Adina Cezar: Marea mea dragoste este dansul contemporan

Dansul era apanajul unei anumite categorii sociale

E.P.: Povestea dvs incepe pe 22 mai 1941, la Calimanesti. Va numeati Elena Constantina Danes. Cum s-a ajuns la „Adina”?
ADINA CEZAR: „Adina” este prescurtarea de la „Constantina”. Si marea artista Dina Cocea era tot „Constantina”. „Adina” era un nume rar, nu se stie exact provenienta, daca e slav sau evreiesc, cu toate ca eu sunt olteanca…
E.P.: Cine va alinta mai mult acasa?
ADINA CEZAR: Am fost crescuta de bunici, intr-o maniara destul de disciplinata. Nu stiu daca ma rasfatau, se spunea pe atunci ca trebuie sa pupi copiii in somn.
E.P.: Dar de ce v-au crescut bunicii?
ADINA CEZAR: Pentru ca parintii mei au venit in Bucuresti. Tata lucra ca inspector financiar. Dup? ce s-au obisnuit la Bucuresti ne-au luat si pe mine si pe sora mea. Marturisesc ca una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii mele a fost copilaria, la Calimanesti. Eu nu sunt un copil de asfalt, eu sunt un copil de padure, de Olt. Revin mereu la amintiri pentru ca atunci cand lucrurile merg prost, am pe ce sa ma bazez, sa ma asez – pe amintirile copilariei.
E.P.:  Cat de mult conteaza un inceput frumos in viata?
ADINA CEZAR: E fabulos! Marturisesc ca Valea Oltului este nemaipomenit de frumoasa. Tata a fost a cincea generatie de oieri, veniti din satul Danes, pe Valea Oltului. Eu sunt a sasea generatie. Aproape ca suna a poveste… ei aveau sase munti. Bunicii mei au avut  multi copii, noua. Tatal meu era cel mai mare dintre frati, exact ca in povesti, iar cel mai mic dintre ei era cu 10 ani mai mare ca mine.
E.P.: Banuiesc ca erati si o familie unita…
ADINA CEZAR: Fantastic! La un moment dat, ne-am pierdut. Eu am venit in arta, verisorii mei, de la ultimul frate al tatei, sunt oameni de afaceri…
E.P.: Dar dvs cum v-ati apropiat de arta? S-a intamplat cand ati venit la Bucuresti?
ADINA CEZAR: Dansul, pe vremea aceea, era apanajul unei anumite categorii sociale, ca si acum, in strainatate. Daca nu erai copil cat de cat instarit, nu prea puteai sa faci arta, pentru ca se platea. Eu am inceput la scoala de balet a lui Penescu Liciu. Imi dau seama cat de norocoasa am fost odata cu venirea la Bucuresti. S-a schimbat totul, si mentalitate si maniera de a trai…
E.P.: Dar de ce dansul si nu un alt domeniu al artei?
ADINA CEZAR: Mama mea era o persoana extrem de cocheta, ai mei aveau destul de multi bani si s-au gandit ca, pentru o fata, e bine sa faca dans. Nu cred ca s-au gandit ca dansul sa fie o profesie pentru mine, dar, pana la urma, a ajuns profesie. M-au dat la o scoala de balet particulara. Scoala de Coregrafie a aparut prin 1957, iar in prima generatie au fost Ileana Iliescu, Alexa Mezincescu… Cladirea era de basm, pe Strada Locotenent Lemnea. Si astazi arata ca un palat. Acolo am avut profesori minunati, extrem de bine pregatiti. Veneau din aristocratie. De atunci mi-a ramas foarte accentuata admiratia fata de o anumita clasa sociala. Directoarea tocmai venise de la Londra, iar la noi era o saracie lucie. Imi amintesc cum arata, cum se imbraca. Avea un mod special, cum nu am mai vazut de atunci. Avea bosa unui conducator. Fara sa apara des printre noi, toata lumea stia ca exista, ca este acolo. Era sotie de ambasador la Londra si avea tot felul de relatii. Vorbea foarte bine engleza, maghiara si germana. Chiar daca nu fusese dansatoare, avea o intuitie artistica iesita din comun. Asa se face ca a fost si directoarea compartimentului de balet de la Opera, pe cand erau acolo Irinel Liciu, Leni Dacian. Pentru mine, dintr-o data, s-a deschis o alta lume!
E.P.: In anii aceia de inceput voiati sa va faceti balerina pentru ca va placea scena? Pentru ca va placeau aplauzele? Pentru ca va placea dansul? De ce ati ales drumul acesta?
ADINA CEZAR: Aveam  un simt al observatiei foarte dezvoltat, care se materializa mai ales fizic. Puteam sa imit foarte bine o miscare, un mers… eram foarte impresionata de aceste lucruri. In acea perioada, cand lucrurile erau foarte contorsionate in afara Liceului de Coregrafie, la noi in scoala se intamplau niste lucruri cu totul iesite din comun. Am intrat in acest univers cu cerinte speciale de comportament, de cum trebuia sa ne imbracam… I se mai spunea „Scoala de balet si bune maniere”. Pe langa aceasta, noi am beneficiat de scoala de balet rusa, o scoala care a fost si este si acum extraordinara. Am beneficiat de mari profesori, de Pliseskaya, de Dudinskaya… Daca faci parte din universul acesta nu mai poti sa iesi. Veneau, in vizita, de la presedinti de stat, la ministri si alte mari personalitati. De fapt, era ca o scoala de protocol.
E.P.: Ati absolvit Liceul de Coregrafie in 1958 si tot atunci ati inceput si activitatea la Opera Romana. Va amintiti rolul de debut?
ADINA CEZAR: Am prins „Lacul lebedelor” in montatea rusilor. Era un mare eveniment cand veneau balerinii rusi la noi si ii priveam. Apoi, Oleg Danovski a facut o alta montare. Am fost angajata inainte de a termina scoala.
E.P.: Sa inteleg ca erati foarte buna balerina…
ADINA CEZAR: Da, eram foarte buna. Si la Ppera era un alt univers. Cladirea era noua, totul era impecabil. Impactul meu cu frumosul era extrem de viu! La premiera cu „Lacul lebedelor” a venit toata lumea cea buna. Opera era unul dintre reperele cele mai importante in cultura vremii.
E.P.: Era si, as vrea sa cred ca se straduieste sa fie in continuare, un mediu elitist.
ADINA CEZAR: Acum… cu greu… Atunci erau bani. Imi amintesc ca in opera „Dama de pica”, de Ceaikovski, tot costumul era facut din tafta naturala. Cred ca avea un cost imens. Aceste lucruri nu le-am mai vazut ulterior, ma refer la ceea ce vad elevii Scolii de Coregrafie acum si ceea ce vedeam noi…
E.P.: Ati avut o mare sansa…
ADINA CEZAR: Da, in general, sansa nu m-a ocolit.
E.P.: Daca ar fi sa rasfoim un album de amintiri si sa extragem de acolo cateva mari intalniri din Oper?, care ar fi?
ADINA CEZAR: Am ajuns solista. Am avut maestri coregrafi foarte buni: Oleg Danovski, Gelu Matei si un personaj foarte special, Stere Popescu. Directorul Operei, la vremea aceea, era Mihai Brediceanu. Am întâlnit niste profesionisti fabulosi. Mai erau Irinel Liciu, casatorita cu Doinas-poetul, Valentina Massini, care era casatorita cu dirijorul Massini, Sergiu Comisiona, care a devenit un mare dirijor in Statele Unite ale Americii…o alta lume! Am ajuns, scurt si rapid in varf.
E.P.: A trebuit sa parcurgeti pasii ierarhici asa cum se obisnuieste? Din ansamblu sa deveniti solista, apoi prim solista, prim-balerina?
ADINA CEZAR: Sa zicem ca si da, si nu. S-a facut o premiera internationala, mondiala, pe Pierre Boulez, cu spectacolul  „Le Marteau sans Maitre”, la Paris. Mihai Brediceanu  a avut o mare contributie la formarea mea culturala, avand niste conexiuni extraordinare in Franta. Am plecat cu „Oedipe”, opera lui Enescu, la Paris, la Grand Opera si am stat la Hotel pe Champs Élysées, unde stateau numai diplomati. Perioada Operei a fost fabuloasa pentru mine. Venind din dansul clasic la cel al lui Pierre Boulez, a fost ingrozitor de greu. La acel festival a fost o mare mirare ca cineva din Est, sa vina la asa un spectacol. Tot atunci am mai fost si cu spectacolul „Giselle”, cu care, Magdalena Popa, a luat Marele Premiu, ca dansatoare clasica. A luat acest premiu inaintea tuturor rusilor, renumiti ca balerini.
E.P.: Va doreati sa ramaneti la Opera Romana? Sau ati avut visul de a pleca in alta tara?
ADINA CEZAR: Nu am avut acest vis niciodata, pentru ca noi plecam des in afara. Inca de la 16 ani am plecat cu Opera, nu a fost un miraj. Am vazut Italia de multe ori, Parisul… deja la 20 de ani il vazusem de 5 ori, in situatii exceptionale, cu regizori faimosi, cu jurnalisti… ce se numea „boema” foarte bogata a vremii. La acest festival de la Paris, Stere Popescu, o minte luminata, un mentor pentru mine, arhitect, a ramas in strainatate si, odata cu el, balerinul Gabriel Popescu. Din acest moment, pentru mine, lucrurile s-au cam oprit, din punct de vedere al dansului clasic. Ma si casatorisem cu compozitorul Corneliu Cezar si am decis sa ma mut la Scoala de balet, ca profesoara.
E.P.: In 1967.
ADINA CEZAR: Da, dupa aproape 10-11 ani. Intre timp, prin Stere Popescu, fusesem foarte mediatizata si ma cunostea multa lume, la toate nivelele.. Cand a venit Charles de Gaulle la noi in tara, am primit o bursa la Paris.
E.P.: O bursa a Guvernului francez? Si, ulterior, ati devenit diplomat al Schola Cantorum, din Paris. Ati aplicat pentru aceasta bursa, sau vi s-a oferit?
ADINA CEZAR: Da. Am aplicat. Eu nu veneam dintr-o familie care sa ma ajute din punct de vedere profesional, pentru ca toti erau de alta profesie. M-am descurcat cam singura, am fost extrem de tenace si cu o pasiune extraordinara pentru dans. La Paris a fost un soc pentru mine pentru ca trebuia sa o iau, pur si simplu, de la inceput. Tot ce invatasem eu nu mai era valabil. Era un alt fel de a gandi. Cand m-am trezit in sala de dans si am vazut tehnica Martha Graham eram complet naucita, nu stiam despre ce este vorba. Sigur, cu timpul m-am descurcat si, pana la urma, am ajuns sa predau si eu cursuri acolo. In acea perioada, nici francezii nu cunosteau destul de bine dansul contemporan. Brusc, Parisul s-a deschis pentru dansul contemporan american. A fost o invazie de profesionisti din Statele Unite.

Temperamental… nu eram o clasiciana!

E.P.: Atunci v-ati dat seama ca marea dragoste este dansul comtemporan?
ADINA CEZAR: Da, eu nefiind, ca tipologie a corpului, dansatoare de clasic. Dansatoarea clasica, cum era Magdalena Popa, avea niste proportii foarte ciudate: corpul mic, picioare si maini foarte lungi. Ori eu eram destul de robusta. Si temperamental, nu eram o clasiciana.
E.P.: Este adevarat ca un dansator bun de dans contemporan trebuie sa aiba scoala clasica? Sau este un mit?
ADINA CEZAR: Este discutabil. La americani, nu trebuie sa aiba scoala clasica. Desigur, ca orice lucru, cu cat cunosti mai multe, cu cat ai o educatie mai complexa, cu atat e mai bine. E ca si cum ai vorbi mai multe limbi straine.
E.P.: Si iti creezi propriul drum… Stiu ca v-ati intalnit si cu Pina Bausch.
ADINA CEZAR: Da, a fost o intalnire cu totul speciala pentru ca, atunci, ea abia isi incepuse activitatea.Ne-am intalnit la Essen si tot acolo si cu nepoata lui Kurt Jones, care a facut spectacolul „Masa verde”, un mare succes. Dupa aceea, Pina Bausch a devenit ceea ce a devenit.
E.P.: Cat timp ati stat in apropierea ei?
ADINA CEZAR: Zi de zi, aproape o luna. Tot timpul eram cu ochii, cu urechile, cu toate simturile la ea.
E.P.: Gigi Caciuleanu, un alt coregraf roman care a intalnit-o pe Pina Bausch, mi-a spus ca filmul „Pina”, nu seamana deloc cu omul Pina.
ADINA CEZAR: Nu, nu. Asta spun si eu.
E.P.: Daca ar fi avut-o romanii, atunci pe Pina Bausch, ar fi inteles-o?
ADINA CEZAR: Nu.
E.P.: Nu v-a fost teama ca nici pe dvs nu va vor intelege?
ADINA CEZAR: Foarte ciudat… eu niciodata nu am putut ramane in strainatate. Intuitiv, eu ma intorceam mereu acasa…
E.P.: Dar, venind acasa cu dansul contemporan, despre care romanii stiau putine lucruri…
ADINA CEZAR: Foarte putine. Am pornit Compania Contemp, varianta mica si, fiind profesoara la scoala, am luat cei mai buni elevi. Era Sergiu Anghel, era Natasa Traistaru, care a plecat din tara…
E.P.: Se intampla in 1973.
ADINA CEZAR: Da. Si am facut celebrele „Nocturne”. Tot timpul am fost in strainatate, plecam, veneam… nu am avut de suportat acele rigori agresive ale regimului. Nefacand deloc politica, in universul nostru eram mereu patrioti, mereu veneam acasa. Eu, intre timp, am avut si copilul…
E.P.: Dupa ce ati fondat „Contemp-ul”ati avut bani?
ADINA CEZAR: Nu. Deloc. Noi am facut dans din pasiune. Foarte greu mi-a fost sa-i inteleg, la inceput, pe oamenii care fac lucrul pe care il iubesc si cer si bani.
E.P.: Dupa ce ati descoperit dansul contemporan si v-ati indragostit de acest univers, daca Opera Romana v-ar fi cerut inapoi, pentru clasic v-ati mai fi intors?
ADINA CEZAR: Nu, nu.
E.P.: Ati inchis toate legaturile cu Opera?
ADINA CEZAR:  Da, ca dansatoare. Am fost, insa, invitata sa montez la Opera, ca regizor. Am montat in conditiile compozitorilor contemporani. In perioada anilor ’70-’85, muzica contemporana a avut o ascensiune fenomenala. Erau Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Tiberiu Olah. Oamenii nici nu mai stiu ca ei luau premii internationale, la Köln, la Essen, ca erau personalitati foarte importante. A fost foarte important pentru mine, asa cum se spune, am prins valul. La spectacolul cu „Nocturne” era si Miriam Raducanu, care aducea, prin prestatia ei, foarte multa lume buna la spectacole, la fel ca si Gigi Caciuleanu. La spectacolele Companiei Contemp participau de la tineri pana la batrani, venea tot Bucurestiul. Faceam totul cu pasiune, pana si cutremurul din 1977 ne-a prins tot in sala de balet. Trosnea cladirea si noi nu stiam ce se intampla.
E.P.: Dar mai aveati timp si pentru altfel de viata? Nu cumva dansul era modul dvs de a trai?
ADINA CEZAR: Dansul a fost tot, a fost baza vietii. La mine in casa veneau personalitati din diverse domenii – Nichita Stanescu, Sorin Dumitrescu, Stefan Niculescu, nepotul lui Mircea Eliade, Sorin Alexandrescu… Am crescut sub o umbrela de „high” intelectual.

Atunci cand am fost saraca, nu am suferit niciodata

E.P.: In 1983 ati absolvit cursul de Maestru coregraf al Consiliului Culturii din Romania, apoi ati devenit bursiera Scolii de Balet din Londra.
ADINA CEZAR: Da, prin niste relatii, printr-o familie care tinea foarte mult la mine. Domnul fusese profesor la Imperial College si m-a ajutat sa merg la aceasta bursa a British Council. A fost extraordinar sa descopar Londra, sa vad Oliver Theatre, sa-l ascult pe Shachespeare la el acasa, sa merg la Covent Garden… Cand am intrat la Covent Garden nu mi-a venit sa cred. Este o cladire atat de frumoasa si, dintr-o data, la spectacole am vazut doamne imbracate elegant, cu bijuterii adevarate, domni imbracati in frac, familii care veneau cu limuzine si soferi care le deschideau portiera… Era o deschidere catre o alta lume. Cu toate astea, eu niciodata nu am suferit ca sunt saraca, atunci cand am fost saraca.
E.P.: Cand ati fost saraca? Si ce a insemnat „foarte saraca”?
ADINA CEZAR: Sa traiesc dintr-un salariu, care nu-mi ajungea nici sa mananc. Asteptam sa-mi mai trimita cate ceva cei de la tara.
E.P.: Si nu ati fost descurajata atunci?
ADINA CEZAR: Nu. Asta m-a caracterizat. Probabil ca radacinile mele taranesti sunt foarte puternice.
E.P.: Dar ati fost si foarte bogata, in momentul in care ati colaborat la realizarea unor filme si piese de teatru?
ADINA CEZAR: Nu. Niciodata.
E.P.: Cum? Ati colaborat cu Liviu Ciulei, Catalina Buzoianu, Cornel Todea, Silviu Purcarete…lista poate continua si nu ati fost bogata?
ADINA CEZAR: Nu se dadeau foarte multi bani, dar eram bogata prin intalnirile cu astfel de personalitati. Lucrul cu acesti oameni iti dadea starea de copil, in care te tot minunai de cultura lor, de frazele pe care le foloseau. La Teatrul Bulandra – cu Liviu Ciulei, Caramitru, Gina Patrichi, Clody Bertola, Toma Caragiu, Stefan Banica-tatal…

Preferam sa discut cu Ciulei, decat cu mama

E.P.: Parintii dvs au apucat sa vada ce om frumos ati devenit?
ADINA CEZAR: Eram atat de intresata de ceea ce faceam ca nici nu mai tin minte cum trecea restul vietii. Treceam din mirare in mirare. Parintii imi erau aproape, dar, la un moment dat, preferam sa discut anumite probleme cu Ciulei, decat cu mama. Am avut o profesoara de matematica, bunica lui Oreste Teodorescu, dintr-o familie foarte buna, care ne spunea „Cand esti tanar poti sa ai si o singura pereche de pantaloni, rupta, cusuta, pentru ca tineretea este fabuloasa. Cand esti in varsta trebuie sa ai multi bani pentru ca lumea sa te placa, rebuie sa fii bine imbracat, sa mirosi bine, sa ai o stare buna, sa nu ajungi un batran care sa depinda de altcineva”.
E.P.: Mai stiu un lucru foarte interesant despre dvs, cum ca din anul 2000 sunteti Cetatean de Onoare al unui oras din Venezuela. Cum ati reusit?
ADINA CEZAR: Da. Dupa ce m-am intors de la Paris, ca diplomat al Schola Cantorum, am facut o echipa de trei dansatori si dansam la evenimete la care eram imvitati, acasa la diferite persoane, cu case mari, cu bani multi.
E.P.: La evenimente private.
ADINA CEZAR: Da.Venea „lume de lume” – Andrei Plesu, Patriciu…Cand d-l Plesu a ajuns ministru am propus sa se faca o companie de dans la Opera Romana, in 1990, Compania de dans „Contemp”. De aici incepe un periplu extraordinar, am facut foarte multe turnee, in aproape toata lumea, in afara de Asia si tarile arabe. Am ajuns si in SUA, la Lincoln Center Theatre, cu mare succes. Am ajuns si in Venezuela, la un festival international, am stat acolo o luna, dansand la teatre. Ne-au placut atat de tare incat ne-au conferit aceasta distinctie, tuturor din Companie si am devenit cetateni de onoare.
E.P.: Spuneati ca viata aceasta profesionela v-a captivat atat de mult, incat nici nu mai stiati ce se aseza in partea cealalta a vietii personale. Trebuie sa amintim ca, intre 1964 si 1978 ati fost casatorita cu compozitorul Corneliu Cezar, impreuna cu care aveti o fiica, arhitect.
ADINA CEZAR: Da, asa este, o cheama Yvonne si sunt si bunica, am doi nepoti. Fiica mea este un copil foarte special, este inteligenta, a luat aceeasi sete de cunoastere ca si mine.
E.P.: V-a reprosat ca nu prea aveati timp pentru ea?
ADINA CEZAR: Cateodata. Acum, lucrurile s-au indreptat. Fiind adulta, a inteles ce inseamna o pasiune pentru ceva. Eu, fiind o persoana cu o extraordinara vitalitate, eram si acasa, faceam ce era nevoie, aveam o doamna care ma mai ajuta, dar ceea ce conta era faptul ca lipseam…
E.P.: In rest, ati fost o mama calda, grijulie?
ADINA CEZAR: Eram grijulie, dar nu calda, in sensul „mamos” al cuvantului.

Nu am mai avut timp de iubit

E.P.: Cand ati fost maneger al Companiei, care era dimensiunea iubirii, pentru dvs?
ADINA CEZAR: Nu am mai avut timp de iubit.
E.P.: Dansati si astazi?
ADINA CEZAR: Pentru ca o viata intreaga am facut dans si gimnastica, este foarte greu sa ma opresc. Pentru mentinerea unei forme fizice este foarte greu, pentru ca si boala si batranetea te cuprind. Muncesc foarte mult, fac inot, yoga, pilates, sala de sport si nu de fite, spun cu toata sinceritatea, fac pentru mentinerea tonusului.
E.P.: Dar, creati? Unde sa venim sa va aplaudam?
ADINA CEZAR: Da, mai lucrez, la Scoala de Coregrafie, am clasa a XII-a, pregatesc elevii pentru olimpiada, pentru festivaluri internationale.

Investesti foarte mult in ceva si deodata nu mai ai nimic.

E.P.: Nu va e dor de un proiect cu vreun teatru? Compania Contemp mai exista?
ADINA CEZAR: Nu mai exista. Din punct de vedere artistic, cred ca suntem intr-un moment de pauza. Marii oameni de vocatie… nu-i prea vezi, bani pentru cultura nu prea sunt… este un moment destul de trist, fata de momentele pe care le-am gasit eu, la inceputul carierei si chiar pe parcursul ei. Marturisesc ca momentul separarii mele, intr-un fel, a fost foarte dureros, socant. Investesti foarte mult in ceva si deodata nu mai ai nimic.
E.P.: Compania Contemp s-a pierdut pentru ca nu au mai fost bani?
ADINA CEZAR: A fost o neintelegere. Traim o perioada in care individualismul, individualitatea, tine loc si de colectivitate si de tot. Inainte, oamenii colaborau, se intalneau, erau prieteni. Acum, fiecare alearga pe culoarul lui, bezmetic, sa aiba o casa, sa aiba masina, sa aiba bani, bani, bani. Lucrurile au degenerat extraordinar.
E.P.: Cu toate acestea, dvs sunteti inteleasa si iubita, in tara noastra.
ADINA CEZAR: Sunt convinsa de acest lucru. Sunt impresionata cand ma intalnesc cu oamenii, dupa atata vreme si ma recunosc. Este cel mai mare cadou pentru mine.