La început de an, pe 9 ianuarie 2016, o seară de excepție la Iași a cuprins atât o nouă reprezentație a operei Lucia din Lammermoor a lui Gaetano Donizetti, spectacol în regia lui Andrei Șerban, cât și alte trei evenimente-reper: lansarea albumului „Regia de operă, gânduri și imagini”, realizat de fotografa Mihaela Marin cu textele regizorului; susținerea conferinței „Forța muzicii în viață, operă și teatru” și acordarea titlului de cetățean de onoare al municipiului Iași marelui regizor, titlu înmânat de primarul Mihai Chirică.
viața e scurtă și cât de necesar e să nu pierzi nicio secundă, să trăiești momentul prezent, să fii conștient că timpul nu stă pe loc. Fiecare grăunte de nisip contează și, dacă vrei să ignori acest lucru, o faci luându-ți propriul tău risc.
De aceea arta se adresează tuturor în speranța că va produce o impresie profundă, că va fi, înainte de toate, simțită, că va provoca un șoc emoțional și că va adânci nivelul sufletesc al fiecăruia din noi.
Sufăr sincer că nu am avut ocazia să am experiența artei obiective
Aceste referințe ne trimit la arta obiectivă, care are asupra noastră acest efect purificator, reconciliant. Pentru că ne reunește prin tot ce e esențial legat de trecerea noastră prin timp. Când ne aflăm în fața piramidelor, la Taj Mahal sau când intrăm în maiestuoasele catedrale medievale din Franța, reacționăm la unison, toți la fel, primim vibrații ca o hrană de o înaltă calitate. Tendința artei obiective e să ne apropie de o altă realitate, de absolut, de cosmic, e arta sacră anonimă. Nimeni nu semnează actul de paternitate ca autor al Taj Mahalului sau al piramidelor. În contrast, tendința artei subiective, e de a fixa atenția pe artist. Arta obiectivă e indiferentă față de artist, oricine ar fi, fie că place sau nu place, nu are nicio importanță. Arta subiectivă vrea să placă, să fie aplaudată. Sau, mai nou, ca de exemplu în teatrul de avandgardă, să irite. E arta autorului care în teatrul de astăzi nu mai este Shakespeare, ci e regizorul.
Cine e regizorul? Peter Brook definește regizorul drept un impostor, o călăuză în noapte care nu cunoaște drumul, și totuși e nevoit să conducă. Chiar dacă e conștient că nu știe, trebuie să pretindă că el e Dumnezeu și să-și asume rolul. Și eu trebuie să-mi asum rolul, și eu mă numesc regizor. Si eu practic arta subiectivă, desi sufăr sincer că nu am avut ocazia să am experiența artei obiective. Îmi imaginez cum ar fi fost să mă fi născut în secolul al XIX-lea și să fac parte din grupul anonim care a clădit catedrala de la Chartres.
Ca artist a fi în slujba oamenilor e o intenție foarte nobilă, cum spunea și Shakespeare: Artistul e creația timpului și servește atât pe oameni, cât și pe zei.
Regizorul e ultimul chemat și trebuie să accepte condițiile date. Dacă nu le acceptă, e chemat alt regizor
Majoritatea spectatorilor care vin la teatru sau la operă au impresia, nu știu de ce, că noi cei de pe scenă avem obligația să îi distrăm. Când lucrez la operă în Occident unde prețurile sunt exagerat de ridicate, îmi asum obligația să “entertain”, să plac, să distrez publicul. Și trebuie să plac, pentru că de asta depinde următorul meu contract. Și nu e ușor în lumea operei, unde regizorul ocupă ultimul loc. Întâi se gândesc ce vrea o vedetă să cânte, ce vrea Angela Gheorghiu să cânte. Dacă ea a acceptat să cânte Traviata, aleg ce dirijor le trebuie. Regizorul e ultimul chemat și trebuie să accepte condițiile date. Dacă nu le acceptă, e chemat alt regizor. Când lucrez în operă, în special în America, sunt responsabil să procur plăcerea estetică. Cântăreții se adaptează mai mult sau mai puțin regiei și știu că vocea e tot ce contează, iar regia se poate ocupa de efectele vizuale, fără să-i implice pe ei decât în mică măsură. Pentru unii, cu cât îi las în pace, cu atât e mai bine.
Însă în teatru situația e diferită. Mesajul unui spectacol e transmis prin actori și, dacă jocul lor e prost, nimic nu funcționează. Decor, lumini, proiecții, în operă sunt ca niște cârje, ca niște proptele, adăugate muzicii. Muzica e cea care singură produce continuitatea. În teatru, continuitatea e mai greu de obținut, pentru că actorilor le lipsește muzica. Un film se lucrează în secvențe, pe fragmente, contuitatea se aplică doar la montaj.
La începutul repetițiilor în teatru, mulți actori mormăie textul. Nici nu stiu să-l citească. La operă, e exact invers. Toți soliștii știu pe dinafară muzica, au mai cântat-o și în alte părți. Tenorul vine și, la zece dimineața, începe să urle ca taurul, parcă dă un spectacol. Mă și intimidează. Mă uit la ei și nu știu ce să le mai spun. Sunt perfecți. Durata repetițiilor la operă e destul de scurtă. N-ai timp să elimini clișeele de actorie ale interpreților, că deja încep repetițiile de orchestră și gaura care izolează scena de sală elimină și mai mult posibilul contact, căci dirijorul e, la final, autoritatea absolută în control, el sau cântăreții superstar. Dar în teatru, regizorul poate fi alături de actori până la premieră, și dacă regizorul se numește Andrei Șerban poate face schimbări cu trei minute înainte de premieră sau chiar în pauza dintre acte, iar asta provoacă un fel de cutremur în rândul artiștilor și îi irită îngrozitor. Dar, în același timp, e bine…Și totuși câtă bucurie e să fii într-o sală unde lucrezi cu muzica și asculți grația divină a lui Mozart sau un vulcan de sunete dezlănțuit ca la Khovanshchina sau să te bucuri ca un copil de verva inepuizabilă lui Rossini sau de rigoarea formală, nobilă și rafinată a lui Rameau.
Cea mai bună regie e invizibilă
Totuși, în operă cântăreții au obiceiul să se miște în ritm cu muzica și asta e îngrozitor, pentru că atunci când trupul imită pleonastic ce vocea cântă, e o catastrofă. Tenorul cântă cu mâna pe piept: Te iubesc. Nu-i spune asta direct sopranei, ci la rampă, privind semeț spre balcon. Când e nesigur, se uită înlemnit la dirijor. Clișeele sunt cel mai greu abandonate. Asta se vede cel mai bine în trup. Gestul, mersul, totul e artificial la culme. Manierisme, stereotipia, clișeele abundă. Deși, odată cu televiziunea, internetul și youtube, actorii, chiar și cântăreții tineri, au mult mai multă grijă să joace modern, să joace altfel.
Un coșmar posibil în operă este tirania dirijorului, o exercitare a puterii prin intimidare. Dar un adevărat artist trăiește el însuși ritmul, simte pulsul vibrației muzicii și asta se simte subtil, în intervalul dintre note, dirijorul e în relație sensibilă cu fiecare membru al orchestrei, cu fiecare corist. Când muzica se face împreună, în colaborare, opera devine arta supremă.
Și regia de operă? Tirania regiei poate fi si ea uriașă în operă. În special în Germania. Criticii academici susțin că regia modernă distruge opera. Avem și în România unii critici care au rămas cu viziunea spectacolului ca în secolul XIX. Ei spun că regizorul distruge opera. Dar eu, totuși, nu cred că Traviata poate fi distrusă de un regizor. Structura Traviatei e atât de puternică, de solidă. Nici Flautul fermecat nu poate fi distrus de un regizor. Forța muzicii triumfă peste orice inepție a orgoliului regizoral.
Dar în teatru structura e mult mai vulnerabilă. Shakespeare și chiar și Cehov pot părea plictisitori și neinteresanți când regizorul e mediocru. Periculoasă e și atracția pentru grandios la operă. La Metropolitan, când lucrez, am mulți bani la îndemână, spații mari, pot fi foarte indulgent, capricios și răsfățat cu regia, cu decorul. Și apoi revin în teatru, unde, prin comparație, totul e la o scară modestă. De fapt, e foarte sănătos să-mi amintesc că mușchii adevărați ai imaginației sunt provocați atunci când spațiul e gol. Și m-am surprins deseori că reiau în teatru obiceiuri proaste din operă. Am tendința să subliniez până la exces unele ideisau contextul pe care-l fac e prea decorativ, prea explicit. Spre deosebire de operă, unde celor cu bani mulți le place să stea pasivi și să li se explice vizual muzica, ceea ce duce la ceva foarte trivial și banal, în teatru, această vulgarizare a semnelor deranjează profund. Ca și cum în sală ar fi un public de surdo-muți sau parțial handicapați, care nu înțeleg. Și atunci îmi amintesc de ce spunea Stanislavski: cea mai bună regie e invizibilă.
Spectacolul trebuie să fie periculos, să te pună față în față cu adevărul
Nu merită să mergi la teatru ca să găsești ce știi deja. De ce e considerat Hamlet periculos? Pentru că pune întrebări, pentru că gândește. Într-un sistem politic corupt, nu e bine să gândești, nici să pui întrebări. E periculos. Hamlet ne amintește că spectacolul trebuie să fie
