Alex. Ștefănescu: Am învățat să iubesc de la Eminescu

ALEX. ȘTEFĂNESCU: Dacă a fost aşa, a fost un calcul greşit, pentru că mult mai dureroasă a fost pentru el rivalitatea cu mine în critica literară. El m-a iubit foarte mult, într-un mod literar vorbind, până am început să am succes. În momentul în care am început să am succes, s-a enervat cumplit. Când am lansat „Istoria literaturii române contemporane” într-un cadru fastuos, la Casa Oamenilor de Ştiinţă, cu pregătiri făcute de Banca Raiffeisen, cu cheltuieli enorme, cu uşi care arătau precum coperta cărţii − deschideai coperta cărţii şi nimereai în altă încăpere −, cu fotografii din carte proiectate pe pereţi, astfel încât aveai impresia nu că ai venit să cumperi cartea, ci că ai nimerit în mijlocul cărţii, ei bine, la această lansare sărbătorească, Manolescu a spus, la microfon, că a greşit când m-a îndemnat să fiu critic literar. Gabriel Liiceanu a venit, dar nu a dat mâna cu mine, deşi eram în relaţii foarte bune, şi a plecat. Nici n-aş fi ştiut că a venit, dacă nu l-aş fi văzut într-o fotografie. Cărţile mele erau şi într-o vitrină, iar una dintre ele era deschisă. Gabriel Liiceanu stătea aplecat şi se uita la cartea mea cu o privire rea. Am fotografia, de altfel, pot să dovedesc ce spun. I-am dat un telefon şi i-am zis „domnul Liiceanu, am constatat, privind o fotografie, că aţi fost la lansare. De ce n-aţi venit să vorbiţi cu mine?” El a răspuns: „era prea compact succesul dumneavoastră ca să mai fie loc pentru mine”. Cu puţin înainte de publicarea cărţii la editura soţiei mele, „Maşina de scris”, el făcuse demersuri insistente ca să public cartea la Humanitas. Poate că și din această cauză îl irita succesul cărții.

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Cum ai ştiut că Domnița e femeia vieţii tale? Şi cum ai ştiut să şi păstrezi relaţia asta în timp?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Eu acum ştiu cum trebuie aleasă o femeie cu care să te căsătoreşti. De multe ori merg cu Domniţa la căsătoria unor tineri, ne dăm seama dacă ei au sau nu un viitor împreună. Deci acum, la vârsta asta, având experienţă, mi-e foarte clar cine se potriveşte cu cine într-o căsnicie. Dragostea este iraţională, poate să meargă până la moarte ca în celebra poveste cu Elvira Madigan, artistă de circ, şi cu ofiţerul din aristocraţie. Ei se iubesc şi fug de lume ca să moară împreună, ca să nu mai cunoască altceva decât dragostea lor. Nu mă refer la dragostea care merge până la autodistrugere fericită, la fericirea de a muri împreună. Mă refer la căsnicie. Aş fi un foarte bun consilier marital. Mi-ar plăcea să le sfătuiesc pe fete, nu pe băieţi. (râde)…

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Dar atunci când te-ai căsătorit, nu aveai înțelepciunea de azi…
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Când m-am căsătorit eu, m-am căsătorit absolut la întâmplare cu Domniţa, pentru că era cea mai frumoasă fată de la facultate în acel moment. Eram eu cu George Arion, prietenul meu, şi am hotărât fără ştirea nimănui să facem un concurs de miss, mai ales că erau foarte multe fete, predominau fetele. Am stabilit de comun acord cu George că Domniţa Andreiovici − are nume de sârboaică −, este cea mai frumoasă din toate. Fără să fi vorbit cu ea vreodată, i-am spus lui George că am să mă căsătoresc cu ea. Am jucat la loteria vieţii şi am tras un bilet câştigător. Nu ştiam nimic despre familia ei, despre opţiunile ei, dar şi ea a făcut ceva asemănător, tot un curaj nebun. L-am trimis întâi pe George să aranjeze o întrevedere a mea cu ea. Eram alarmat fiindcă o văzusem cu o verighetă. Dacă eu nu fac nimic, se mărită cu altcineva, mi-am spus. George, în loc să îşi facă datoria de mesager, i-a făcut el curte. Noroc că a eşuat. Ea a acceptat întâlnirea cu mine, ne-am plimbat o noapte întreagă şi dimineaţa am hotărât că ne vom căsători. Pe atunci, nu se găsea aur nicăieri. Un gest decent: când ne-am comandat verighetele, ea nu şi-a folosit ca sursă de aur inelul de logodnă, ci am cumpărat peniţe de stilou din aur, le-am dat la topit şi…, iată, avem și azi verighete făcute din peniţe, poate fi considerată o întâmplare simbolică. Abia ulterior am descoperit ce noroc am avut, pentru că Domnița este un om demn, cinstit nu din frică, ci din demnitate. Ea nu minte pentru că îi e frică să nu se afle, ci e foarte mândră şi spune exact ce crede, un om curajos şi capabil.

A-i obliga pe doi oameni să trăiască împreună e ca şi cum ai lua două animale sălbatice şi le-ai pune într-o singură cuşcă la grădina zoologică. După părerea mea, este aproape o schilodire a fiecăruia această instituţie, căsnicia.

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Cum ai descoperit calităţile unui mariaj, cum ai descoperit puterea de a-l păstra?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Îţi spun cu cea mai mare sinceritate, căsătoria, în general, este foarte nefirească. A-i obliga pe doi oameni să trăiască împreună e ca şi cum ai lua două animale sălbatice şi le-ai pune într-o singură cuşcă la grădina zoologică. Este foarte greu ca doi oameni să trăiască împreună. După părerea mea, este aproape o schilodire a fiecăruia această instituţie, căsnicia. Cel mai grav este că trebuie să stea împreună în aceeaşi încăpere. Eu am scris odată că s-ar reduce mult numărul de divorţuri dacă soţii ar avea locuinţe separate, dacă nu locuinţe, măcar câte o cameră fiecare. Este imposibil să stai cu un om zi şi noapte. Trebuie să asiste la momentele neplăcute ale fiziologiei tale. Trebuie să fii vesel când nu ai chef, trebuie să fii înţelegător când eşti nervos şi aşa mai departe. Este un chin pe care mulţi oameni îl refuză, şi pe bună dreptate. Cei care divorţează nu sunt neserioşi, ci nu suportă această constrângere. Care este soluţia? Una ar fi o căsătorie care să se convină cât încă eşti foarte tânăr, ca să te poţi obişnui cu celălalt, ca să îţi creezi obişnuinţe noi împreună cu el, când eşti încă neformat complet. Sau, cealaltă soluție, să nu te căsătoreşti niciodată. Dar, dacă te căsătoreşti, cel mai bine este să o faci de tânăr. Altceva foarte important este ca mirii să aibă o educaţie pentru că educaţia este tot constrângere îndelungată. Educaţia îi obligă pe oameni să-şi inhibe pornirile, nu să ţipe când au chef, nu să se scarpine când au chef, nu să caşte în orice fel. Amândoi eram oameni educaţi din familii diferite între ele. Ea face parte dintr-o familie foarte bună, din protipendada Ploieştiului. Invitaţii la masă în familia ei erau preotul Galeriu şi Toma Caragiu, de exemplu. Educaţia te învaţă să stăpâneşti pornirile astea sălbatice. Oamenii sunt totuşi nişte animale dresate. Atunci când înţeleg, îşi asumă această disciplină în convieţuirea cu ceilalţi şi nu o mai resimt ca pe un chin. Deci educaţia înseamnă ca tot ceea ce este constrângere să devină un fel de a fi, de-a lungul timpului. De aceea cred că oamenii educaţi se înţeleg mai bine într-o căsătorie. În al treilea rând, cred că foarte important este ca fiecare să aibă ceva important pe lume de făcut, nu unul să facă, iar celălalt să-l supravegheze. Dacă fiecare are de făcut ceva important, atunci se formează un fel de echipă. Dacă eu scriam critică literară, iar ea publica cărţi la editură, puteam să şi colaborăm. Ea îmi spunea ce cărţi apar, eu îi spuneam ce ştiu despre un autor, deci foarte multe discuţii nu erau discuţii casnice, erau discuţii profesionale şi astfel nu te plictiseşti niciodată. Astea cred că ar fi condiţiile, să te căsătoreşti de tânăr, cei care se căsătoresc să fie oameni educaţi şi, în al treilea rând, fiecare să facă ceva important. Generozitatea este, de asemenea, mult mai favorabilă unei convieţuiri. Culmea este că cei generoşi nu pierd, ci câştigă, amândoi. Am numeroase exemple. Dacă îmi cumpăr un laptop mie, îi cumpăr şi ei unul şi mai bun. Dacă ea a primit cadou un scaun foarte confortabil pentru birou, mi l-a dat mie cu forţa. Pe urmă m-am dus să-i cumpăr altul, ca să aibă şi ea.

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Dar certuri? Nu vă certați niciodată?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Sunt și discuţii inevitabile, nu este o armonie perfectă. Sunt contraziceri, cum ne reglăm atitudinea faţă de anumiţi oameni, de exemplu. Aici eşti subiectiv, nu? Unul îţi place, altul nu-ţi place. Sunt chiar dispute pe teme politice. Eu am o mai mare înţelegere faţă de natura umană. Nu poţi să ai mari aşteptări de la semeni, sunt și ei nişte bieţi oameni. De aceea am o mare admiraţie pentru oamenii de valoare pentru că ies din masa bieţilor oameni. Sunt în stare să iert orice. Ea nu, ea este mult mai intransigentă. Tocmai scriam acum cum s-au năpustit toţi asupra lui Nicolae Breban, că a zis nu ştiu ce despre Patapievici. Patapievici a făcut nişte afirmații infamante la adresa românilor. Nicolae Breban, într-un moment de furie, a zis că a jignit poporul român şi că într-o altă ţară, de exemplu în Polonia, cineva care și-ar fi enigrat poporul ar fi fost împuşcat. A fost un mod de a zice, dar ceilați au sărit ca și cum cineva ar fi îndreptat o armă concretă spre ei. Am scris un articol, cu titlul „Nicolae Breban şi nevasta lui Slavici”. Povestesc următorul episod din viaţa lui Eminescu. Eminescu stătea în gazdă la Slavici, temporar, în Bucureşti. Camera lui era despărţită de dormitorul familiei Slavici printr-un perete subţire. Noaptea, Eminescu îşi citea versurile cu glas tare, ca să le verifice muzicalitatea, iar nevasta lui Slavici nu putea să doarmă şi bătea cu pumnul în perete. Se plângea la toţi că, din cauza lui, nu poate să doarmă, iar în 28 iunie 1883, când Eminescu a avut primul acces de nebunie, ea i-a trimis un bileţel lui Titu Maiorescu, care se păstrează şi astăzi, „Eminescu a înnebunit. Scăpaţi-mă de el!”. Şi comentez eu, să fii despărţită doar printr-un perete de Eminescu, să ai ocazia să îl auzi citindu-şi cu glas tare propriile versuri şi în loc să te bucuri de asta, să fii supărată că eşti deranjată! Să înnebunească un mare poet şi, în loc să înţelegi drama asta, să spui „scăpaţi-mă de el”?! În ceea ce mă privește, vreau să nu fiu niciodată ca nevasta lui Slavici faţă de scriitorii de azi.

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Totuși, când te superi? Când eşti invidios, duşmănos?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Invidios nu sunt niciodată, nu pentru că sunt bun, ci pentru că am conştiinţa valorii mele. Dacă îl văd pe un alergător că aleargă o sută de metri sub zece secunde, spun: foarte frumos, e o performanţă, mă bucur pentru el pentru că ştiu că şi eu, la rândul meu, sunt capabil de performanţă în domeniul meu. Poate că nu sunt, poate că e o iluzie, dar trăiesc cu această iluzie. Un om care are conştiinţa valorii lui nu poate fi invidios.

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Dar în iubire?