Sanda Taranu: Pe sotul meu l-am iubit foarte mult si il iubesc si acum, dupa atata vreme!

Ani de-a randul a intrat in casele romanilor cu devotamentul care a facut-o sa renunte la gandul de a deveni mama. A sperat ca, vreodata, se va intoarce la Teatru, insa TVR-ul si-a dorit-o definitiv. Dincolo de Televiziunea Romana n-a mai fost nimic, n-a mai fost nimeni. Doar sotul ei, de care o leaga o Mare Dragoste, ca in prima zi cand si-au promis ca vor ramane impreuna. Sanda Taranu, intr-un interviu despre televiziune, renuntari si Marea Dragoste.

Eveline Pauna: Daca ar fi sa ne gandim la istoria Televiziunii Romane si daca ar fi ca noi, jurnalistii de astazi, sa avem un manual de televiziune, poate ca ati avea un capitol…
Sanda Taranu: Poate as fi doar un reper, atat! Un simplu reper.
E.P.: Chiar ma gandeam… profesia dvs. nu stiu daca astazi mai exista… Prezentele frumoase de pe ecran erau numite, atunci, „crainice TV”…
S.T.: „Crainic-prezentator”. Era o diferenta intre crainicul de stiri si crainicul prezentator al intregului program de televiziune.
E.P.: Astazi, cand avem jurnalisti-analisti, cand avem prezente din muzica pe post de prezentatori intr-un show de divertisment, cum gasiti profesia aceasta? Nu mai avem un prezentator-om de televiziune, ca in timpul dvs, acum cei de pe ecran vin din alte profesii…
S.T.: Mie mi s-a parut foarte ciudat ca s-a renuntat la prezenta unui om care sa fie in permanenta alaturi de telespectator. Vedeti ca nu spun „telespectatori”?! Desi, prin specificul emisiunii, eu ma adresez tuturor oamenilor. Dar spun „telespectator” pentru ca eu vorbesc cu fiecare dintre ei, ca si cand as vorbi cu o singura persoana. Asta a fost in mintea mea, intotdeauna: ca omul care ma asculta si ma priveste sa stie ca el este foarte important. Si era important! Altfel… comunicarea e la modul general. In ceea ce ma priveste, mi s-a parut ca e bines a fie o comunicare intima, dar respectuoasa. Oamenii au nevoie de o prezenta, de cineva care sa le spuna, de exemplu, dupa ce se termina un episod dintr-un serial cand urmeaza sa vada urmatorul episod. Cand un film are doua parti, cand este partea a doua… Nu sa stea, de fiecare data, sa caute in programul de televiziune, pentru ca omul nu are timp… Sa stie telespectatorul ca, in zilele urmatoare sau in saptamana care vine, este o emisiune importanta pe care nu trebuie sa o piarda. Daca ii dai numai un spot publicitar… nu este acelasi lucru. Comunicarea intre oameni… cuvantul este foarte important.
E.P.: S-a pierdut din intimitatea dialogului…
S.T.: S-a pierdut din intimitatea respectuoasa  a comunicarii. Poate din cauza asta oamenii nu ma uita. Pentru ca eu, vorbind cu fiecare… in toate scrisorile, asta mi se spunea: „am sentimental ca vorbiti numai cu mine”. Da, numai cu dvs.

Mi-a fost frica sa dau examen la Institutul de Teatru

E.P.: Putini ar fi crezut ca o studenta frumoasa, la Politehnica si, mai exact, la Facultatea de Chimie Industriala, va ajunge in casa fiecarui roman. De ce v-ati dus la facultatea aceasta?
S.T.: Mi-a fost frica sa dau examen la Institutul de Teatru. Aveam o idee preconceputa si foarte rea. Pentru ca nu a fost asa! Concurenta era extraordinar de mare. Se prezentau foarte multi. Mirajul asta al scenei este fantastic! Eu intotdeauna mi-am dorit… De copil mi-am dorit sa fiu actrita. Dar nu am dat examen la Institutul de Teatru pentru ca mi se parea ca trebuie sa am o relatie acolo, ca sa intru. Dar iata ca s-a putut si fara relatii, fara sa ma cunoasca cineva…
E.P.: Pentru ca, pana la urma, tot la Institutul de Teatru ati ajuns.
S.T.: Da, dupa trei ani de Politehnica. Dupa trei ani in care am fost chinuita – nu exagerez.
E.P.: Ii considerati ani pierduti?
S.T.: Nu, niciodata. Nimic din ceea ce am facut nu consider ca a fost pierdut. Pentru ca de peste tot am invatat cate ceva. Peste tot am avut niste profesori eminenti. Am dat examen la Politehica si am invatat foarte bine pentru ca imi era rusine sa nu fi fost asa, fata de parinti si fata de profesori.
E.P.: Parintii dvs. – oamneni speciali. Oameni care v-au pus meditator la pian, la limba franceza… Tatal a fost director de banca, pana la instalarea regimului comunist, apoi director in Ministerul Agriculturii, iar mama era sef de serviciu, la Banca de Investitii. Nu erau membri de partid…
S.T.: Nu, nu au fost. Iata un alt exemplu. Fara sa fie in partid, au avut atributii de foarte mare raspundere, foarte importante. Tata a lucrat multi ani, dupa Ministerul Agriculturii, la Institutul Pasteur. Foarte multi ani, cu raspunderi foarte mari. Deci regimul s-a folosit de ei, pentru capacitatea lor.
E.P.: La admiterea la Teatru ati ajuns in ultimele clipe. Cum e posibil?
S.T.: Da! Examenul consta in mai multe probe eliminatorii. Nu am crezut ca voi reusi si la a treia proba si m-am dus mai tarziu. Sotul meu a avut o premiera, cu o seara inainte, si nu mi-am imaginat ca dupa a treia proba va veni, iemdiat a doua zi, examenul scris la Limba si Literatura Romana. Si Examenul a inceput la ora 11.00, iar eu am ajuns la Institutul de Teatru la 1 si un sfert. Eram in plimbare cu sotul meu si ne pregateam sa mergem la masa. Cand m-au strigat colegii mei… „Sanda, ai reusit si examenul a inceput la ora 11.00”. Nu stiu cum am ajuns la Secretariat, unde, tin minte si acum , era doamna Serbanescu. Nu puteam sa spun nimic. A luat cateva foi, mi-a dat o calimara cu toc si comisia m-a primit. Ma stiau de la probele practice. Atat mi-a spus seful comisiei „Hai, fetito, ca de cand te astept!”.
E.P.: V-a asteptat Destinul…
S.T.: Da.
E.P.: Este omul care v-a schimbat viata…
S.T.: A fot un moment…
E.P.: O intalnire esentiala…
S.T.: Da.
E.P.: In anul al treilea de facultate ati inceput sa colaborati cu Televiziunea Romana. Cum de ati fost aleasa?
S.T.: O asistenta a unuia dintre profesorii de la o alta grupa decat cea in care eram eu – eu am absolvit la clasa maestrului Alexandru Finti – lucra in Televiziune, ca regizoare. Si m-a luat sa colaborez la diverse emisiuni. De regula, la emisiuni de versuri. Banuiesc ca atunci cei din Televiziune, cei care raspundeau de destinele Televiziunii, s-au gandit ca as putea sa lucrez acolo. Altfel nu imi imaginez cum de m-au chemat exact in ziua cand s-au facut repartitiile. In ziua aceea, pentru promotia mea nu a fost niciun loc in teatrele bucurestene…
E.P.: Trebuia sa mergeti la Craiova…
S.T.: …trebuia sa merg la Craiova, da. Si ma intelesesem cu sotul meu si cu parintii mei, sa refuz repartitia. Si in ziua aceea, dupa ce am refuzat, am venit acasa la ora doua. Si la ora patru fara douazeci – tin minte si acum, asta nu se uita niciodata – am primit un telefon de la seful serviciului Personal din Radio, care mi-a spus ca cineva ma cheama a doua zi. Era vicepresedintele, care spunea ca vrea sa stea de vorba cu mine. Nu a stiut sa-mi spuna pentru ce. In noaptea aceea m-am tot gandit de ce m-a sunat cineva de la Personal, pentru ca, daca ar fi fost vorba de o colaborare, m-ar fi chemat redactorul, realizatorul… A doua zi m-am dus si am stat de vorba cu acest om, cateva ceasuri. Dar nicio clipa nu m-am intrebat si nu l-am intrebat de ce stam de vorba. M-a trecut prin istorie, literatura…
E.P.: A fost un interviu de angajare mascat…
S.T.: Cred ca a fost un test. Dupa aceea m-am gandit ca asta trebuie sa fi fost. Apoi mi-a spus sa vin crainica la Televiziune. I-am raspuns „nu, domnule, multumesc!”
E.P.: Dar era un post dorit de atatea femei! Ar fi dat orice pentru asta!
S.T.: Prima reactie a fost sa spun nu. Stia ca refuzasem repartitia… Nu stiu cum aflasera, dar nici n-am intrebat. A insistat sa fiu crainica. Iar eu, in sinceritatea mea, i-am spus ca mi-am dorit foarte mult sa fac Teatru si in sfarsit eram actrita cu diploma. Nu aveam repartitie dar speram ca o sa vina, cu timpul. EU voiam sa fac Teatru! Nu i-am dat raspunsul pe loc, i-am spus ca trebuie sa ma consult cu sotul meu. Si asa… m-am dus la Televiziune. Nu mi-a placut si abia asteptam sa se faca loc in vreun teatru, sa vorbesc in dreapta si in stanga, sa obtin un post. Dar am inceput sa lucrez foarte mult in televiziune, de cum am intrat…
E.P.: In a cata zi, de la discutia aceea, ati intrat pe post?
S.T.: Foarte repede. Era 23 august si am transmis parada militara si demonstratia oamenilor muncii din Capitala.La primele aparitii am avut emotii mari…
E.P.: Ce stiati despre meseria aceasta, cu totul noua? Stiati cum sa priviti la camera, cum sa comunicati cu echipa?
S.T.: Nu stiam extreme de multe. Dar aveam notiuni de baza pentru ca, pana atunci, mai colaborasem. Dar una este sa te duci sa reciti o poezie si alta este sa te duci la Televiziune so sa vorbesti cu cineva. Nu sa interpretezi un text, ci sa comunici cu cineva. E cu totul altceva! M-a ajutat tot ce am invatat in Institutul de Teatru – frazare, respiratie, impostatie, tinuta. Dar comunicarea cu omul care sta si te priveste la televizor este cu totul alta decat interpretarea de pe scena.
E.P.: Daca ar fi sa ne gandim la fisa postului, ce aveati de facut? Trebuia doar sa apareti si sa cititi sau era mai mult decat atat?
S.T.: La inceput era atat – sa apar si sa citesc. Am facut si Jurnale. La inceput faceam lucruri mai simple – stiri culturale, sociale… nu politice. Cu timpul am facut si lucruri mai complicate. Incet-incet mi-au disparut emotiile care, la inceput, erau aproape paralizante. Am crezut ca n-am sa pot face fata meseriei. Eram obisnuita cu scena, eu jucasem la Casandra destul de mult. Altfel… la teatru nu vezi publicul…
E.P.: Iar acum erati nevoita sa-l priviti… direct in ochi!
S.T.: Da. Si sa-mi inchipui ca exista acolo. Pentru mine exista. Chipul acela nu era nici al mamei, nici al tatei, nici al sorei mele – eu am o sora, se numeste Magda si e foarte frumoasa!
E.P.: Frumusetea inseamna ca s-a mostenit genetic la dvs. in familie!
S.T.: Nu stiu daca la mine e vorba de frumusete. Trebuie sa iubesti oamenii ca sa faci aceasta meserie.
E.P.: Pentru ca o faci pentru ei…
S.T.: Da. Trebuie sa-i iubesti si sa-i respecti!
E.P.: Dar cand vi s-a spus pentru prima data ca sunteti frumoasa?
S.T.: Nu, nu, chiar nici nu stiu si nici nu m-a interesat asta. Scrisorile incepeau altfel: „va scriu pentru ca…
E.P.: … „am incredere in dvs.”
S.T.: De unde aceasta incredere?! Niciodata nu am putut sa-mi explic!

Nicio femeie nu mi-a spus ca ar vrea sa fie in locul meu

E.P.: A existat un telespectator care v-a trimis, ani de-a randul, caiete in care nota ora aparitiei pe micul ecran, vestimentatia dvs., ba avea chiar si note despre cum credea ca v-ati simtit in ziua respectiva…
S.T.: Da, le am si acum. 
E.P.: Nu va speriau aceste lucruri? Ajungeati sa fiti un fenomen pentru cei de acasa, care nici macar nu-si puteau imagina dimensiunea acestei profesii..
S.T.: Nu m-am gandit niciodata ca e un fenomen!
E.P.: Nu v-ati gandit ca sunteti o vedeta?
S.T.: Vai, nu! Niciodata! Nimeni, la vremea aceea, nu a indus in noi sentimental de vedeta. Eu nu l-am avut niciodata. M-am considerat un om obisnuit.

Prompterul iti da un sentiment de siguranta pe care eu nu-l aveam

E.P.: Va spunea lumea pe strada… va spuneau doamnele cat de mult si-ar dori sa fie in locul dvs?
S.T.: Nu, niciodata nu mi-au spus ca ar vrea sa fie in locul meu. In schimb, cineva mi-a spus „stiti, eu sufar de migrene, dar cand va vad pe dvs. la televizor si cand vorbiti cu mine, imi trece durerea de cap”.
E.P.: Peste timp, ce avea sa fie mai intensa, ca emotie – fericirea de pe scena, la care visati, sau adrenalina pe care o ai atunci cand esti convins ca te privesc milioane de oameni?
S.T.: …Da… mai ales pentru ca iti faci meseria in direct si in direct se poate intampla orice. Si atunci nu aveam nici casti, nu aveam nici promter. Promterul iti da un sentiment de siguranta pe care eu nu-l aveam.  
E.P.: Iata, televiziunea fara promter. Era mai bine, totusi?
S.T.: Era mai bine, sa stiti! La un moment dat am fost invitata la o emisiune si mi-au pus un promter in fata. Am citit ce scrie acolo. Dar atat: am citit! Nu participam cu nimic… ma simteam goala pe dinauntru. Si am spus „lasati-ma in pace cu promterul vostru!”
E.P.: Stiu ca, o data, inainte sa intrati in direct, nu stiati daca aveti sau nu sunet. Si cineva din echipa c-a spus„ai sunet, draga si te-a auzit o tara intraga!”
S.T.: La vremea aceea tehica nu era atat de avansata. Stiam ca dupa ce se aprinde beculetul de la camera trebuie sa mai astept sa faca el niste treceri pe sunet. Iar in cabina mea nu s-a aprins becul de sunet. Becul de camera s-a aprins, stiam ca sunt in emisie. Si am stat si am stat si am spus „sunet, va rog”, ca sa nu-i fac lui probleme.
E.P.: Nu au fost acelea cele mai lungi secunde din viata dvs.?
S.T.: Norocul meu a fost ca era transmisiune alb-negru si nu s-a vazut cum mi-a navalit tot sangele in obraji. Bineinteles ca am zambit si am mascat totul…
E.P.: Daca ar fi sa rasfoim un album de amintiri de la Televiziunea Romana, ce ati pune pe primele pagini? Sunt convinsa ca sunt milioane de momente… Poate Cerbul de Aur ar fi printre ele…
S.T.: Oh, Cerbul de Aur! Ce momente frumoase! O perioada s-a interrupt Cerbul de Aur, pentru ca nu au fost bani. Apoi a aparut din nou… Mi-a parut bine ca s-a facut in sala si nu afara, asa cum s-au facut editiile de dupa 1990. In sala a fost cu totul altceva. Publicul se comporta altfel…  La televiziune se facea foarte multa cultura. Noi aveam un public educat si avizat. Ne dadeam seama de asta din scrisori. Iar in sala, la Brasov, era respectul intrarii intr-un templu. Am mai fost invitata la Cerbul de Aur de dupa 1990, mai ales in perioada in care eram in Consiliul de Administratie al TVR. Dar cand vedeam ca publicul se comporta altfel… Cu Cerbul de Aur, noi am intrat atunci in elita lumii muzicale! Se dusese voba despre buna organizare! Cei mai mari artisiti au acceptat sa vina la editiile care au urmat. Mi-a parut bine. Era o reusita a Televiziunii, nu m-am gandit la mine. Eu am avut sansa sa prezint o editie. Dar pentru Televiziune, Cerbul de Aur a fost un moment foarte important.
E.P.: Iar alte emisiuni cu miza din cariera dvs.?
S.T.: Au fost si altele. Au fost spectacole de varietati cu public si serile romanesti de televiziune, prezentate in strainatate.

Un mare dramaturg a scris o piesa pentru televiziune, care s-a numit „Sanda”. Si era vorba despre mine. Si nu m-au lasat sa joc

E.P.: Pentru ca eu spuneam ca ati fost intotdeauna o prezenta frumoasa, se cuvine sa imi si justific afirmatia. Stiu ca, la un moment dat, erati sanctionata. Dar nu ar fi fost vorba doar de cenzura…
S.T.: Ma abonasem la sanctiuni…
E.P.: …Dar sanctiunea insemna sa fiti trimisa la radio.  Deci iata ca frumusetea dvs. deranja…
S.T.: Niciodata nu m-au sanctionat financiar. Nu era placut sa ti se intample asta…
E.P.: Dar pe cine deranja frumusetea dvs.?
S.T.: In viata asta exista si oameni care vor sa provoace mici conflicte. Incearca. Nu totdeauna reusesc. Cu mine nu reusesc. Cu mine nu reuseste nimeni sa se certe, chiar daca vrea. Mai sunt si mici invidii… Asa incerc sa-mi explic… Eu nu vorbesc de echipa, vorbesc de decidenti. Si nu decidentii mari, ci sefii…
E.P.: Dragostea dvs. pentru echipa a existat pentru ca v-ati dat demisia din TVR de doua ori. Si ati ramas, datorita echipei.
S.T.: Da, de doua ori. Nu am ramas datorita echipei…
E.P.: Dar datorita cui?
S.T.: A doua oara… faceam si lucruri nesabuite. Dar a doua oara am facut-o pentru ca un mare dramaturg a scris o piesa pentru televiziune, care s-a numit „Sanda”. Si era vorba despre mine. Si nu m-au lasat sa joc. Adica s-a pus piesa, la televiziune, pentru ca era foarte buna. Eu cand am vazut asta, abia asteptam sa joc, in sfarsit! Eram convinsa ca voi fi distribuita, pentru ca era vorba despre mine. Si… nu m-au distribuit. Si atunci a fost a doua oara cand mi-am dat demisia. Mi-am scris-o in graba si am plecat acasa. Nu-mi iesise din minte ideea ca trebuie sa ma intorc in teatru. Numai la asta ma gandeam.
E.P.: Cand v-ati impacat cu gandul acesta?
S.T.: Abia dupa asta, cand am fost chemata de Presedintele de atunci al Televiziunii. Putea sa nu ma cheme… Il cheama Valeriu Pop. A fost unul dintre cei mai buni presedinti. M-a chemat atunci, eu fiind foarte hotarata sa parasesc Televiziunea. D.R.Popescu a scris aceasta piesa. Eu nu-l cunosteam. L-am cunoscut aproape de anii 2000, la o lansare de carte. Abia atunci ne-am cunoscut… Cu ani in urma, Valeriu Pop m-a determinat sa raman. Mi-a spus ca gresesc daca plec, mi-a explicat de ce nu ma distribuie si mi-a spus ca, in calitatea pe care o am, sunt obligata sa fac si emisiuni de protocol si ca, in calitatea pe care o am, omul ma cunoaste intr-o anumita postura… ca sunt a Televiziunii, nu un personaj intr-o piesa de teatru, indiferent cat de buna ar fi fost ea.
E.P.: Acum mai sunteti „A televiziunii”?
S.T.: Da, eu inca ma consider a Televiziunii. A Televiziunii Romane. Eu sunt atat de legata de aceasta institutie care acum trece printr-un moment foarte greu…
E.P.: Urmarti ce se intampla?
S.T.: Urmaresc, dar nu stiu foarte exact ce se inttmpla.
E.P.: Cand ati fost ultima data invitata la Televiziunea Romana?
S.T.: Au fost niste emisiuni cu prilejul implinirii a 55 de ani de TVR. Atunci.

Sotul meu nu a vrut niciodata sa fiu actrita

E.P.: Dorul acela pentru scena nu cumva era intensificat si de sotul dvs.?
S.T.: Nu, sotul meu nu a vrut niciodata sa fiu actrita. Dar se impacase cu gandul…
E.P.: Dar domnia sa primea dragostea spectatorilor…
S.T.: Da, dar asta banuiesc eu, pentru ca el nu m-a ajutat deloc cand am dat examen la Teatru.
E.P.: V-ati cunoscut cand dvs aveati 17 ani si erati la mare, cu mama si cu sora dvs. Atunci Nicolae Taranu a facut o gluma cu cineva din echipa si a spus „Eu aici raman”, cand v-a vazut. Avea foarte multe admiratoare, dvs. erati dorita de orice barbat…
S.T.: Nu, nu eram. Nu cred.
E.P.: Mi s-a parut foarte interesant ca, avand o casnicie atat de frumoasa, intr-unul dintre cele mai recente interviuri pe care le-ati dat, ati spus asa „nu i-am lasat niciodata sentimental ca as fi topita dupa el”.
S.T.: Nu i-am dat sentimentul asta, dar l-am iubit foarte mult si il iubesc si acum, dupa atata vreme!
E.P.: Cum se face ca o dragoste sa reziste timpului, sa reziste greutatilor?
S.T.: Tocmai pentru ca am trecut amandoi prin greutati. Nu e usor sa faci meseria asta, nu e intotdeauna viata roz! Nu intotdeauna iti ies lucrurile asa cum iti doresti. Numai eu stiu cate nopti n-am dormit pentru ca stiam ca nu mi-au reusit lucrurile asa cum imi propusesem. Telespectatorii nu stiu asta. Intotdeauna imi reposam.

Nu imi doream ca viitorul copil sa umble cu cheia de gat pentru ca noi suntem la serviciu, de dimineata pana seara

E.P.: Televiziunea v-a acaparat. Din cate stiu, nu ati hotarat niciodata sa deveniti mama. Gresesc?
S.T.: Nu…
E.P.: A fost o decizie atat de rationala?
S.T.: Acum imi pare rau, dar atunci nu aveam timp. Nu am avut nici curajul… si nici nu imi doream ca viitorul copil sa umble cu cheia de gat pentru ca noi suntem la serviciu, de dimineata pana seara. Si sotul meu ocupat tot timpul – dimineata repetitii, seara spectacole – facea si cate doua, uneori chiar trei premiere pe an. Asta este foarte mult pentru un cantaret. Eu eram la televiziune… ori de cate ori era nevoie. Si era nevoie!
E.P.: Daca ati putea schimba ceva din trecut, ati schimba acest lucru?
S.T.: Nu. Nu, nu! Am muncit foarte mult, dar mi-a placut ceea ce am facut. Eu cand mi-am dat seama ca asta este drumul meu si ca asta trebuie sa fac, m-am pus pe treaba. Iar faptul ca telespectatorii m-au incurajat…
E.P.: Si au fost o prioritate…
S.T.: Da… Erau mai importanti decat orice!
E.P.: Ce a insemnat pentru dvs. cariera aceasta, din punct de vedere financiar? Pentru ca stelele televiziunii din strainatate, atunci cand hotarasc sa se retraga, au cel putin trei resedinte, masina cu sofer la scara
S.T.: Si eu am avut masina cu sofer. Nu la scara, dar oricum am avut pentru ca la pranz mergeam acasa si apoi trebuia sa ma intorc…
E.P.: …Asta atunci. Dar acum?
S.T.: Acum?!  Cum e acum?! …. Atunci am avut un salariu bun, care nu m-a facut sa ma gandesc niciodata cu ingrijorare la ziua de maine. Dar modest. Nu cine stie ce. Era un salariu corect. Am fost ajutata de Televiziune in privinta tinutei, cand Televiziunea isi permitea inca acest lucru. Mergeam la casa de moda, dar nu luam niciodata ceea ce se prezenta pe podium, luam ceea ce se potrivea pentru televiziune. Mai tarziu, cand lucrurile s-au complicat din punct de vedere financiar si Televiziunea nu a mai avut bani imi dadeau sase bluze pe an, doua rochii, o fusta si, cand ma duceam la Serile de Televiziune aveam un costum-taior.
E.P.: Facand o comparatie cu ce se intampla atunci si ce se intampla acum cand, probabil, ar fi trebuit sa aveti bani pusi deoparte, cum este?
S.T.: Sigur ca este mai greu acum, dar noi suntem niste oameni foarte modesti si nu ne-am gandit niciodata – nici atunci – la cat castigam sau sa castigam mai mult. Nu! Ne faceam meseria din placere si cu pasiune.
E.P.: Romanii au mai avut o data incredere in dvs. La protestele de la Universitate la sfarsit de 2011, inceput de 2012, cand v-au vazut in strada alaturi de ei.
S.T.: Da, e adevarat. Am fost foarte impresionata!
E.P.: Ce ati schimba din politica de astazi, ca sa ne fie putin mai bine?
S.T.: Multe. Dar as vrea niste conducatori care sa foloseasca cuvantul care zideste, sa foloseasca cuvantul care sa ma mobilizeze, care sa imi dea speranta de mai bine. Vreau conducatori care sa nu ma demobilizeze, sa imi dea incredere ca va fi mai bine. Unul dintre acesti oameni a spus „Vreau o Romanie puternica!”. Asta este cuvantul care imi trebuie mie – o Romanie puternica! Nu vreau un conducator care sa imi spuna ca va fi un dezastru! Trebuie sa avem incredere ca va fi mai bine. Si va fi mai bine, sunt convinsa de asta!
E.P.: Va e dor de telespectatori, citesc asta in ochii dvs.!
S.T.: Imi sunt dragi!
E.P.: De ce ati hotarat sa-i parasiti? Pentru ca se stie ca Televiziunea Romana a incheiat colaborarea cu dvs. atunci cand dvs ati spus ca este momentul sa va opriti.
S.T.: Nu… Dupa ce am hotarat sa ma opresc din activitatea de crainic-prezentator pentru ca asa am crezut ca e bine… Era la putin dupa evenimentele din 1989, deci era anul 1990, prin iunie trebuie sa fi fost. Era o debandada in perioada aceea, in care eu nu puteam sa lucrez. Eu sunt obisnuita sa fie disciplina, sa fie niste reguli. Colaborarile au continuat – am lucrat la Teleenciclopedie, am facut traduceri si, cu timpul mi-am dat seama ca am mai mult timp liber si am facut o emisiune „Un zambet pentru varsta a treia”. Eu lucram la Directia Programe. La vremea aceea, cei care lucrau in aceasta Directie nu faceau emisiuni. Or eu, vrand sa fac aceasta emisiune, trebuia sa fiu girata de cineva. M-a girat domnul Dumitru Morosanu, care, la vremea aceea, era Directorul Directiei de Muzica si Varietati. A spus ca ma gireaza, dar ca nu are echipa de filmare si ca va trebui sa ma descurc cum pot. Toti operatorii au venit sa lucreze cu mine. Le-am spus ca nu ii pot plati. Au venit de bucurie.
E.P.: De ce s-a terminat emisiunea?
S.T.: Pentru ca, la un moment dat, s-a schimbat conducerea. S-a schimbat tot… A fost un partid, a venit alt partid…
E.P.: TVR este o institutie politizata?
S.T.: Cred ca nici nu se poate atfel! E televiziune public, iar ea, probabil…. E foarte greu sa te delimitezi complet, sa ramai neutru. Cel care este la putere vrea sa-l servesti.
E.P.: Ati fi putut sa supravietuiti nebuniei din peisajul mediatic de astazi?
S.T.: Nu stiu. Eu, de obicei, ma adaptez destul de usor. Dar nu ma adaptez la orice, nu accept orice. Mai degraba as renunta, decat sa fac ceea ce nu trebuie!