fbpx

Simona Catrina – IUBITO, vrei sa nu fii sotia mea?

de

Eram la intalnirea de promotie, la zece ani de la ispravirea facultatii. Daca n-as fi avut o memorie vizuala brici, as fi crezut ca am gresit sala si-am dat peste altii. Colege care se numisera, candva, Mirita, Pasca sau Muscalu se maritasera intre timp in terminatia escu si se prezentau cu noul nume. Domnii responsabili de modificata evidenta a populatiei sedeau incravatiti, de bratul lor. Deci cand mi-a venit si mie randul sa le aduc aminte cine sunt si-am zis, jenata feciorelnic, „Catrina“, o singura satisfactie am avut: ca m-au crezut divortata.

Blocati utilizator? Da, cand ii spun ca m-am maritat!
Imi scrie o fata, intr-o zi – Gina Boboceanu wants to be friends with you on Facebook. Si, dupa ce ne imprietenim in lista, tasteaza instant: „Ce, nu ma mai stii? Sunt eu, colega ta din liceu!“. incep contractiile. Creierii viermuiesc in cautarea numelui, prin memoria care puteam sa jur ca nu m-a lasat balta asa devreme. Care naiba Gina Boboceanu? Cand sunt pe punctul sa renunt, Gina sent you a message on Facebook: „Dar in liceu ma chema Iordache“. Aaa, asa spune, Gina Iordache, normal ca o stiu, era fata aia mica, grasa si urata (pe vremea cand eu eram lunga, slaba si frumoasa), care m-a parat la diriginte ca l-am facut prost. Se maritase, vasazica, iar vrednicia asta o facea sa plesneasca de mandrie si, in consecinta, sa fie hiperactiva pe Facebook. De-aia se si recomanda, mangosita, cu numele capatat, ca sa vedem toate ca mai sunt pe lume si boieri dispusi sa se insoare cu frumusetea interioara.
Cu toate astea, buchisind eu in lista de prieteni, am dat de foarte multe foste colege care incremenisera asa cum le stiam din catalog. Le-am crezut, tot asa, divortate gata, insa in urma unui schimb concludent de mesaje, am aflat ca nu taiase niciuna tortul miresei. Nu stiu, ori am fost eu intr-o clasa de mutanti ai starii civile, ori vremurile isi bat joc de noi.
Asa mi-am impartit eu cunoscutele in doua categorii: femei in care tresalta buletinul de placerea mariajului si femei care, la 40 de ani, sunt inca fete de maritat. Daca n-ar exista prima categorie, as fi putut crede ca a doua categorie s-a nascut benevol. Ca poate femeile nu mai vor sa se marite, pur si simplu. Dar frenezia cu care casatoritele isi bataie verighetele sub ochiul public imi confirma o banuiala mai trista.
Si astfel, acest articol, care trebuia sa fie despre femeile care nu se mai marita, devine subit un articol despre barbatii care nu se mai insoara.

Libertatea de a astepta arestul
De cand am avut candva o legatura cu un barbat teoretic casatorit (avand in vedere ce pasionali eram, va jur ca era doar teoretic casatorit, nu mai exista nicio resursa fizica sau sentimentala care sa fie folosita pe furis in tarcul conjugal), e lesne de intuit ca a inceput sa mi se refuze placerea de a fi prietena familiilor cu tati seriosi (sau despre care credeau nevestele lor ca sunt seriosi). Prin urmare, m-am inconjurat de femei care erau singure sau aveau tot felul de relatii imposibile (n-am inteles niciodata de ce se numesc asa, eu vad ca sunt foarte posibile).
Printre noi, era Roxana, care avea 38 de ani si nu se casatorise niciodata, spre disperarea maica-sii si nitroglicerina lui taica-su. Noi, celelalte, aveam viata ocupata de relatii din seria celor neoficiabile, dar intepata Roxi nu cauta decat burlaci, nu stiu de ce, fiindca altfel spunea ca nu vrea sa se lege la cap cu nimeni, ca ei asa ii place, „libera“. Noi ii explicam ca, desi lingvistii nu recunosc nici arsi cu fierul rosu, „liber“ e sinonim perfect cu „singur“, dar ea zambea superior, la un mod care ne facea sa ne simtim un card de domnisoare Cucu. incepuseram s-o admiram dezlantuit pentru galceava ei cu normele si bucuria ei de a trai nesufocata.
Dar intr-o zi, a venit cu botu-n jos si-a mormait ceva ce a ricosat spre noi din asfalt, ca n-avea curaj sa vorbeasca in sus. Cu greu si cu multe „poftim“-uri, am aflat ca Roxana se marita cu un maior cu 14 ani mai mare ca ea (noi chiar am comentat ca, la varsta lui, era de bun simt sa fi ajuns colonel), niciodata casatorit pana atunci, pe care i-l prezentase o colega de serviciu.
Ni l-a si adus doua zile mai tarziu, sa-l vedem, dupa care ne-a sunat pe toate sa ne intrebe ce parere
ne-am facut. N-aveam cum sa-i spun ca el era un tataie cu epoleti si idei fixe – si bineinteles ca venise imbracat in uniforma kaki la terasa unde ne-am intalnit – si ca erau groaznici impreuna, n-aveau nimic comun, ea era o caprita-n blugi, cu iPhone si masina sport, iar lui ii placeau Steaua, Ovidiu Komornyik si ciorba de burta.
si totusi, s-au casatorit. socul meu nu viza doar nepotrivirea lor de principii (si aveam banuiala ca nici cu potrivirea de caracter nu stateau prea bine, ea ni-l parase deja ca nu stia sa sarute frantuzeste, cat despre alte subtilitati erotice, nici nu putea fi vorba – era de-ajuns sa-l vezi ca sa intelegi ca era genul de misionar precoce).
Dar, cu toate astea, cum va spuneam, adevaratul soc era altul. Roxana disimulase in toti acesti ani, nu recunoscuse nici in fata ei ca isi datora apucaturile libertin-celibatare unui lung sir de caposi care, desi bateau in 40, nu se insurau nici de-ai dracului – e drept ca nici Roxi nu era genul de femeie dupa care se topesc soacrele. Iar cand un barbat nu se insoara, e posibil ca si mamica sa aiba un aport consistent. Prin urmare, in realitatea din strafundul inimii, Roxana abia astepta sa-o ceara cineva. Nici dom’ maior n-o ceruse ca-n filme, sa fie clar. Cica luase, asa, o pozitie de drepti (in general, gama lui de pozitii era foarte restransa, in toate circumstantele) si-o intrebase – ce-i drept, fara sa ceara permisiunea sa raporteze – daca i-ar placea o viata-n doi. Ea avea deja o viata-n doi, locuia cu un c?ine chow-chow un pic mai chipes ca ofiterul, dar ma rog, i-a zis „da“, n-a mai intrat in detalii. Inel nu-i adusese, venise cu niste garoafe-n celofan, dar i-a propus sa mearga amandoi a doua zi dupa verighete, la magazinele din centru.
Nu cred in povestea cu femeile care nu mai vor sa se marite. si-au asumat platforma asta fiindca n-au incotro, au de ales intre a recunoaste ca nu le-a cerut nimeni si a se preface ca asa vor ele, sa traiasca de azi pe maine, fara dragoste si fara siguranta ca au cu cine dansa de revelion.

Casatorie cu indulcitori
Femeile nu se mai marita fiindca barbatii nu le mai cer de neveste. Traim epoca relatiilor lungi, care intepenesc in stadiu de concubinaj (in cel mai bun caz). Nuntile apar abia la botezul primului nascut – de altfel, si copilul e facut impotriva tuturor strambaturilor paterne, fiindca femeia aude un ticait pe la 32 de ani si, dupa un vis in care i se arata Iisus si o cutie de lapte praf, refuza sa mai ia pilula. Omite sa-l informeze si pe izvorul de spermatozoizi acest lucru, astfel ca e o chestiune de timp pana miracolul procreerii rasadeste-n viata lor inexprimabila bucurie a scandalului.
Cand in sfarsit isi vede copilul nou-nascut, tatal are o smuceala psihologica, ramane teapan, cu ochii beliti la cocolosul viu, si-l studiaza perplex. si abia atunci vede el ca nu se moare din suferinta de a fi tata, dimpotriva, parca e ceva inaltator – fie si numai faptul ca o moasa i-a zis mai devreme „felicitari“ si, contra sumei de douazeci de roni, i-a spus si la ce etaj e bebelusul.
Bine, de la acest moment zguduitor incolo, mai trec uneori ani de zile pana cand, fara cereri festive, tatuca admite, din varful limbii, sa legifereze relatia. in tot acest timp, femeia incoltita de curiozitatea publica se umfla-n pene ca ei au o dragoste moderna si ca o bucata de hartie nu inseamna nimic. Femeile se uita la ea cam oblic, pe raza cercului vicios, intrucat nu pare fericita, fiindca nu e nevasta legala, si nici nu va fi nevasta, atata vreme cat se proclama multumita de compromisul de baza al societatii.
Si nu, femeile nu fac copii din ce in ce mai tarziu de dragul carierei lor, ci de dragul barbatilor care vor copii din ce in ce mai tarziu. si pentru ca se amana conceptia, se amana si nunta.
Exista o rascruce unde ti se cam decide soarta matrimoniala. Cand termini facultatea (sau cand implinesti cam 24-25 de ani, pentru cele fascinate de traiul autodidact), trebuie sa ai in preajma un barbat insurabil, indragostit de tine, setat sa-si faca un rost domestic. Daca pierzi trenul asta, ei oricum sunt luati pe sus, de catre unele mai iuti de mana si de abilitati sexuale. Iar pana spre 30 de ani, toti sunt insurati cobza si, ca sa mai ai o relatie cu vreunul, trebuie fie sa-l imprumuti de la nevasta lui, fie sa astepti sa moara ma-sa, alte categorii nu mai sunt.
Viata mea sentimentala e compusa din cateva relatii echivalente cu casatoria. Sigur, echivalenta mergea doar pana-n pragul Starii Civile, unde facea atac anxios si-o lua la fuga inapoi. Dar in rest, nu ma pot plange.
Gratie acestor povesti, am avut parte si de cateva scene patimase, echivalente cu niste certuri conjugale, si de cateva vacante fierbinti in doi, echivalente cu niste luni de miere, si de cateva departiri groaznice, echivalente cu niste divorturi. Iar cateodata, am observat chiar ca imi apareau niste manifestari de usoara voiosie, echivalente cu fericirea.

Categorii:
Dosar · Simona Catrina

Comentarii

  • Minunate articolele, o foarte reușită îmbinare între realitate și ficțiune. Dar, rugu-vă, redactați cu diacritice, efortul este minim iar nouă, cititorilor, ne va fi mult mai ușor să lecturăm. Cât despre Limba Română, cu siguranță va fi recunoscătoare…

    Valera februarie 16, 2013 9:35 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.