Pentru Alex. Ștefănescu, stăpân și îmblânzitor al cuvintelor, nu există, totuși, cuvinte care să-l poată cuprinde în toate nuanțele generozității, frumuseții și măreției sale umane. Doar o mare dragoste ar putea încerca. Sau un dialog fără sfârșit.
În grădina casei sale de lângă București, având-o lângă el pe Domnița, femeia care îi este alături pentru totdeauna, Alex. Ștefănescu mi-a dăruit câteva mărturisiri neprețuite.
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Într-o singură privinţă sunt invidios, în materie de dragoste. Dacă altcineva este mai iubit decât mine, sufăr, dar sufăr în tăcere (râde). De câte ori se căsătoreşte cineva pe planeta asta, eu sunt gelos. Cum, încă o femeie mi-a fost luată? (râde). O doză de chin e şi în dragoste, începând de la muşcături (râde), până la provocarea intenţionată a geloziei. Întotdeauna m-am gândit la paradoxul geloziei. Este o suferinţă cumplită care nu stârneşte milă, ci satisfacţie. Există chiar o contopire între suferinţă şi fericire. Poţi să plângi de fericirea de a-ţi strânge iubita în braţe. Ideea de a plânge împreună cu iubita ta întotdeauna mi s-a părut un mod înalt de a trăi dragostea. Să plângi cu ea în braţe de fericire că eşti împreună cu ea, de tristeţea că nu vei fi totdeauna….
Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Ce şanse au iubirile pe lume? Până la urmă crezi în iubirile veşnice sau iubirile pentru totdeauna sunt doar cele care s-au sfârşit în plină flacără?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Eu cred în iubirile intense care duc de obicei la un final tragic. Tot ceea ce este intens este periculos. De asta am şi sfătuit tinerii nonconformişti ca, în viaţa de fiecare zi, să fie conformişti. Nonconformişti putem fi în artă, în dragoste, dar nu în viaţa de fiecare zi. Pe stradă trebuie să am grijă să nu îl incomodez pe altul care merge şi el pe lângă mine. În literatură pot să vin cu noutăţi care uimesc, dar nu în viaţa de fiecare zi. Şi dragostea este un prilej de a trăi totul la un nivel paroxistic, până la nebunie. Pentru mine dragoste banală nu există, este o contradicţie în termeni. Totul sau nimic. Dragostea este ceva care te obligă să cheltuieşti din fiinţa ta, nu să ai un fel de relaţii mondene, să îi duci flori iubitei, ci să trăieşti foarte intens până la uitarea de tine însuţi, până la contopirea cu celălalt. Şi, dacă asta nu e, dragoste nu e (râde). Cred foarte mult în intensitate şi am avut şi curajul de-a lungul vieţii să mă las în voia acestei vâlvătăi care este dragostea şi care te poate face să şi dispari.
Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Cum consideri că este o iubire împlinită, când şi ea te iubeşte şi aţi împărtăşit acelaşi gând sau de fapt e nevoie de gesturi, de amor fizic, e nevoie să fugiţi la capătul lumii și să trăiți împreună, să faceți dragoste?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Cred că nu există nimic care să se compare cu sublimul unui moment în care un bărbat şi o femeie fac dragoste, cu dragoste. Nu există ceva mai ameţitor de frumos în lume. Asta este varianta ideală. În ceea ce priveşte variantele posibile, se poate întâmpla ca tu să iubeşti o femeie şi ea să nu te iubească. Sau se poate întâmpla ca ea să te iubească şi tu să nu o iubeşti. Dintre aceste două variante, eu prefer să iubesc o femeie fără să fiu iubit, pentru că acea suferinţă este o suferinţă care îmi place. Să te laşi ars pe rugul dragostei este o suferinţă care merită trăită. În timp ce situaţia în care eşti tu iubit fără să iubeşti te face să te porţi dezagreabil, să fii meschin, să fugi, chiar dacă înţelegi situația. Sau, dacă eşti needucat, chiar să ai o satisfacţie sadică să vezi că cineva suferă pentru tine. Au fost cândva femei care m-au iubit patetic. De exemplu, una îmi cerea să o las să aștepte în apropiere de redacţie, ca să mă vadă măcar când ies de acolo. Şi-mi aduc aminte, în loc să-mi fie milă de ea, să am înţelegere faţă de ea, eram enervat ca de o muscă ce mă sâcâie. Mă întreb acum, retrospectiv, cum de n-am înţeles, de ce n-am avut bunătatea să înţeleg, de ce mi se părea enervantă? Ce o fi fost în sufletul ei? Avem o opacitate… Tocmai de-asta, ca să nu trăiesc momente din acestea de opacitate, prefer varianta ca eu să fiu îndrăgostit, pentru că suferinţa din dragoste are ceva sfânt, îmi place foarte mult. Şi lui Eminescu îi plăcea. Îi plăcea să se uite la fereastră, să meargă pe stradă şi să vadă umbra ei pe perdea, sus: „O lume întreagă înţelegea, tu nu m-ai înţeles”. Astăzi ar fi acuzat de hărţuire sexuală şi judecătorul ar da sentinţa: i se interzice să se mai apropie la o distanţă mai mică de o sută de metri de Veronica Micle! (râde).
Pingback: Alex. Ștefănescu: Am învățat să iubesc de la Eminescu – Foaie pentru minte