A trăda înseamnă a muri puțin – Alice Năstase Buciuta

de

Mă uimește precizia simțurilor mele care, din amintiri și zvâcnete, ar putea trasa exact, geografic, o hartă a durerilor pe care le port cu mine. Mă dor străzi din București pe care am mers certându-ne. Mă sfârtecă vederea unei porți de biserică, în fața căreia el mi-a jurat că vom fi fericiți, iar peste cuvintele lui a plouat mincinos.

Mă rănește de moarte un colț de bulevard, unde găseam mereu mașina noastră, parcată-n fața unui bloc în care locuia – o mai fi locuind, sărmana, și acum – o femeie care purta cu ea o iubire neabătută, cu damf de clătite, pentru bărbatul care purta pentru mine o iubire eternă, cu parfum de trădare. Dragostea noastră, copiii noștri, speranțele noastre comune nu-l împiedicau să parcheze, câteodată, în fața blocului în care un arhitect nemernic construise dormitorul celeilalte femei. Iar acel dormitor al iubirii, din blocul trădării, din bulevardul durerii, există și-acum.

Mă doare intrarea în parcul în care el se pierdea în întâlniri la care nu aveam voie să-asist, pentru că o altă femeie accepta să-i arate un copil tăinuit, doar dacă și eu acceptam să mă prefac că nu știu, nu exist și nu sufăr. Mă doare și-acum mizeria bordurii pe care m-am așezat să-l aștept și am plâns, de neputință și de umilință.

De câte ori aud păcănind un anunț de mesaj în telefonul altuia, am aceeași cumplită senzație că un glonț a pocnit, cu zgomot mic, perfid, ucigaș, drept în inima mea. Pentru că eu știu ce nemărginiri de trădare se pot ascunde în doar câteva sute de semne. Și-mi amintesc și acum dimineața aceea, în care, după multe nopți de coșmar, în care transferasem ilegal peste granița somnului neliniștile mele născute din ezitările lui, am întins mâna spre noptieră și-am citit vorbe splendide de dragoste. Îndreptate către o altă femeie. De câte ori deschid computerul, îmi amintesc ce cumplit am plâns când am primit scrisoarea în care mă anunța că nu-mi va fi alături nici de sărbători. Însă reverberația de astăzi a durerii vine nu din cuvintele lui de atunci, ci din felul meu speriat și nedemn în care i-am spus ce profund înțeleg și îi respect alegerea.

Cu fiece trădare iertată, am murit puțin. Și, cu fiecare tăcere, am trădat. Port azi cu mine toate rănile trădărilor mele. Duc în mine toată durerea trecutului și încerc zadarnic să răstorn o istorie de care nu mai sunt în stare să mă vindec.

Căci cele mai mari trădări le-am făptuit față de mine însămi. Înainte ca alții să-mi fie vinovați, sunt vinovată eu, față de mine. Pentru că e dreptul celor care vor să înșele să-și ducă la bun și scârbavnic sfârșit toate trădările față de promisiunile dintâi. E dreptul și păcatul lor. E dreptul celor care nu vor să iubească să-și țină sentimentele acasă ori să le dea, ofrandă, altcuiva. E dreptul celor care mint să calce în picioare șansa lor la adevăr. E dreptul celor lași să nu trăiască sub semnul curajului. Dar noi, martorii lucizi ai prăpădului, n-avem voie să plecăm ochii, tăcând, ca și când n-am vedea ce se-ntâmplă. Noi, cei care vrem altceva de la viață, suntem obligați de toate legile speranței să mărturisim propriile noastre adevăruri. Altfel, tribunalele dragostei ne vor declara complici la înaltă trădare de sine. Vom fi condamnați pe vecie la irevocabile tristeți, la însingurări fără drept de apel.

 

 

Comentarii

  • De ce v-am gasit asa tarziu?M-am indragostit intai de Simona dar iti scriu tie prima oara-te simt mai sora ,iar de Simona mi-e teama acum sa ma apropii . Am fost atat de singura si credeam ca de vina e sensibilitatea mea ,altfel decat a celor de langa mine, dar cum ma regasesc in tot ce spui si cum le-am gandit si simtit aidoma si m-am tradat pe mine si… Nu mai pot scrie poate imi trag putin sufletul si revin..

    Irinoush martie 16, 2017 7:12 pm Răspunde

Lasă un răspuns la Irinoush Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *