La început de an, pe 9 ianuarie 2016, o seară de excepție la Iași a cuprins atât o nouă reprezentație a operei Lucia din Lammermoor a lui Gaetano Donizetti, spectacol în regia lui Andrei Șerban, cât și alte trei evenimente-reper: lansarea albumului „Regia de operă, gânduri și imagini”, realizat de fotografa Mihaela Marin cu textele regizorului; susținerea conferinței „Forța muzicii în viață, operă și teatru” și acordarea titlului de cetățean de onoare al municipiului Iași marelui regizor, titlu înmânat de primarul Mihai Chirică.
Iata transcrierea conferinței susținute pe scena Operei din Iași de maestrul Andrei Șerban:
Materia muzicii e făcută din sunete și tăcere
Muzica este arta supremă, este arta tuturor artelor. Și atunci când privim o pictură sau o sculptură, o creație de orice fel, parcă intrăm în muzică.
O uvertură e în operă ceea ce e o prefață la o carte.
În teatru experiența are loc în primul rând în spectator. Lucrăm la comunicarea dintre scenă spre sală. Să dai şi să primeşti. Ceva se poate schimba în fiecare clipă dacă există o relaţie.
Materia muzicii e făcută din sunete și tăcere. Compozitorul este cel ce poate să integreze sunetele și tăcerea, să le unească. La operă, sunt fascinat de tăcerea ce are loc la început, când se face întuneric, când dirijorul ridică bagheta și vine un moment de suspens, de imobilitate. Acel moment de pauză e plin de mister. În repetițiile de la operă, încerc să-l conving pe dirijor să prelungească pauzele dintre note. În special când în partitură e menționată cezura sau fermata. Dar unora le e teamă. Se tem ca nu cumva spectatorii să devină nervoși, dacă e prea multă liniște între note. Dar, tăcerea asta intensitatea asta are urgență, e o tăcere activă.
Tăcerea pentru unii înseamnă neliniște, pentru alții înseamnă mângâiere. Grotovski pune întrebarea: Când cânți, pentru cine cânți? E o întrebare-cheie atât pentru cântăreți, cât și pentru actori. Prin cântec poți să descoperi un flux de vitalitate, să eliberezi ceva ce e încă blocat înăuntru și nu lasă melodia să curgă organic, să aibă continuitate, ca scurgerea fluidă a unui râu. Viața ccântecului se naște spontan.
Cum să te implici cu totul în curentul viu al sunetelor și în același timp să nu pierzi contactul cu vibrația ta interioară? Când am întrebat-o „Pentru cine cânți?” pe Natalie Dessay, una dintre cele mai devotate cântărețe actrițe din lumea operei cu care am lucrat și la Opera din Viena, și la Paris, mi-a răspuns: „Eu nu cânt bine decât în spectacol, pe scenă. Atunci când nu sunt în relație cu o poveste, cu o situație, când cânt în concert nu mă simt în largul meu niciodată. Mă plictisesc, pentru că nu am un dialog, un partener, rămân blocată, sunt prea singură. Dirijorul e cel care e responsabil ca muzica să curgă organic și ca sunetele să vibreze. Dacă nu ajunge la o stare de deschidere, de sensibilitate, cu alte cuvinte, dacă nu simte prin propria sa ființă fluxul energetic, muzica nu va avea viață. Diferența între un dirijor mediocru, care vrea să se impună și altul care trăiește în interiorul lui vibrația sunetelor, împreună cu ceilalți, și le deschide spre o altă realitate, spre necunoscut, e cel care mă interesează. Kierkegaard spune că prin muzică noi comunicăm cu Dumnezeu fără intermediar. Schopenhauer, pe de altă parte, spunea: „Muzica e atât de ușor s-o înțelegi, și în același timp nu poți s-o explici”. Exact ca și tăcerea.
Acțiunea muzicii ajută la transformarea ființei
Ce înseamnă să fii un spectator deschis? Ce înseamnă să asculți liber, fără preconcepții, relaxat și complet atent sunetele? John Cage, marele compozitor al secolului trecut, relatează cum a oferit unei clase de studenți o înregistrare a unui ritual budist, care avea, tipic muzicii asiatice vechi, sunete cu o aparență monotonă de voci monocorde, cu durate lungi, egale, fără o structură armonică. O muzică aproape atonală, fără nicio variație ușor perceptibilă. După 20 de minute, o studentă s-a sculat și a strigat exasperată. „Domnule Cage, vă admir mult, dar, îmi cer scuze, îmi vine să urlu, înnebunesc dacă nu opriți discul!” Cage l-a oprit. În același moment, un alt student din fundul clasei s-a ridicat și a spus pe ton destul de iritat: „De ce ați oprit discul, domnule Cage, tocmai acum, când devenise interesant?” Deci iată două feluri de a recepta muzica.
În muzică, tensiunea e între clasic și modern. Școlile predau și azi încă armonia clasică. Dar în Orient structura armonică e, practic, necunoscută și era necunoscută și în Vest înainte de prerenascentism. Atonalitatea, prin contrast, înseamnă simplu negarea armoniei. E diferența dintre Mozart și Stockhausen… Creșterea virtuozității tehnologice a marcat o schimbare în ce privește substanța însăși a muzicii. Tape recorder, sintesiser, sound sistems, computere, toate determină pe tinerii de azi să nu mai fie atât de atrași de muzica secolelor trecute, chiar dacă școlile și criticii conservatori îi îndreaptă tot spre trecut. Timpul e în schimbare. Influențele africane, indiene, japoneze, combinate cu muzica electronică, dezvoltarea serialismului justifică o schimbare de atitudine. Definiția însăși a muzicii e reevaluată. Intenția muzicii vechi de a liniști mintea din agitația continuă, ca să poată primi influențe divine, a devenit azi suspectă, într-o lume fragmentată, agitată, confuză. Dar tot muzica lui Bach e cea care-mi evocă sentimentul de ordine și armonie. Mărturia existenței unor legi cosmice, grație, pe de o parte, calitate în structura ritmică, o dualitate ca între suflet și trup. Ascultând-o, amintește că acțiunea muzicii ajută la transformarea ființei, la catharsis, spre binele comun.
Arta se adresează tuturor în speranța că va provoca un șoc emoțional
Arta veche funcționează ca un stimulus constant, un apel spre transcendență. Frescile egiptene, de exemplu, cu ciudățenia lor, îl făceau pe privitor să se întrebe de ce.
Ce e ciudat în aceste imagini? Aceste exemple de artă sacră provoacă astfel de întrebări. Arta e menită să deranjeze, nu neapărat să placă. De ce? De ce suntem aici? Ca în muzica lui Bach. Sunt întrebări esențiale, care ne răscolesc. Ca și bătaia clopotului de la biserică. E un apel, o chemare, o trezire. Bătaia clopotului întrerupe monotonia vieții obișnuite. E o aducere aminte, a mai trecut o oră, timpul nu vine înapoi, de ce suntem aici? Cine suntem?
Avem imaginea clepsidrei de nisip, care întoarce nisipul de sus în jos, grăunte cu grăunte. În timpurile vechi medievale, clepsidra era foarte populară. Oamenii o țineau în jur și nu doar pentru a măsura timpul, ci ca să le amintească de faptul că
