Pentru Alex. Ștefănescu, stăpân și îmblânzitor al cuvintelor, nu există, totuși, cuvinte care să-l poată cuprinde în toate nuanțele generozității, frumuseții și măreției sale umane. Doar o mare dragoste ar putea încerca. Sau un dialog fără sfârșit.
În grădina casei sale de lângă București, având-o lângă el pe Domnița, femeia care îi este alături pentru totdeauna, Alex. Ștefănescu mi-a dăruit câteva mărturisiri neprețuite.
Alice Năstase Buciuta: Ai strâns în jurul tău o viață de om, zeci de mii de obiecte, fiecare cu semnificația lui minunată… La polul opus, există un curent al minimalismului, al eliberării de obiecte…
Alex. Ștefănescu: Este o modă în America printre tinerii de azi, chiar o adevărată manie, care îi obligă să aibă maximum o sută de obiecte, prin obiecte înţelegând şi casa, şi maşina. Dacă vor să aducă un obiect nou, trebuie să arunce unul vechi şi, mereu, în total, să aibă o sută de obiecte. Dar chiar dacă nu ia forma asta maniacală, dorinţa de a scăpa de surplusul de obiecte este foarte răspândită, chiar şi printre cunoscuţii mei. Eu mă deosebesc de toţi prin ceva, nu zic că e bine sau e rău, spun că mă individualizează pe mine: îmi place să am cât mai multe obiecte. Îmi place să le am poate şi datorită faptului că am o atenţie distributivă uriaşă şi ştiu în fiecare moment ce obiecte am. Le ştiu pe toate şi, dacă am prea puţine, mă plictisesc. Sunt obiecte cu care mă delectez atingându-le, uitându-mă la ele. Pe altele le folosesc. Îmi place că se uzează în timp ce le folosesc şi îmi cumpăr altele după aceea. Am fost cu Domniţa la un moment dat cazaţi într-o casă a lui Ceauşescu, undeva lângă Râmnicu-Vâlcea, la Olăneşti. Acolo şi-au construit un palat Nicolae Ceauşescu și Elena Ceauşescu, un palat în care nu au stat niciodată. Acolo şi-ar fi petrecut Revelionul din 1989… Avea un dormitor uriaş Ceauşescu, Elena Ceauşescu, altul, şi Nicu Ceauşescu, altul. Toate trei dormitoarele erau de un lux exorbitant. Aveau mozaicuri în baie, făcute de mari artişti de-ai noştri. Nu erau robinete de aur, cum s-a scris, dar erau aurite. Erau covoare de Cisnădie de o mărime imensă, nu le-ai fi putut căra nici cu un camion, atât de mari şi grele erau… M-a impresionat faptul că, în baie, existau nişte mânere de alarmă; în caz că i se făcea cuiva rău, trăgea de mâner şi venea imediat cineva să-l salveze. Lemn de mahon… Gresie adusă din Grecia, din Italia, de mare valoare… Oglinzi veneţiene… M-a mirat faptul că nu aveau biblioteci, deci nu numai că nu aveau cărţi, dar nu aveau nici mobila care să exprime intenţia de a avea cărţi. Eu, bravând, când am fost întrebat în ce dormitor vreau să dorm, am spus că în dormitorul lui Ceauşescu. Și stăteam în patul lui, imaginându-mi că Domniţa e pe locul Elenei Ceauşescu. Cel mai tare a mirat-o pe Domniţa că, de la pat până la fereastră, plecai într-o plimbare lungă.
Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Domniței i-a plăcut?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Nu! Domniţa mi-a spus: „Nu m-aş putea obişnui niciodată aici, cu atâta lux!” Însă eu mă obișnuisem într-un minut. Mă simţeam ca şi cum eram acolo dintotdeauna. Dar tot aşa mă pot obişnui şi într-o colibă. Am o capacitate de adaptare ieșită din comun. Pot să mă obişnuiesc şi cu binele, şi cu răul, şi cu o viaţă simplă, şi cu una complicată. Când s-a trecut, de exemplu, la ortografia cu â din a, mie mi-a trebuit o oră ca să fac această schimbare. Alţii, după ani de zile, tot n-au reuşit să o facă. Când s-a trecut de la leul acela vechi la leul nou, eu am trecut la leul nou tot aşa, într-o oră. Mi s-a părut foarte firesc să mă adaptez. Sau dacă trebuie conduc o maşină nouă, îmi ia foarte puţin timp să văd acele mici particularităţi ale ei care să mi-o facă familiară…
Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Dar de la scrisul de mână la scrisul pe computer cum te-ai adaptat şi cum ai trecut?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Nici n-am observat, mi s-a părut cel mai simplu lucru. De la cititul cărţilor pe hârtie la cititul cărţilor în format electronic am făcut trecerea fără niciun efort. Aici, în privinţa literaturii, m-am contrazis cu foarte mulţi care spun că, dacă dispare cartea, dispare farmecul literaturii. Nu dispare, literatura nu este hârtie, literatura este o combinaţie de cuvinte. Combinaţia de cuvinte poţi să o vezi pe hârtie, pe ecranul unui computer, poţi să vezi versuri scrise pe zăpadă sau pe coajă de mesteacăn. Când eram elev, primeam poezii de dragoste de la o fată scrise pe coajă de mesteacăn. Bine, acolo era sensibilitatea aceea eminesciană din Bucovina! Acolo dacă te duci, precis te îndrăgosteşti și tu, fie și de un fag (râde). Este un loc în care se gândeşte mai înalt decât aici la câmpie.
Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Trebuie să-ți fi fost, deci, tare greu, când ai venit aici.
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Am fost foarte dezamăgit când am venit în Bucureşti, pentru că mi s-a părut meschină viaţa aici. Prima dată m-a dezamăgit faptul că merele se vând. Cum să se vândă merele?! Merele le iei din pom, de la tine sau de la un vecin. Nici nu-i ceri voie, nu trebuie să te furişezi noaptea! Te duci şi iei mere. Dacă te vede, te salută: „Ce faci? Ia din celălalt măr, că sunt mai coapte!” Aşa e în Bucovina. Ca dovadă că nu sunt eu mitoman, tocmai de curând am cunoscut-o pe sora lui Labiş, Margareta Labiş, care povestea cum a venit fratele ei pe neaşteptate la Mălini la 19 ani (fiind student la București) şi în ce împrejurări a scris „Moartea căprioarei”. Ei locuiau la Mălini, dar anterior locuiseră la Poiana Mărului (acolo unde cu ani în urmă s-a petrecut întâmplarea cu căprioara ucisă de către tatăl lui, în timpul foametei). I s-a făcut dor de Poiana Mărului, că erau locurile copilăriei lui, şi a luat un cal de la o vecină, Saveta, şi a plecat călare acolo. O întreb pe Margareta: „Și cum, vecina i l-a dat?!” „Păi”, zice, „nici nu o întreba, s-a dus şi a luat calul”… Acolo este o largheţe în relaţia dintre oameni, o anumită măreţie. Oamenii n-au nicio dorință să analizeze că ai luat calul, că l-ai alergat prea mult, că nu i-ai dat să bea apă. Totul este lăsat să fie aşa cum este. E cu totul altceva. Să vin aici şi să văd că pe o tejghea trei-patru mere amărâte, veştede, fac o grămăjoară care se vinde cu nu ştiu cât… Am fost foarte dezamăgit. După aceea am înţeles. E şi o lipsă de spaţiu în Bucureşti care îi face pe oameni mai meschini. Se lovesc mereu unii de alţii, nu se pot manifesta în largul lor.
Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Faptul că ai atâtea obiecte, atâtea lucruri adunate, nu poate fi un prilej de suferinţe? Dacă se strică, dacă le pierzi, dacă ia foc magazia cu scule pentru meșteșugit?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Nu, nu, pentru că am şi eu o anumită largheţe în modul de a trăi. Pot să pierd totul. În America, la 40 de ani, câte un om de afaceri de succes renunță la avere, la poziția socială și ia viaţa de la zero ca să își demonstreze forţa. Și asta tinde să devină acolo o modă. Aşa e şi la mine, iubesc lucrurile, dar nu sunt dependent de ele; le folosesc ca să îmi multiplic existența, aşa cum un pom se folosește de mii de frunze ca să își mărească suprafața de contact cu aerul și lumina. Dacă ar fi doar un băț, cât aer și câtă lumină ar putea să primească? La nevoie, însă, aș putea să renunț la tot ce am. Asceza mi-ar plăcea, m-aș refugia cu voluptate în mine însumi, unde n-aș avea motive să mă plictisesc. Bucuria mea de a trăi nu depinde de împrejurări. Numai bătrânețea și moartea o pot stinge.
El o priveşte şi iată ce vede bărbatul care priveşte o femeie pe jumătate dezgolită: „Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie”. Ce privire tandră! Cred că esenţa dragostei este privirea atentă şi tandră.
Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Ce ai iubit cel mai mult la părinții tăi?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Cel mai mult am iubit la tatăl meu ceea ce aș numi o bunătate pasivă. El nu voia să facă nimănui bine cu forţa, oferea și atât. L-am comparat de multe ori cu un pom. Pomul are umbră, dar nu te obligă să stai la umbră. Dacă e prea cald, ai unde să te adăposteşti şi el te primeşte. Dacă ţi-e foame, el pune la dispoziția ta fructe, dar nu te obligă să-i mănânci fructele. Exact aşa era tatăl meu, oferea totul, dar nu te obliga să primeşti. De multe ori plecam numai noi doi în excursii. Tatăl meu era şeful administraţiei financiare din municipiul Suceava. Era un om de finanţe cu o pregătire serioasă, a făcut ASE-ul aici, la Bucureşti. A frecventat sporadic cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul, nu pentru că ar fi scris și el literatură, ci pentru că avea o mare admiraţie pentru scriitori. Această admiraţie faţă de scriitori cred că mi-a transmis-o şi mie. Îmi citea din Eminescu cu glas tare când eram copil. Poezia lui Eminescu mă fermeca. De fapt, Eminescu mi-a făcut educaţia sentimentală. De la Eminescu am învăţat cum să iubesc pădurea, femeia, mama. Exact cum iubea Eminescu, aşa am iubit şi eu, aici n-am fost original.
Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Cum iubea Eminescu?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Avea o mistică a iubirii, iubirea era pentru el ceva religios. Avea o idee foarte înaltă despre iubire, dar nu în sensul că ar fi practicat castitatea. Femeile descrise în poezia lui sunt senzuale. De exemplu, când intră Călin, din poemul „Călin (file din poveste)”, în iatacul fetei de împărat, fără ştirea ei, pentru că ea doarme, el o priveşte fără ca ea să ştie că este privită. Stă pe jumătate dezvelită. Ce scenă de mare frumuseţe! Se expune privirii lui cu inocenţă, fiindcă nu ştie că este privită, nu îşi calculează efectul poziţiei ei… El o priveşte şi iată ce vede bărbatul care priveşte o femeie pe jumătate dezgolită: „Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie”. Ce privire tandră! Cred că esenţa dragostei este privirea atentă şi tandră. Peste o sută de ani, vine Nichita Stănescu şi spune, referindu-se tot la iubită, „mă voi preface orb şi am să vin/ cu braţul întins, să-ţi pipăi chipul”, pentru că cine altcineva pipăie mai atent decât orbul? Pipăitul nu este cel din filmele porno. Orbul are obiceiul să pipăie ca să vadă prin pipăit şi este alt pipăit decât cel brutal. Este un mod de a vedea cu degetele.
Marea Dragoste/RevistaTango.ro: „Mă voi preface orb și am să vin cu brațul întins să-ți mângâi chipul…”
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Așa este, ai dreptate…
Marea Dragoste/RevistaTango.ro: La un moment dat au apărut nişte articole cu poeziile aşa-zis pornografice ale lui Eminescu. Ce părere ai?
Pingback: Alex. Ștefănescu: Am învățat să iubesc de la Eminescu – Foaie pentru minte