Fotografii Pro TV
Paula Herlo, corespondentă a Ştirilor ProTv, este, probabil, unul dintre ultimii jurnaliști care-și adoră meseria și care ne fac și pe noi, spectatorii, să o credităm cu încredere. Este soția lui Cristian Leonte, coleg de breaslă și de idealuri nobile și, de un an încoace, mămica lui Vladimir, băiețelul perfect care a înfrumusețat universul de când s-a născut, așa cum fac toți copiii noștri doriți și iubiți.
Alice Năstase Buciuta: Crezi în dorințele care se împlinesc dacă investim toată speranța noastră în ele?
Paula Herlo: Cred în mine, în oamenii din jurul meu, în cei buni care mi-au demonstrat de atâtea ori că dorinţele se pot împlini.
De când ești așa?
Paula Herlo: Nu ştiu. Onest e să recunosc că n-am fost dintotdeauna preocupată de nevoile celorlalţi. M-am schimbat când am realizat că am ajuns la un echilibru, la un punct în care am simţit nevoia să mulţumesc pentru ce am, dăruind. A venit totul foarte firesc, iar azi, când sunt întrebată de ce fac asta, răspund de fiecare dată că o fac pentru că-mi place să ajut, dar o fac şi pentru mine. Mă bucur de bucuria mea când aud că un copil s-a vindecat sau că investiţiile în spitale făcute de Asociaţia „Dăruieşte Viaţă” pentru care fac campanii de strângere de fonduri la Ştirile ProTv se contorizează în vieţi salvate.
Cum poate un jurnalist atât de ancorat în realitatea în general sumbră a zilelor noastre să își păstreze spiritul luminos și optimist?
Paula Herlo: Şi la întrebarea asta o să mă raportez tot la cei ce mă înconjoară. Am avut norocul să întâlnesc oameni în care m-am regăsit. Nu sunt tot timpul luminoasă şi optimistă. Sunt conştientă că am scăpările mele. Ştiu sigur însă că sunt un om căruia îi place să se implice, care nu priveşte contemplativ spre problemele care au rezolvare.
Cum ești tu cea de astăzi față de cea de dinainte de aducerea pe lume a băiețelului vostru?
Paula Herlo: Chiar ieri îmi spuneam că m-am schimbat după naştere: sunt mai slabă cu două kilograme. (râde) Cred că m-am schimbat în bine pentru că m-am surprins până şi pe mine cu calmul meu. Însă cel mai important cred că e faptul că sunt fericită. Abia acum sunt foarte fericită. Poate de aceea e şi Vladimir atât de pozitiv şi de bun.
Ce are în plus o femeie-mămică față de una care nu știe, încă, cum și ce va fi?
Paula Herlo: Pot să-ţi spun ce am eu în plus faţă de perioada în care doar visam la asta: bucuria de a mă trezi în fiecare dimineaţă cu cei mai intenşi ochi albaştri şi cel mai frumos zâmbet. Recunosc, de când s-a născut Vladimir, raportez totul la el şi uneori am angoase. Dar am vorbit cu prietenele mele mămici şi am aflat că nu sunt singura…
Dincolo de angoase… Ce lucruri bune te învață băiețelul tău?
Paula Herlo: Mă învaţă în fiecare zi să fiu mamă. În primele şapte luni l-am crescut fără ajutorul bunicilor. Doar eu şi soţul meu. Şi m-am dat seama atunci că ştiu ce am de făcut pentru că el, copilul meu, m-a ajutat. E un soi de comunicare între mamă şi copil care depăşeşte orice imaginaţie.
Ați fost tu și soțul tău… Contează să avem partenerul perfect pentru a deveni mame sau crezi că maternitatea intră în destinul oricărei femei, cu sau fără partener serios alături?
Paula Herlo: Maternitatea e un miracol. Iar dacă o femeie simte să-l trăiască fără a avea lângă ea partenerul ideal e alegerea ei şi trebuie respectată. Pentru copil cred însă că e important să aibă lângă el un tată bun.
După ce-am terminat liceul m-am angajat vânzătoare
Cât din ceea ce faci în plan profesional ține de meserie și cât de vocație?
Paula Herlo: La început a ţinut de meserie. Ulterior am transformat totul în vocaţie. Preocupările mele pentru campanii umanitare au existat de mult, însă ultimii ani mi-au adus şi şansa să-mi transform proiectele în realitate cu ajutorul Ştirilor ProTv.
Dar la începuturi, ce spuneai că vrei să te faci?
Paula Herlo: Când eram copil îmi doream să devin vânzătoare pentru că-mi plăcea casa de marcat de la alimentara unde mă trimitea mama să iau pâine pe cartelă. Iar în ceea ce mă priveşte, zicala „ai grijă ce-ţi doreşti că poate se întâmplă” a căpătat sens pentru că după ce-am terminat liceul m-am angajat vânzătoare. Terminasem liceul şi nu m-am simţit pregătită să dau la facultate. În realitate a fost doar un pretext, pentru că pregătită eram. Am vrut să stau un an şi să muncesc, ca să am banii mei. Cât a influenţat primul meu job ceea ce fac astăzi? Mult aş spune, pentru că acela a fost primul meu contact cu oamenii mari. Mi-a plăcut să le vorbesc şi să-i ascult. Pentru că până şi o rochie roşie cu nasturi la rever ascundea o poveste pe care o vindeam doamnelor.
Deci nu aveai niciun vis legat de televiziune?
Paula Herlo: Ba da, îmi amintesc faptul că am avut curiozitatea să aflu ce şcoală trebuie să urmez ca să apar la televizor şi să prezint programul TV. Vedeam în fiecare seară pe ecran o doamnă frumoasă pe un scaun care spunea: orele 19, telejurnal, orele 23- închiderea programului. Tata mi-a tăiat elanul şi mi-a spus că n-o să fiu niciodată prezentatoare, că acolo n-ajunge oricine. Iată că anii au dovedit că acolo ajunge oricine, dar performanţa fac doar cei cu vocaţie.
N-ai rămas, însă, vânzătoare, ai făcut și facultate. Cum ți-ai ales facultatea și ce ai învățat esențial studentă fiind?
Paula Herlo: Dintotdeauna mi-au plăcut hainele, iar la Arad aveam de ales între Facultatea de Ştiinţe Economice şi Facultatea de Confecţii. Am ales-o pe cea mai apropiată de ceea ce-mi plăcea mie. Ce m-a învăţat? M-a învăţat să învăţ, dacă pot spune aşa. Mi-a pus ordine în gândire şi m-a ajutat să sistematizez informaţiile.
Ai avut un moment în care ai știut ca într-adevăr acesta este drumul cel bun pe care mergi, o confirmare că nu trebuie să mai cauți?
Paula Herlo: Am avut mai multe momente, însă primul a fost pe vremea când eram reporter la ProTv Arad şi am ajutat familia unui copil care de un an stătea internat în spital pentru că depindea de un aparat de respirat. Se întâmpla în 2002. Era Sfântul Nicolae când băiatul a primit aparatul şi-mi amintesc că după ce s-a terminat emisiunea „Dăruieşti şi câştigi”, unde părinţii au aflat că-şi pot lua fiul acasă, eu am plecat acasă pe jos. Ningea cu fulgi foarte mari, iar eu am descărcat prin lacrimi toate emoţiile trăite în emisie. Când am intrat în casă am văzut că Moşul lăsase în ghetele mele un portofel roşu de piele. Povestind asta acum îmi dau seama că în poşeta mea e acel portofel deşi, probabil, e cel mai jerpelit din lume. De atunci mi-am mai cumpărat câteva, însă de fiecare dată m-am întors la el.
Maternitatea e un miracol. Iar dacă o femeie simte să-l trăiască fără a avea lângă ea partenerul ideal e alegerea ei şi trebuie respectată. Pentru copil cred însă că e important să aibă lângă el un tată bun.
Ce anume te-a îndemnat să te implici cu atâta suflet în cauzele nobile, în cauzele caritabile, în cauzele aparent pierdute?
Paula Herlo: Cred că e dorinţa mea egoistă de a-mi arăta că miracolele se întâmplă. Că prunci loviţi de boală se pot vindeca dacă sunt ajutaţi, că părinţii lor capătă putere ştiind că, în lupta cu moartea, nu sunt singuri. Uneori miracolele se întâmplă, însă de prea multe ori nu. Trăim într-o ţară care-şi condamnă bolnavii la moarte pentru că nu sunt medicamente, nu există aparatură performanţă, iar medicii sunt obligaţi să-şi lase ţara pentru că nu pot supravieţui cu salariile de mizerie.
Unde te vezi peste 10, peste 20 de ani, din punct de vedere profesional?
Paula Herlo: Mi-e greu să-mi imaginez cum va fi peste 10, 20 de ani pentru că eu acum simt că lucrez la un nivel foarte înalt. Mi-ar plăcea că următorii 10 ani să-mi aducă mai multă înţelepciune, iar următorii 20 de ani mai mulţi bani în conturile Asociaţiei „Dăruieşte Viaţă” cu care să ajutăm cât mai mulţi bolnavi transformând spitalele din România.
Dar familial? Câți copii, ce fel de gospodărie?
Paula Herlo: Mi-ar plăcea ca Vladimir să mai aibă o soră sau un frate. În rest, avem de toate: şi casă, şi rate…
Și o ultimă întrebare potrivită pentru revista noastră… Crezi în marea dragoste, în iubirea pentru eternitate?
Paula Herlo: Cred în oameni care se găsesc unul pe altul în lumea asta. Şi dacă ţi se întâmplă norocul ăsta, cu siguranţă dragostea e pentru totdeauna. Aşadar, cred în marea întâlnire a unor oameni care probabil se cunosc bine încă de dinainte de a se fi întâlnit.
