Ultima seară a Festivalului Internațional de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău, 16 septembrie 2018, ajuns la ediția XXVI, a adus pe scenă nu doar artiștii talentați ai Moldovei, ci și pe celebrul tenor Juan Diego Flórez care a avut-o ca parteneră de scenă pe soprana atât de tânără, dar atât de talentată și iubită deja în întreaga lume, Valentina Nafornița.
Alice Năstase Buciuta: Ați fost cap de afiș în seara de gală. A fost, practic, o Gală de închidere a festivalului dedicată dumneavoastră…
Valentina Nafornița: Mai mult sau mai puțin… Abia de acum încolo ne gândim să facem un proiect mai personal și îmi doresc foarte mult să aduc cât mai mulți artiști din afară în Chișinău. Cu siguranță, ce s-a întâmplat acum a fost un pas foarte mare pentru Opera din Chișinău, cred că în ultimii 20 de ani nu au fost artiști străini atât de mari aici. Dar publicul din Moldova are dreptul să vadă și să asculte mari artiști!
Veniți des acasă?
Valentina Nafornița: Opera din Chișinău mă cheamă mereu să fac spectacole, dar eu nu reușesc să ajung pe atât de des pe cât ar dori ei și pe cât mi-aș dori eu. Dar măcar atunci când pregătesc ceva foarte special, cum este acest mare festival, „Maria Bieșu”, încerc să îmi fac timp două zile și să vin. Atât durează, o zi repetăm, iar a doua zi avem spectacol.
Iar acum, practic, Moldova vă datorează dumneavoastră întâlnirea cu Juan Diego Florez?
Valentina Nafornița: Noi, eu și soțul meu, suntem foarte buni prieteni cu Juan Diego Flórez, care a acceptat aproape imediat invitația mea. L-am întrebat prin mesaj dacă este disponibil pe 16 septembrie și am tot încercat să îl seduc, cu ghilimele de rigoare, povestindu-i cum este țara mea, pentru că, atunci când primești o invitație oficială, nu ți se spune nimic despre locul acela, despre cât de frumos este, cât de primitori sunt oamenii, iar eu am încercat să îi fac o mică introducere. Iar, până la urmă, a fost un efort colectiv, și cei de la Chișinău și-au dorit foarte mult, iar efortul financiar a fost al lor…
Ați mai cântat împreună și în alte locuri?
Valentina Nafornița: La Viena am cântat Don Pasquale, a fost o producție nouă, în 2015, și atunci a fost prima oară când am cântat împreună, apoi, la Paris, am debutat amândoi în Werther. Dar noi ne cunoșteam de dinainte, primul e-mail l-am primit de la el în 2013, atunci m-a invitat să cântâm împreună.
Deci de la el a venit propunerea colaborării?! Chiar el v-a scris, nu impresarul sau asistentul?
Valentina Nafornița: Da! Cred că era al doilea sezon al meu pe scena operei din Viena. A fost un e-mail chiar de el, în care mi-a spus că m-a văzut pe YouTube cântând Juliette. El făcea o producție nouă de Romeo et Juliette în Lima, Peru și m-a invitat să cântăm împreună. Eu am fost măgulită, dar acest proiect nu s-a putut realiza. Apoi am făcut repetiții pentru un alt spectacol, dar a trebuit să fac altceva în altă parte și am anulat. Deci până am ajuns să cântăm împreună, în 2015, am tot avut piedici. Dar este unul dintre puținii colegi cu care mă simt foarte bine pe scenă, este foarte deschis, este foarte ancorat în realitate, cu el nu mi-e jenă niciodată să fiu autentică. Și lui îi place foarte mult să se simtă bine pe scenă, să se distreze, să fie în largul lui. Am simțit asta…
Nu v-ați supărat că v-a sărutat pe scenă?
Valentina Nafornița: Aaa… nu a fost prima oară! Noi am avut scene mult mai pasionale la Viena, iar acolo ne pupam non-stop, iar în public erau și soțul meu și soția lui și, după spectacol, toată lumea ne spunea ”dar vă pupați, nu glumă!”. Partenerii noștri de viață sunt ok, iar ca să dăm credibilitate scenei trebuie să facem și asta, dar este teatru. Dar la Chișinău lumea a fost șocată, cred că astfel de teatru nu văzuseră încă (râde)…
Era posibil să se supere cineva, mama-soacră sau altcineva din familie…
Valentina Nafornița: Se poate ca, în adâncul sufletul lor, să se fi supărat, dar nimeni nu mi-a spus nimic, toți m-au felicitat, au fost foarte drăguți. Iar mama-soacră m-a mai văzut la Viena în Nunta lui Figaro, nu a fost, totuși, ceva nou pentru ei. Mai mult mama mea mi-a ținut morală, pentru ea a fost puțin ciudat, pentru că erau socrii și cumnații mei în sală (râde). Dar e ceva foarte special să cânți acasă…
Aveți vreun moment în care sunteți copleșită de toate acestea? În care vă amintiți că ați fost o fetiță dintr-un sat din Republica Moldova și poate nici nu visați la toate astea?
Valentina Nafornița: Există și astfel de momente, dar nu le las să mă copleșească pentru că eu știu că trebuie să merg doar înainte. Tot ce e mai bun urmează să vină în cariera mea, nu am ajuns la un nivel în care să mă pot opri și să mă gândesc ce a fost până acum. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat șansa de a păși pe scena Operei de Stat din Viena. Cred că de acolo a pornit totul, toate legăturile cu celelalte teatre. Dar eu merg înainte și numai înainte. De la șapte ani am început să mă uit la spectacole de operă, am făcut vioară, dans, taraf. Și totul a început cu concursul Aslico la care am participat împreună cu fosta mea profesoară, Eleonora Enăchescu, ea a mers cu mine și m-a susținut în toate etapele, iar acolo m-a văzut directorul Operei din Viena și mi-a oferit un contract de un an. Când am câștigat concursul BBC Cardiff eram deja angajată la Viena. În prezent nu mai sunt angajat fix acolo, am contract doar pe spectacolele în care cânt. Am acum o libertate pe care mi-o doream și de care aveam mare nevoie. La Viena, fiind în ansamblu, nu puteam accepta toate propunerile care veneau de la alte teatre, dar domnul director, Dominique Meyer, a înțeles atunci când i-am propus un alt tip de contract, mai flexibil.
Cu maestrul Gheorghe Zamfir ați mai cântat?
Valentina Nafornița: Nu. Această repetiție a fost prima mea întâlnire cu domnia sa. Sunt foarte emoționată.
Nu veniți prea des la București…
Valentina Nafornița: Nu, nu vin prea des la București. Am dat aici, la Opera Națională București, o audiție și nu am luat. Chiar înainte de audiția de la Viena, pe care am luat-o (râde…) Nu vin, pentru că am concertele stabilite deja pe mult timp de acum încolo. Iar acest concert, alături de maestrul Gheorghe Zamfir, nu a fost planificat cu mult înainte, abia pe la finalul primăverii. Am să cânt ”Rusalka”, o arie care îmi place foarte mult și care cred că este foarte potrivită pentru a fi cântată în aer liber, sper să se vadă și luna pentru că bucata se numește Song to the Moon. Și am să cânt și Meine Lippen, sie küssen so heiß care este la fel, un repertoriu combinat între o arie mai lentă și o alta mai alertă, pe care poți chiar să dansezi dacă îți dorești, și pe scenă, dar și în public, de ce nu?, iar împreună cu maestrul Gheorghe Zamfir vom cânta Ave Maria, creația dânsului.
Ați cântat muzică românească?
Valentina Nafornița: Da, am cântat, pentru că trebuia la concursurile la care am participat, am cântat Marțian Negrea, Ionel Perlea și cânt foarte multe piese ale maestrului Eugen Doga, după cum ați văzut…
A fost un moment pur și simplu răvășitor, când ați cântat Ochiul tău iubit, pe versuri de Eminescu…
Valentina Nafornița: Am ținut neapărat să cânt Ochiul tău iubit, pentru că, de fapt, aceasta este legătura dintre Maria Bieșu și mine. Eu nu am repertoriul Mariei Bieșu, ea a cântat Tosca, Aida, multe opere dramatice, însă liedul ăsta mereu îl cânta în concerte și eu m-am îndrăgostit de acest lied, căruia i-am realizat și un videoclip. Am vrut neapărat ca primul meu videoclip să fie ceva personal. Toată lumea prezintă arii din opere celebre, cântă Mio babbino caro sau ceva de acest gen, dar eu am vrut să fie ceva diferit.
V-a inspirat ceva din viața reală?
Valentina Nafornița: Da, este un videoclip inspirat din viața mea și din pierderea tatălui meu. Acum m-am ținut mai tare, dar data trecută când l-am cântat la Chișinău, mi-au dat lacrimile…
De data asta am plâns noi în sală… Eu am plâns. Cum v-ați reechilibrat după pierderea tatălui?
Valentina Nafornița: Eu nu consider că l-am pierdut, de fapt, energia lui este atât de prezentă, încât nu pot să consider asta. Toate lucrurile importante legate de el mă urmăresc în cariera mea. Debutul meu la Scala a fost la un an după pierderea lui, chiar de ziua lui. Primul meu Bal Vienez a fost în ziua în care el a decedat, la un an distanță, cel de-al doilea Bal Vienez, după cinci ani, la fel. În ziua morții lui, am venit acasă, iar după trei zile trebuia să fiu la Viena pentru un rol debut, foarte greu, cu două arii. Dar parcă el mi-a lăsat mie toată puterea lui, toată forța cu care și-a dorit să lupte cu boala, dar nu a reușit… El niciodată nu s-a plâns, niciodată nu a lasat să se vadă suferința lui, ne-a protejat.
Mai aveți frați?
Valentina Nafornița: Am o soră mai mică cu trei ani.
Cântă și ea?
Valentina Nafornița: Și cântă, dar îi place mai mult designul, și face păpuși foarte frumoase.
Ce vă place să faceți în afara zonei profesionale?
Valentina Nafornița: Îmi place să petrec timp cu familia și cu prietenii. Chiar dacă lumea zice că nu e bine să ai mulți prieteni, ci doar câțiva și buni, să știți că noi avem foarte mulți. Eu am prietene din școală pe care le chem peste tot în lume, iar ele vin mereu și eu mă simt atât de împlinită… În vacanțe, nu-mi place să călătoresc pentru că asta fac tot timpul anului, iar anul acesta mi-am propus să merg acasă la mama și să stau o lună și asta am făcut, a fost pentru prima oară de când am plecat de acasă, acum zece ani. Am și vizitat Moldova, pentru că sunt locuri pe care eu nu le știam, deși încurajam lumea să vină să viziteze… Îmi plac lucrurile simple care mă readuc cu picioarele pe pământ și mă liniștesc. În jurul meu totul este haos și atunci eu încerc să-mi regăsesc liniștea. Citesc, mă uit la filme, la comedii mai ales, spun tot timpul că mie îmi place să râd în viața de toate zilele. Pentru că pe scenă îmi place să joc roluri dramatice și, implicit, să plâng. Pot să cânt foarte bine pe scenă cu lacrimi în ochi… Dar acasă îmi place să râd.
