Fostii mei iubiti nu puteau sa sufere Valentine’s Day. Sarbatoarea indragostitilor s-a napustit in Romania in anii ’90 si, de-atunci, niciun barbat drag mie n-a dat vreun semn ca va contribui cu vreo inimioara de caramel la bunul mers al relatiei. „E o sarbatoare kitsch, draga!“, decideau ei, rezolvand savant orice complicatie sentimentala.
Cand am plecat in Canada, am crezut ca destinul va catadicsi sa-mi daruiasca si mie ceva din bucuria tembela a zilei indragostitilor. Ca acolo, de la vladica la opinca, toata lumea se dulcegarea in februarie. Inainte de Valentine’s Day, mall-urile din Toronto plesneau de baloane, inimi de turta dulce, cutii muzicale, elefantei de ciocolata, sclipici rosu.
Singura mea problema a fost ca, in loc sa-mi fac un iubit canadian – astia sunt, fara exceptie, dresati de mici sa te umple de bobocuti si carduri roz, cu pupaceli amorezate – eu m-am indragostit tot de un roman, imigrant ca si mine. Intram cu el in cate-un magazin si, cand vedea claia de ursuleti, salta ochii-n tavan, agasat. Eu chitaiam, smotoceam ursii, umblam in gramada, topaiam, le scarmanam blanitele, doar-doar. El se stramba superior, compatimind accesele mele de infantilism.
Evident, era de datoria mea sa mi se faca jena si s-o dau pe gluma – vezi, Doamne, fusesem sarcastica. Pe urma, ca sa scapam amandoi de penibilul situatiei, il minteam ca, de fapt, nici eu nu pot sa sufar Valentine’s Day, ca e o porcarie puerila, o telenovela sociala iscata de americani din ratiuni comerciale, ca sa spele creierii netezi ai populatiei mediocre.
Acestea fiind zise, iubitul meu cumpara ce-avea de cumparat (in general, vreun marafet pentru masina) si ma tragea repede de mana, afara din magazin, ca si cum m-ar fi salvat din campusul unei secte nocive. Oftam (in gand, ca n-aveam curaj cu sonor) si goneam orele, ca sa treaca mai repede ziua cand toti indragostitii se adorau suplimentar. Si cand, invariabil, intelegeam ca omul de langa mine nu ma iubea suficient, daca refuza cu atata obstinatie aceasta maimutareala tandra.
Acum, privind inapoi, cred ca totusi era vina mea. Ceva din mine il inspira sa deteste iepurasii roz. Altfel nu-mi explic de ce mai tarziu, cand era cu alta femeie, cica aveau pe noptiera poza lor comuna, bot in bot, pusa de ea intr-o rama in forma de inima – deci mama kitschului. Iar el cica ii aducea buburuze si catei flocosi, de ziua indragostitilor. Dupa care a parasit-o, ma rog, dar asta e alta poveste.
Exista, momentan, un barbat care ma iubeste, dar inca n-am nici cea mai vaga idee daca se preteaza la cununii in Tramvaiul Dragostei sau la broscute pufoase, de Valentine’s.
Ce-i drept, cateodata, ma striga „gandacel“, dar inca nu-mi dau seama daca face misto sau am gasit, in sfarsit, un suflet care sa ma incapa.
