E vara si vad pretutindeni terase intesate de clienti care, desi probabil ca se plang, ca noi toti, de vremurile grele pe care le strabatem, nu-si pot refuza o iesire la o bere si-o tacla- asta ca sa rimeze cu noul hit plin de inspiratie si intelepciune al lui Nicole Cherry, care se difuzeaza pretutindeni: “asta e vara mea, ne dam la rochita si sanda”. Afacerile sezoniere, precum terasele de pe malul marii sau de pe tarmul asfaltat al strazii pietonale din centrul orasului, se straduiesc sa castige pe perioada verii cat pentru anul intreg. Si parca pentru a se inscrie in frenezia momentului, clientii ofera si bacsisuri consistente angajatilor, dupa un obicei balcanic de care se pare ca, oricat de saraci am fi, nu ne vom dezbara niciodata.
Desigur, nu vreau sa ma dezic de apucatura platii suplimentare, desi mi-e antipatica. Aproape ca nu exista loc in care sa platesc ceva fara sa las sfantul bacsis. Iar acolo unde, totusi, platesc suma exacta, de cele mai multe ori pentru ca achit cu cardul si nu e prevazuta nicio rubrica speciala unde sa consemnez un mic supliment benevol, ma simt vinovata ca nu am putut sa imi indeplinesc indatoririle de balcanica get-beget.
Nu sunt in stare sa imi explic unde, cand si de ce mi-a intrat in sange dorinta de a da mai mult decat mi se cere. Mai ales ca mie nu mi-a dat niciodata nimeni ceva in plus, sau poate ca tocmai de aceea. Dar calculez cu grija si precizie bacsisul potrivit. La finalul oricarei mese, la capatul oricarei proceduri de ingrijire de care am beneficiat sau la sfarsitul oricarei achizitii, zburda procentele prin mintea mea cu o maiestrie demna de un acrobat care arunca in aer cinci portocale pe care le prinde cu doar doua maini.
Dar, stiind ca exagerez, ma intreb, cateodata… CITESTE MAI DEPARTE PE SigurantaFinanciara.ro
