Exista povesti de viata care sfideaza banalitatea, istorii de iubire si curaj demne de paginile unui roman viu, captivant, emotionant. Antoaneta Manea are o asemenea poveste. Inca nu s-a scris nicio carte care s-o cuprinda, dar in fiecare zi se mai scrie o fila dintr-o constructie uimitoare, numita Japanese Academy of Beauty sau Japan Stone Spa, refugii ale frumusetii absolute, redefinite dupa norme necunoscute, pana acum, in lumea noastra, dar imprumutate din indepartata, fascinanta Japonie.
Fotografii de Paul Buciuta; Stilist: Rodica Puca; Make-up artist: Alice Goidea ; Hair-style: Monica Munteanu, Rynna Beauty; Locatie: Japan Stone Spa
Cautati povestea de iubire!
„Cherchez la femme!”, indeamna francezii in deslusirea misterelor, cautand femeia care le-a declansat. Eu caut, insa, povestea de iubire care schimba destine si scurteaza drumuri, care innobileaza vietile celor care traiesc dragostea, dar si pe ale celor din preajma celor ce iubesc. Antoaneta Manea s-a indragostit, la 18 ani, de un japonez. Si-a urmat dragostea si a plecat in tara lui, alegand un destin greu, trait printre straini, intr-o tara in care nu cunostea limba – un idiom atat de greu de invatat pentru oricine! – , nu cunostea pe nimeni altcineva decat pe barbatul iubit, in care nu avea un job si nicio perspectiva sa capete unul… Dar in care a aflat ca este inca loc pentru frumusetea adevarata, pentru harnicie, pentru daruire.
„Dragostea pentru el m-a tinut acolo, oricat de greu mi-ar fi fost”, marturiseste azi Antoaneta Manea. „Am urmat o scoala privata ca sa invat limba japoneza. Faceam naveta cu trenul, doua ore dus, doua ore intors, in fiecare zi, pentru ca noi locuiam la distanta de Tokio, intr-un satuc in care sotul meu avea un lant de hoteluri balneare. Dar am mers la scoala si am invatat limba.”
Dupa invatarea limbii japoneze a urmat scoala de cosmetica Miss Paris. O pregatire de un an intreg. Un an greu, de truda si emotii, de sacrificii si daruire. „Scoala de cosmetica a fost, pentru mine, ca un an de armata. Nici nu stiam ca exista asemenea scoli, nu mi-as fi putut imagina. In fiecare dimineata cantam un imn, in ale carui versuri erau cuprinse activitatile intregii zile: am venit la scoala, impachetam prosoapele, invatam, exersam, facem curatenie – cantam noi, despre treburile fiecarei zile. Care, intr-adevar, se incheia mereu cu un program de curatenie stricta, dupa ce terminam orele, de la ora 6 seara, curatam luna o cladire cat un bloc cu cinci etaje”…
Scoala de cosmetica din Japonia a fost, pentru mine, ca un an de armata. Nici nu stiam ca exista asemenea scoli, nu mi-as fi putut imagina.
Si abia apoi si-a putut cauta o slujba. Nu pentru ca ar fi avut nevoie de bani, caci sotul ei era un om foarte bogat, care i-ar fi putut oferi orice. Ci pentru ca nu s-a multumit niciodata cu putin, pentru ca si-a dorit o cariera, un rost, un drum profesional propriu. Insa nici dupa terminarea, cu rezultate exceptionale, a scolii, nu i-a fost usor sa-si gaseasca un job. „La un moment dat, aveam un teanc de jumatate de metru de hartii pe care erau notate adrese si contacte de la saloanele cosmetice la care incercam sa ma angajez, la care tot sunam. Dar nu ma angaja nimeni! Stiam japoneza, stiam meserie, dar eram europeana, iar ei se temeau cu totii ca, fiind europeana, nu pot fi atat de buna, de maleabila si de supusa pe cat sunt femeile in cultura lor”.
Si astfel, intr-o lume in care multe femei viseaza sa fie modele si sa scape de joburile obisnuite, Antoaneta Manea s-a vazut nevoita sa devina model, pentru ca nu reusea sa primeasca un post in cosmetica. Imaginea ei a fost emblema pentru campanii de beauty si produse cosmetice, chipul ei delicat a aparut in reviste si pe panouri publicitare iar, la un moment dat, a primit propunerea sa devina imaginea unui salon cosmetic extrem de elegant din Tokio. „M-am rugat multa vreme de patronul acelui salon sa ma lase sa muncesc acolo, nu doar sa fiu imaginea firmei. A ezitat mult pana sa ma lase. Iar dupa ce a acceptat, timp de sase luni nu mi-a dat altceva de facut decat sa impachetez prosoape sau sa dau prosoape calde clientilor. Sase luni am stat in genunchi, intr-o camaruta de doi pe doi metri, impaturind prosoape. Nu m-au lasat sa lucrez cu clientii pana cand nu au vazut cum sunt, cum ma port, cat de docila si de politicoasa pot sa fiu. Pentru ca acolo din clipa in care intra clientul trebuie sa ii spui pas cu pas ce sa faca, calcati aici, puneti-va papucii, va rog sa mergeti, asezati-va… si totul intr-o japoneza foarte elevata, nu ai voie sa folosesti o limba comuna, colocviala.”
Abia dupa sase luni a primit dreptul de a avea clienti pentru tratamentele si procedurile cosmetice si a fost din ce in ce mai buna. S-a mutat apoi la alt salon, in Giza, un fel de Hollywood al Japoniei, iar acolo nu doar ca a avut rezultate grozave lucrand in cosmetica, dar a ajuns si manager de salon.
Aveam ce-mi doream, genti Chanel si haine scumpe, dar eu eram foarte nefericita. Azi nu mai am aceiasi bani ca atunci, dar sunt mult mai fericita cu viata mea.
O intreb despre consecintele acestei ascensiuni profesionale asupra casniciei si intrebarea mea aduce o unda de tristete in conversatia noastra. „Sotul meu nu era de acord, dar eu imi doream atat de mult sa lucrez, incat nu am putut sa tin cont de asta. Mie nu-mi ajungea statutul de femeie cu bani, desi, credeti-mi, sotul meu era un om foarte bogat. Aveam ce-mi doream, genti Chanel si haine scumpe, dar eu eram foarte nefericita. Azi nu mai am aceiasi bani ca atunci, dar sunt mult mai fericita cu viata mea. Si chiar daca nu am ajuns inca unde vreau eu, incet-incet stiu ca voi ajunge, voi fi un nume in industria in care lucrez.”
Dupa o casnicie care a durat 12 ani, s-a despartit de sotul ei si s-a intors in tara. „L-am iubit atat de mult! E un un om extraordinar, un om care m-a invatat tot ce stiu azi. Extrem de frumos, de cald, de galant… Am sa il iubesc toata vata mea”, imi spune, cu ochii in lacrimi. Iar la intrebarea de ce s-au despartit, de ce o astfel de iubire nu poate rezista, raspunde cu o alta intrebare: „Sa-l intrebam, poate, pe Dumnezeu?”
In decizia intoarcerii, cu siguranta a fost si raspunsul lui Dumnezeu, chiar daca nu pe intelesul nostru. Cu sase ani in urma, fratele Antoanetei, bolnav de inima, a murit la doar 35 de ani. „Nu puteam s-o las pe mama singura dupa asemenea tragedie”, a decis sora, la fel de indoliata. Si a exclus din start ideea de a-si aduce mama in Japonia, o tara in care nu cunostea pe nimeni, nu stia limba, nu intelegea obiceiurile. „Stiam deja cat de greu mi-a fost mie, desi eu eram alaturi de barbatul pe care il iubeam. Ei i-ar fi fost cumplit de greu…”
Femeile japoneze cultiva de mici arta frumusetii si arata intotdeauna impecabil, indiferent de vreme. Isi mentin vitalitatea mult timp, iar semnele de imbatranire apar tarziu.
* Intoarcerea acasa
Odata intoarsa in tara, si-a dorit sa-si continue visul, sa faca mai departe ceea ce invatase, sa imparta, in continuare, frumusete. N-a fost simplu, deloc. Ca sa riste cat mai putin, ca sa nu fie nevoita sa se supuna tiraniei chiriei, a preschimbat propria casa in salonul elegant care este astazi, Japan Stone Spa. Nu a lucrat cu designeri, ci a facut singura, pas cu pas, incapere cu incapere, piesa cu piesa. A adus din Japonia tatami-uri si usi glisante, produse cosmetice si aparate speciale, piatra vulcanica, cu proprietati miraculoase, din sauna japoneza. Si toata daruirea fata de client pe care a invatat-o acolo, taina care ii face pe toti cei care calca pragul salonului din strada Hermann Oberth numarul 5, bucurandu-se de terapiile minunate sau de gradina inflorita, sa devina clienti fideli.
„Am revenit in Romania cu visul de a oferi frumusetea si binefacerile ritualurilor japoneze, pe care le-am experimentat in primul rand pe mine in toti ace?ti ani. Nicaieri in lume ca in Japonia grija pentru sanatatea si frumusetea trupului nu este atat de inradacinata. Ceea ce la noi, europenii, se numesc pur ?i simplu tehnici de ingrijire corporala, la japonezi sunt adevarate ritualuri. Femeile japoneze cultiva de mici arta frumusetii si arata intotdeauna impecabil, indiferent de vreme. Au o silueta frumoasa, armonioasa; isi mentin vitalitatea mult timp, iar semnele de imbatranire apar tarziu. Acest lucru este demonstrat si de statisticile care arata ca Japonia este tara cu cea mai scazuta rata a obezitatii din lumea industrializata (3%) si cea mai ridicata speranta de viata la femei (85 de ani). Pe langa alimentatia foarte sanatoasa, bogata in peste, legume si cereale, care este una dintre principalele resurse pentru aceste rezultate remarcabile, femeile japoneze folosesc tratamente stravechi ce au la baza ingrediente naturale, pe care, cu ajutorul tehnologiei, le-au transformat in adevarate substante binefacatoare, cu actiune intensa si imediata. Iar eu, dupa 10 ani de experienta in saloane de infrumusetare si SPA-uri renumite din Japonia, am ales cele mai folosite si eficiente ingrediente si le-am introdus in tratamente accesibile oricarei femei.”
A fost greu, mai ales in anul intai de medicina, e foarte greu si acum, dar eu vreau din tot sufletul sa fac ceva frumos din viata mea.
* Ambitia, munca, pasiunea
Si, desi a fost si este inca greu, desi are momente cand simte ca se prabusteste si-i vine sa renunte, mai ales din cauza ca angajatii buni sunt atat de greu de gasit atunci cand esti mai strict, cand iti urmezi intocmai visul, cand nu vrei sa faci rabat de la calitate, rezultatele nu au intarziat sa apara. Are cereri pentru doua alte locatii in franciza, iar academia Japanese Academy of Beauty este pe punctul de a se deschide si de a schimba lumea intru frumusete.
Ce calitati o fac sa mearga inainte atat de hotarat?
„Ambitia, munca si pasiunea pentru profesie. Cand iubesti ceea ce faci, poti sa treci peste greutati”, imi spune Antoaneta Manea, devenita ambasadoarea terapiilor japoneze in tara noastra. Iar in ceea ce priveste iubirea de femeie… Nu, nu crede ca relatia cu fostul sot mai poate fi innodata, desi el inca o doreste si o roaga sa revina, desi ea il poarta in suflet, pentru totdeauna, ca pe o minune traita candva. „Am ramas foarte buni prieteni, vorbim… Am fost o fata foarte iubita si sper sa mai fiu. Din pacate, aici in Romania sunt foarte multe fete frumoase si extrem de disponibile, sunt multi barbati care nu mai dau doi bani pe iubire, dar eu am incredere ca imi voi gasi un iubit asa cum sunt si eu, care sa se potriveasca cu mine. Si care, poate, sa-mi spuna <vreau o familie cu tine, vreau copilul tau, doar al tau>, pentru ca eu sunt indeajuns de femeie ca sa le pot face pe toate, si casa, si copil, si sot, si afacere, stiu ca m-as descurca.” Dar nu ca sa demonstreze cuiva ca poate face multe, ci numai pentru ca asa a simtit nevoia, sa invete mai mult si sa atinga implinirea in propria viata, dupa intoarcerea in tara s-a inscris la facultatea de medicina si, in cativa ani, va deveni medic. „A fost greu, mai ales in anul intai de medicina, e foarte greu si acum, dar eu vreau din tot sufletul sa fac ceva frumos din viata mea. Cred ca acesta este visul oricarei femei, sa se simta implinita. Iar eu imi urmez visul, cu mare incredere ca va fi bine”, spune Antoaneta Manea, incheind cu un zambet si, parca, cu o plecaciune abia perceptibila, desprinsa poate dintr-un ritual japonez sau doar din felul sau nobil, elegant, de a te convinge pe deplin atunci cand iti vorbeste.
Cum spuneam, exista povesti de viata care sfideaza banalitatea, istorii de iubire si curaj demne de paginile unui roman viu, captivant, emotionant. Iar Antoaneta Manea are o asemenea poveste, nu-i asa?…
