestia pentru ca nu am cum sa ma compar cu studentii din celelalte generatii. Pot insa sa compar calitatea studentilor pe care-i am eu acum. Eu in prezent sunt lector universitar si imi pasa foarte tare de educatia si de prestigiul fiecarei generatii de studenti care-mi trece prin maini. Si din acest punct de vedere nu pot sa va spun decat ca, in pofida a ceea ce aud in jurul meu, eu sunt foarte multumita de studentii pe care-i am.
E.P.: Sunteti doctor in domeniul Economiei Internationale…
A.P.: Da. Am avut o experienta uluitoare, pentru ca, la nivelul generatiei mele examenul pentru doctorat se dadea intotdeauna – omul si locul. Si exista un acord predefinit intre aplicant si profesorul coordonator. Or eu intelegand ca nu am pe nimeni – asa numita „pila” nu-mi era familiara, am ales un profesor care dadea „pe bune” examen. Si la vremea aceea era singurul are a dat examen pentru doctorat. Este vorba despre dl. profesor Dumitru Miron, decan acum la Academia de Studii Economice. In clipa in care m-am dus sa-i spun ca mi-ar placea foarte tare sa-mi ofere sansa sa dau examen la doctorat mi-a spus, scurt si transant, „vreau si eu un elicopter”. Si am avut senzatia ca nu-mi va da, de fapt, aceasta sansa. Dar nu a fost altceva decat un mod de a-mi testa incapatanarea si vointa de a face acest doctorat cat se poate de bine. Deja ma cunostea de la sesiunile de comunicari stiintifice, dar nu am avut sansa sa-mi si predea la vreun curs. Am trecut foarte bine de acel examen si, in final, am fost foarte incantata cand dansul mi-a spus ca a fost cea mai buna teza de doctorat pe care a coordonat-o.
E.P.: Spuneti-mi cand ati inceput cele mai importante pariuri profesionale in cariera. 
A.P.: Nu fac niciodata pariuri cu mine insami dar imi ridic constant stachetele. Sigur ca viata in sine este un permanent examen. Si nu e doar un examen de conjunctura, e un examen de consecventa.
E.P.: Si sunteti obisnuita sa-l treceti cu note mari…
A.P.: Da, sunt obisnuita sa-l trec cu note foarte mari. Imi doresc sa fac o treaba buna indiferent de functia pe care o am.
E.P.: Ati fost consilier in Parlamentul European…
A.P.: Am fost consilier in cele mai inalte institutii publice. Mai intai la Administratia Prezidentiala, unde am intrat ca expert, tot printr-un examen. N-am sa-l uit niciodata. Am fost 16 pe un loc. Din functia de expert am avansat in cea de consilier, ulterior am plecat, intr-adevar la Parlamentul European. Trebuia sa-nteleg si mecanismul guvernamental european, care este foarte complicat si pare strain de ceea ce se intampla aici. Dar odata ce intrii in sanul Parlamentului European il intelegi, stii ce insemana Machiavelli in Bruxelles si reusesti sa intelegi mult mai bine continutul si forma deciziilor europene. M-am intors insa aici pentru ca am fost solicitata sa lucrez la programul de guvernare al unui partid politic de dreapta. Am facut-o si am ramas ulterior consilier a doi prim-ministri.
E.P.: Sa ramanem putin la Bruxelles. Cand v-ati trezit la Bruxelles in prima zi, cu bagajele din Romania aduse acolo, consilier… Ce-ati simtit, v-a fost teama ca puteti sa dezamagiti?
A.P.: A fost o experienta cu totul noua. Eram deja rodata in experientele internationale si in du-te-vino intre acasa si locul unde studiam. Bruxellesul a fost insa cu totul si cu totul nou pentru ca Parlamentul European este o institutie uriasa, cu peste 700 de parlamentari, fiecare cu cabinetul lui, cu comisii de specialitate unde se discuta structurat fiecare tema. Nimic nu se face hei-rupist. Ba din contra! Viata medie a unei decizii in Parlamentul European este undeva intre 7 si 9 luni. Asadar se discuta mult, se intoarce pe toate fetele cate o problema, se analizeaza toate alternativele si pe urma se intra in votul parlamentar. Se discuta foarte scurt si la obiect. Interventiile in Parlamentul European pot dura 1 minut sau 3, foarte rar mai mult de atat. Or in Romania suntem obisnuiti cu discursuri lungi.
E.P.: Dar cat stateati la Bruxelles si cat in Romania?
A.P.: Am facut un du-te-vino constant trei saptamani pe luna. Doua saptamani la Bruxelles si una la Strasbourg.  Asa este structurata activitatea Parlamentului European. A patra saptamana – in Romania. Dar eu plecam luni si ma intorceam joi, cu toata echipa de europarlamentari, pentru ca n-am vrut sa renunt la activitatea universitara. Si mi-am condensat cursurile vinerea.

Despre iubire…

E.P.: Acasa cine va astepta? Va astepta cineva?
A.P.:  La vremea respectiva nu aveam… familie. Dar actualul meu sot imi era iubit.
E.P.: Si ce a insemnat distanta intre voi?
A.P.: Distanta poate fi un handicap daca sufletele oamenilor nu sunt suficient de apropiate. Altfel… poate sa fie distanta cosmica si cei doi oameni se vor iubi oriunde se vor afla in lume. Din punctul nostru de vedere s-a dovedit ca distanta nu a fost un handicap, ba dimpotriva. Relatia a fost una trainica si, uite, suntem impreuna cu o fetita cu totul si cu totul grozava.
E.P.: Dar, spuneti-mi, cand si unde l-ati cunoscut pe sotul dvs.?
A.P.: Ne cunosteam de multi ani inainte sa fim impreuna pentru ca ne-am intalnit in conferintele unde se intalneau, de obicei, brokerii. Iar eu fiind economist de profesie, cu putine interventii pe piata de capital… ni s-au intersectat drumurile. Recunosc ca, la inceput, nu m-am gandit vreo secunda ca el va fi sotul meu. Dar uite ca m-a ajutat Cristi sa-mi deschid foarte larg ochii, sa descopar cat de minunat este ca om si uite-ne impreuna.
E.P.: Si atunci cand v-a intrebat daca vreti sa-i fiti sotie a fost romantic, a fost ca-n filme?
A.P.: Nu stiu ce inseamna „ca in filme”…
E.P.: Se intampla in Romania sau peste hotare?
A.P.: Mi-a facut o surpriza foarte mare. Eu gandeam ca n-am sa ma casatoresc niciodata. Nu era un obiectiv al vietii mele. Am optat initial sa-mi concentrez toata energia asupra profesiei. Doamne cat de naiva am putut sa fiu! Pentru ca ulterior am descoperit frumusetea cuplului, a familiei, a copiilor. Cand am fost ceruta in casatorie, sotul meu mi-a facut o surpriza uluitoare pentru ca m-a invitat la aeroport ca sa intampinam niste prieteni si, de fapt, m-a urcat in avion ca sa ma duca de Ziua Indragostitilor intr-un oras foarte apropiat si foarte frumos, in Istanbul.  Acolo s-a intamplat cererea in casatorie dar eram uluita pentru ca aveam impresia ca trebuie sa simti ca urmeaza un astfel de pas. Or pe mine m-a luat realmente prin surprindere.
E.P.: Si nunta a fost asa cum v-ati imaginat-o?
A.P.: Nunta a fost extrem de intima, cu multi prieteni, membri de familie si cunoscuti. Dar am ferit-o de ochiul public pentru ca deja eram destul de agresata de asa-numitii paparazzi. Am avut foarte multa grija sa nu apara nimic din lucrurile care sunt legate de viata intima a familiei noastre: nunta, botezul, petrecerile onomastice si asa mai departe. Or, din punctul acesta de vedere, cu permisiunea dvs., nu as mai pomeni nimic despre ele si sper sa nu aiba altii curiozitatea pentru ca sunt din mine, din noi, si nu cred ca este subiect de interes public.

Eticheta

E.P.: Atunci sa revenim la imaginea dvs. publica. Eu ma gandesc ca, daca ar fi sa iesim acum pe strada si sa oprim cativa romani sa-i intrebam ce stiu despre Andreea Paul, ar spune „doamna aceea frumoasa, care a fost consilier al lui Emil Boc”. Eticheta aceasta ce a insemnat si ce inseamna pentru dvs.? Unii au spus ca nu va mai numiti Vass tocmai pentru a spala aceasta eticheta…
A.P.: N-au avut argumente ca sa castige o batalie de idei, o batalie de solutii pentru problemele romanilor in studiourile publice si atunci au ales varianta mai usoara de a-mi imputa schimbarea unui nume. Dar au facut-o mincinos si in cunostinta de cauza – eu mi-am schimbat numele acum trei ani, cand m-am casatorit. Ma cheama Andreea Maria Paul. Doar ca brandul politic Vass s-a prezervat destul de bine si cu toate ca eu insistam la inceputul emisiunilor „aveti grija, va rog, mi-am schimbat numele, sunt casatorita, ma cheama Andreea Paul”… Porneau emisiunea asa, iar in mijlocul emisiunii se auzea din numele „Vass” constant pentru ca s-a lipit foarte tare de buzele moderatorilor, ale interlocutorilor si chiar ale telespectatorilor. Pateam chiar in interiorul guvernului sa ma prezint la telefon Andreea Paul si sa spuna „cine?”. Asta inseamna un brand puternic…
E.P.: Dar eticheta de consilier al lui Emil Boc… o stergeti?
A.P.: Nu. Din contra! Nu am cum sa ma dezic de o functie onoranta pe care am avut-o. Dar imo amintesc cate injuraturi mi-am luat doar pentru a fi loviti frontal sau tangential premierul Romaniei sau presedintele Romaniei. Vreau sa spun, foarte scurt, care este rolul unui consilier de premier. In primul rand, consilierii nu iau decizii dar ei sunt obligati sa prezinte decidentilor publici mai multe alternative pentru o anumita problema. Eu, ca si consilier, am fost pusa intr-o postura… si de comunicator pe probleme economice si sociale, iar public eram obligata sa apar jumatatea lucrului facut bine. In interiorul Guvernului eram obligata sa apar lucrurile care tergiverseaza. Sau care nu s-au facut bine. Or, aceasta este o pozitie destul de ingrata, pentru ca nu te iubeste nimeni. Public starnesti un sentiment destul de puternic de agresivitate, din partea Opozitiei sau a persoanelor care sunt direct lezate de deciziile luate, iar in Interiorul Guvernului colegii sigur ca ridica intrebarea – cine este tanara (ca sa nu zic altfel, pentru ca am auzit tot felul de formulari) care vine sa ne spuna noua cum se face macroeconomie sau cum se face o politica publica fundamentata economic…     
E.P.: Sa ramanem la domnul Boc, pentru ca inca sunteti asociata acestui nume. Care este cea mai mare greseala pe care a facut-o Emil Boc in mandatul de premier?
A.P.: Greselile pe care le-a facut… le-am discutat personal cu dansul si nu am sa le expun public. Insa pot sa sesizez lucruri pe care le-am incriminat initial, dar pe care le-am inteles mai tarziu. A fost un om politic incredibil de talentat, care a reusit sa tina o coalitie atat de eterogena – asa cum a fost initial cu PSD apoi cu UDMR si cu UNPR , in vremurile cele mai dificile. Cele mai tulburi din punct de vedere economic.
E.P.: Il admirati ca politician? Si astazi?
A.P.: Da, pentru ca stiu ca a convins oamenii, prin onestitatea lui, printr-o munca incredibila pe care a prestat-o in folosul comunitatii. Pentru ca in folosul lui nu a facut-o. Pentru sacrificiul lui..
E.P.: Sunteti prieteni? Iesiti la cafea?
A.P.: Niciodata nu am avut timp sa iesim la cafea decat in cazul unor evenimente de anvergura – cum a fost nunta sau botezul.
E.P.: A venit, deci, la botezul copilului, la nunta dvs…
A.P.: Era normal, pentru ca duceam impreuna greutatea actului guvernamental. Dar pe umerii lui a stat povara infinit mai mare decat pe umerii mei.
E.P.: Spuneati, la un moment dat, dupa evenimentele care i-au scos in strada pe romani,  „am simtit cum vocea pietei rasuna pana in adancul sufletului”. Ce v-a durut atunci?
A.P.: Da. Era vorba de nemultumirea romanilor, pentru ca au existat persoane care au adus un deserviciu destul degrav de imagine actului guvernamental, in vremuri teribile de austeritate. Or, hai sa o spunem pe aia dreapta! Psihologic vorbind, este foarte greu sa-i convingi pe oameni, pe romani in special, ca, da, a fost un rau, dar daca nu luam acele decizii raul era infinit mai mare. Romanul stie, simplu, ca e fost rau. Nu are perceptia dimensiunii posibile a raului care s-ar fi manifestat in Romania daca nu ajustam acel buget public cu decizii dure.
E.P.: De acum inainte va fi bine?
A.P.: Inca este prematur sa discutam despre bine pentru ca nu ne paraseste criza. Exista inca un parcurs al clasei politice de primenire, de reformare, de absorbtie de profesionisti care trebuie sa-si spuna cuvantul in decizia publica. Noi avem 22 de ani de democratie, suntem o democratie inca mult prea tanara. Cred ca inca vor trece cativa ani buni pana sa putem vorbi de un drum romanesc clar definit, de o viziune prin care sa definim interesul strategic al nostru, al Romaniei si care nu este apanajul unei persoane sau al unui partid politic, ci este apanajul nostru, al societatii civile in ansamblu. Noi trebuie sa facem acest lucru impreuna.

Blonda si frumoasa

E.P.: Pentru ca vorbeam despre etichete si pentru ca va privesc cat de frumos si pasionat vorbiti despre activitatea dvs. si despre tot ce ati reusit sa faceti pana acum, ma gandesc… sunteti frumoasa, sunteti blonda. Ati fost discriminata vreodata?
A.P.: Sunt asa de neplacut surprinsa de comentariile oricarei persoane care, in clipa in care intra in contact cu o femeie, ii masoara foarte repede lungimea fustei, inatlimea tocului, adancimea decolteului sau culoarea parului. Cat de superficiali suntem cand vorbim despre o femeie! Este superb sa fii frumoasa! Primul lucru pe care vi l-am spus cand ati intrat pe usa mea si nu va cunoscusem inainte a fost „Doamne, ce frumoasa sunteti!”…
E.P.: Multumesc tare mult…
A.P.: Dar dincolo de aspectul fizic a contat altceva! Cand am spus „frumoasa” nu m-am referit la aspectul fizic, ci este ceva in ochii dvs. care spune ca dincolo de aspectul fizic exista un suflet aparte. Eu asta am vazut. Dar daca ne rezumam la culoarea parului… ce poate sa transmita culoarea parului, decat o optiune pur cromatica.
E.P.: Intr-o lume a barbatilor, cat de greu v-a fost sa demonstrati ca sunteti si foarte desteapta? Aici voiam sa ajung!
A.P.: In situatia femeilor, de fiecare data se pune problema ca trebuie „sa dovedeasca”. Sa scapam odata de ipocrizia de a redefini rolul femeii intr-o societate! Mie aici lucrurile mi s-au limpezit destul de clar. Daca o natiune nu-si respecta femeile, este in stare de orice. Si am cam vazut de ce au fost in stare Romania si clasa ei politica. Am senzatia ca dupa doua mii de ani in care femeile s-au luptat pentru emancipare, dupa 200 de ani in care au luptat pentru dreptul la vot si dupa inca 20 de ani, in cazul romancelor – ca sa invete ce este democratia, cred ca a sostit timpul sa vorbim si despre egalitatea de sanse. Dar ce cuvinte mari si ce fapte putine!
E.P.: Munca si viata privata au fost vreodata in razboi, la dvs?
A.P.: Razboiul cel mai puternic este cu timpul!
E.P.: Cand am stabilit acest interviu dvs. mi-ati spus sa-l facem mai devreme ca sa ajungeti mai repede acasa, la cea mica…
A.P.: Timpul este inamicul oricarei persoane care performeaza intr-un anumit domeniu, indiferent care este acesta. E sacrificiul de care dai dovada in clipa in care renunti la placerile tale, ale copilului tau, ale familiei tale si te dedici acelei profesii. Din acest punct de vedere ai nevoie de extrem de multa intelegere. Eu am avut-o. Nu am simtit acest conflict. Dar in interiorul meu permanent planeaza semnul intrebarii – oare e bine? E bine ca ma dedic celorlalti in defavoarea timpului pe care i l-as putea oferi copilului meu?!
E.P.: Cand fetita va avea 18 ani, ce va spune despre mama? Ce vreti sa spuna despre mama?
A.P.: Sa fie mandra de mine. Ce va spune?! Sunt sigura ca o sa fie constienta de rolul comunicarii dintre noi! O sa fac tot posibilul sa aiba larg deschise toate usile sufletului meu ca sa aiba curajul de a-mi spune tot ceea ce gandeste. Indiferent ca e de bine, ca e de rau, sa poata sa imi explice pe indelete trairile ei, perceptiile ei, lumea pe care o vede in jur.
E.P.: Dar acum, seara, cand ajungeti acasa si cand ii spuneti povestea la culcare… Ce simtiti cand va uitati in ochii copilului dvs? E cea mai mare bucurie? Va mai trebuie politica, economie?
A.P.:  Este mica deocamdata, mai mult cantam si dansam decat citim povesti, dar in curand intram si in aceasta noua etapa. Degaja atat de multa energie pozitiva, suntem atat de fericite amandoua in contactul fizic – cand ne bucuram impreuna, dansam impreuna, ne jucam impreuna – e o explozie de sunete, lumini in priviri si energie pozitiva. Oricat ai fi de obosit, langa Sandra nu poti sa nu zambesti nonstop.

Declaratia de avere

E.P.: Locuiti tot in sectorul 6?
A.P.: Da, tot in sectorul 6.
E.P.: Bloc sau vila?
A.P.: Locuiesc la bloc.
E.P.: In Drumul Taberei?
A.P.: Da.
E.P.: Si cand va intalniti cu vecinii la lift, ce spun?
A.P.: Nu avem lift, blocurile sunt construite din trei nivele. Am relatii destul de cordiale cu vecinii, ne intelegem bine, sunt oameni care au avut cariere dar acum sunt in etate. Sunt oameni foarte intelepti si, de fiecare data cand ii intalnesc, simt ca erau de aord sau nu cu ceea ce faceam noi in Guvern, fara ca in mod obligatoriu sa exprime acest lucru. Suntem prieteni, in primul rand, pentru ca traim in acelasi bloc si ne ajutam reciproc.
E.P.: Stiu ca mai aveti si o casa de vacanta. Scumpa?
A.P.: Nu! E o casa de vacanta foarte mica, am mostenit-o de la parintii sotului meu. Din pacate tatal lui s-a dus in lumea sufletelor. Noi am mostenit jumatate din aceasta casa. E o casa la munte si, intr-o mica curte, i-am pus si Sandrei o casuta colorata si are unde sa se joace.
E.P.: Aveti doua automobile. Ce masina conduceti?
A.P.: Eu conduc un Mitsubishi Outlander. Acum 4-5 ani imi doream sa imi iau o masina in care sa-mi incapa schiurile. Acesta a fost argumentul pentru care am ales aceasta masina.
E.P.: Si cealalta masina e mica si „de oras”?
A.P.: Nu. Cealalta masina ii apartine sotului meu, este un Mercedes. Este, intr-adevar „de oras”, dar Mercedesul, prin definitie, nu este o masina foarte mica.
E.P.: Este singura masina cu stea in frunte. Spune asta ceva despre personalitatea sotului?
A.P.: Este un fan al automobilelor si nu si-ar lua nimic altceva decat Mercedes. Este o convingere a lui pe care nu cred ca o sa i-o poata cineva modifica vreodata.
E.P.: Am inteles ca mai ave?i si obiecte de arta in valoare de 12.000 de euro. Si 9 conturi deschise in banci, peste 100.000 de lei, peste 18.000 de euro si 1.300 de dolari. Mai e ceva de spovedit public?
A.P.: Declaratiile de avere sunt facute publice. Eram, intr-adevar, investitori amandoi la Bursa, insa odata ce s-a pus problema nominalizarii pentru Ministerul Economiei, am optat sa vand toate participatiile mele pentru a evita orice posibila forma de acuzatie de conflict moral. Legal nu exista niciun fel de conflict de interese. Dar asa se face ca acum nu mai am nicio participatie la Bursa si am cash in cont.
E.P.: Sunteti o femeie bogata? O femeie care-si face cumparaturile de la Paris? Irositi mult?
A.P.:  Nu sunt adepta bijuteriilor scumpe, nu sunt adepta lucrurilor vestimentare scumpe. Din contra, sunt o ferventa purtatoare a produselor romanesti si cred foarte tare ca multi dintre noi ar trebui sa invatam ca a consuma romaneste nu inseamna altceva decat a oferi romanilor locuri de munca si salarii romanilor. Acelor tineri confruntati asa de aprig cu somajul, acelor femei care vor sa munceasca si care nu-si gasesc un loc de munca, acelor barbati care au forta si creativitatea necesare sa munceasca, dar nu-si gasesc un loc de munca si chiar pentru acele persoane in varsta pe care eu le numesc „aurul alb al natiunii” si care vor sa mai munceasca.
E.P.: Sunt tare curioasa sa-mi spuneti cand ati fost la film ultima data…
A.P.: O sa radeti. Am fost imediat dupa ce am plecat de la Guvern. A fost tot o surpriza a sotului meu care mi-a spus „gata, dupa trei ani si jumatate…e cazul”.
E.P.: Trei ani nu ati fost la cinematograf?
A.P.: Asa este. Nu am fost. A fost imposibil. Timpul a fost cel mai inversunat inamic al nostru. Am mers la primul film dupa atatia ani. A fost un film despre viata doamnei Margaret Tatcher.
E.P.: Deci nu intamplator, „Doamna de fier” revine ca simbol in viata dvs.
A.P.: A fost foarte amuzanta decizia sotului meu de a merge impreuna la acest film.
E.P.: O fi fost si-o declaratie de dragoste, de fapt!
A.P.: A fost! A fost, probabil, foarte multa empatie, pentru ca sotul meu a inteles cata pasiune si cat profesionalism si suflet am pus in ceea ce am facut in viata politica. A fost un moment care a venit brutal… am plecat de la guvernare si am inteles ca trebuie sa fac un pas mare inainte.
E.P.: Ce faceti acum?
A.P.: Acest pas inainte nu este altceva decat definitia consecventei. Am pornit un proiect – Consiliul National de Competitivitate. Adica un think-tank guvernamental cu participare privata academica si a principalelor parti sociale. Din pacate schimbarea Guvernului a insemnat si caderea acestui proiect, iar acum am optat sa construiesc o asociatie privat-academica pe care am numit-o Institutul pentru Competitivitate CoNaCo.

„Cred foarte tare in omul care munceste pe branci!”

E.P.: Credeti in om sau in destin?
A.P.: Cred foarte tare in om si nu cred deloc ca hazardul poate fi vreodata substitut pentru munca. Cred foarte tare in omul care munceste pe branci.
E.P.: Cine v-a dezamagit ultima data? Cand ati plans ultima data?
A.P.: Dezamagiri exista pe tot parcursul vietii si cine nu recunoaste asta cred ca minte. Exista dezamagiri mai mari sau mai mici in special pentru atacurile nedrepte care se indreapta impotriva ta. In ceea ce mi priveste, cele mai virulente si mai nedrepte atacuri i-au vizat pe membrii familiei mele: pe mama mea, pe sora mea, pe sotul meu… Fetita mea e prea mica, altfel nu ar fi scapat nici ea. Toate sunt atat de mincinoase! Si m-a durut atat de mult cand mama mea a fost acuzata nedrept de catre o Institutie Publica, de catre ANI, ca ar fi in conflict de interese. Nu surprinzator a aparut acea decizie exact la momentul instalarii noului Guvern. Stiam ca este un atac nedrept, stiam ca este un atac comandat. Am castigat deja procesul in instanta si pe civil si pe penal, pentru ca stiam ca n-a facut nimic rau. Suferinta e infinit mai mare cand e vorba de mama ta sau de persoanele dragi tie decat atunci cand ti se face tie insati o nedreptate. Simteam ca am pieptul pregatit pentru multe atacuri care sa ma vizeze pe mine, dar nu am stiut niciodata cat de dureroasa poate sa fie o astfel de fapta care-i vizeaza pe cei dragi tie.
E.P.: Si credeti ca fetitei dvs. ii va fi greu cand va fi mare? Va purta „povara” numelui dvs?
A.P.: Va exista fara doar si poate o povara a numelui, a brandului de familie, dar sper ca ea sa aiba inteligenta tinereasca fireasca de a o valorifica, nu de a abuza de ea, de a intelege cat de mult sacrificiu este in spatele unui brand. Sper sa inteleaga ca ea insasi, prin ceea ce va face, trebuie sa devina un om de succes. Insa ce va insemna pentru ea succesul… e posibil sa fie complet diferit fata de ceea ce intelegem noi acum.
E.P.: M-as bucura sa-i aratati aceast interviu peste ani si sa vada cat de mult o pretuia mama ei. In incheierea interviului as vrea sa le transmiteti un mesaj romanilor. Dar sa nu fie nici politicianul, nici economistul. Sa fie Omul Andreea Paul.
A.P.: Nu pot decat sa le doresc tuturor romanilor multa sanatate, sa puna mult pret pe educatie, pe valoarea lucrului bine facut. Asta va fi ceea ce ne va defini pe noi ca oameni, pe noi ca natiune, in viitorul nu foarte indepartat. Nu pot decat sa va transmit toata caldura mea sufleteasca si sa va raman in continuare alaturi. Sa va spun adevarul, indiferent cat de crud va fi el.