La început de an, pe 9 ianuarie 2016, o seară de excepție la Iași a cuprins atât o nouă reprezentație a operei Lucia din Lammermoor a lui Gaetano Donizetti, spectacol în regia lui Andrei Șerban, cât și alte trei evenimente-reper: lansarea albumului „Regia de operă, gânduri și imagini”, realizat de fotografa Mihaela Marin cu textele regizorului; susținerea conferinței „Forța muzicii în viață, operă și teatru” și acordarea titlului de cetățean de onoare al municipiului Iași marelui regizor, titlu înmânat de primarul Mihai Chirică.
periculos, să te pună față în față cu adevărul. Dar e un lucru verificat: adevărul îi face pe mulți foarte nervoși. O acceptare imediată și facilă a publicului e preferată. De ce ne e teamă să spunem adevărul pe scenă? Teama de a nu avea succes, de a nu deveni faimos… Faima e ceva foarte atrăgător, dar… nu e viața adevărată.
O cunoașteți pe celebra Adele, cântăreața pop. Ea spune: de ce aș prefera faima în loc să trăiesc viața? Apar în concert seara și cânt pentru 20.000 de spectatori și mă simt foarte singură. Dar pot înregistra într-un studio, cu câțiva prieteni alături, și mă simt ca într-o comunitate de prieteni și mi-e mult mai bine așa.
La fel și eu, când lucrez într-un colectiv de oameni apropiați, care sunt interesați de ceea ce facem, dintr-o dată nu mă mai simt singur. Aceste activități în care simți colaborarea ca pe o relație de prietenie ajută foarte mult ca ceva creativ să se întâmple.
Există și acțiunea dezinteresată față de cea plină de infatuare, în care îți pasă de ce gândesc alții despre tine. Marcel Duchamp iubea „acțiune dezinteresată” în artă. El a făcut chiar un anunț al unei reprezentații în care toate numele artiștilor erau omise. Asta propunea revenirea la anonimitate. Duchamp definea arta printr-un singur verb: a lucra.
Tocmai pregăteam această disertație, eram încă la New York. Urma să vin în țară, când un prieten mi-a scris: „Aici am avut o toamnă solicitantă, cu multă tristețe. Nu sunt sigur că mi-am revenit complet, chiar dacă viața mea nu a fost direct afectată”. Avea dreptate. În acest moment, trăim într-o perioadă de declin, comparabilă cu alte epoci de declin major, începând cu mii de ani în urmă, cu declinul Babilonului. E un moment de declin, de întuneric. Într-o astfel de perioadă de întuneric cum poți transmite prin artă idei ezoterice?
E foarte ușor să ne simțim victime, e foarte ușor pentru noi toți să spunem: Nu-i nimic, asta e, nu mai e nimic de făcut. Dar asta nu e complet adevărat. După cum ne șoptesc voci mai înțelepte, în orice clipă, oricât de tragică ar fi situația, se poate face, totuși, ceva. Iar în ceea ce privește teatrul, Peter Brook o afirmă mai bine decât oricine: ce se poate face e să nu lăsăm această artă veche și fragilă să fie ștearsă de pe harta lumii și înlocuită cu unul dintre simbolurile atât de familiare erei noastre: supermarketul. Când totul în societate e fracturat, fragmentat, de ce avem nevoie de teatru? E aceeași întrebare pe care am pus-o acum 25 de ani într-un spectacol pe care l-am făcut la Teatrul Național din București, în foarte scurta perioadă în care am fost directorul acelui teatru. Titlul unui spectacol spunea așa: De ce avem nevoie de teatru?
Chiar dacă lucrez de o viață, îmi spun adesea: Trebuie să fiu bun azi. Ce am făcut ieri sau acum 40 de ani nu prezintă nicio garanție azi, acum. La New York mentalitatea este: ești la fel de bun ca ultimul tău spectacol.
De ce avem nevoie de teatru? Întrebarea se referă în esență, la ideal. Nu e posibil să fii o ființă umană fără un ideal. E ceea ce ne deosebește de animale. Un câine nu are idealuri. Fiecare din noi are un ideal, dar e imposibil să-l formulăm în cuvinte, s-ar banaliza, și-ar pierde intensitatea. Și în același timp trebuie să faci parte din viața prezentă. Nu poți fi o ființă umană și să trăiești doar din idealuri. Exemplul e mereu Hamlet. Tatăl îi dă ordin să omoare. „Să ucizi, dar fără sa-ți pătezi sufletul”. Dilema lui Hamlet: cum să fii sută la sută uman, dar, în același timp, să omori? Oricine decide să facă o carieră politică azi, să intre în afaceri sau în politică trebuie să recunoască: e imposibil să-și respecte idealul. Vorbește de pe o platformă publică despre idealuri și promisiuni, pe care știe că nu le va ține. Vin alegerile și el deja crede fanatic în propria sa minciună. Dacă nu ar crede, nu ar putea vorbi cu convingere. Iar noi știm că promisiunile lui sunt mincinoase. Iar el știe că noi suntem presați să facem compromisuri și ajustări și că trebuie să discriminăm între nevoia sa legitimă de a exprima un ideal și cea nelegitimă de a ne minți în obraz, ca să câștige voturi. Și, la fel, fiecare dintre noi trăim zilnic un paradox: idealuri și aspirații pe de o parte, ajustări și compromisuri, pe de altă parte. Trăim într-o lume în schimbare, cum să fim sută la sută umani, fără să ne pierdem speranța în ideal? Ce ajută?
Teatrul e un instrument concret, care ne pune în față oglinda a ceea ce înseamnă să fii sută la sută uman. În era corectitudinii politice, credem că putem să-l batem pe Dumnezeu pe umăr și să fim egali cu el. Hamlet nu îndăznește să-l bată pe tatăl lui pe umăr.
Important este să plecăm de la teatru acasă cu o energie nouă, care ne dă speranță
În concluzie, niciunul din obstacolele sau mizeriile prin care trec în viața mea nu are pentru mine niciun sens, dacă nu recunosc în ele ceea ce ar putea duce la ceva bun, pozitiv. La fel, vreau să cred că și în teatrul pe care-l fac. Dacă ce se întâmplă pe scenă provoacă spectatorii să plece acasă plini de frustrare, negativitate și ură, găsesc că e o soluție foarte slabă de a ne folosi de teatru, mult mai slabă decât cea care trezește pasiunea, conflictul, și idealurile. Important este să plecăm de la teatru acasă cu o energie nouă, care ne dă speranță… Nu uitați că eu am 17 ani și nu știu nimic.
