Orice am vorbi cu muzicianul Adrian Naidin, sub cuvintele și sub privirea lui lumea se așază, parcă, mai bogată în sensuri și în înțelesuri, în lumină și în poezie.
Răutatea lumii
Am fost dintotdeauna foarte sensibil și incapabil să văd răutatea lumii. De multe ori cei din jur mă jigneau și eu nici măcar nu-mi dădeam seama, ziceau răutăți față de mine, iar eu, ani de zile, nici nu realizam când se întâmpla așa ceva. Cea care m-a adus cu picioarele pe pământ a fost fosta soție, care avea dreptate, ea observa, dar eu nu observam. Acum mă gândesc că poate era mai bine să nu fi observat niciodată, să fi rămas așa cum eram. După aceea, în momentul în care observam că se întâmplă asemenea răutăți în jurul meu, deveneam mai rău decât cei răi. La o nuntă, eu am recitat o poezie de Nichita Stănescu și țin minte că o fată de acolo a început să râdă așa, superior… Ce m-a supărat asta! M-a făcut să mă simt ridicol. Și după aceea, două ore am tocat-o, am întrebat-o de unde vine, venea din Germania, făcuse filologie, așa că am tocat-o pe domeniul ei, am întrebat-o despre cărți, despre literatură, ia-m arătat câte nu știe, am distrus-o. După două ore ea am văzut-o cu ochii în lacrimi și atunci mi-am dat seama că am exagerat, și am plecat. Mă duruse atât de tare că m-a făcut să mă simt ridicol, încât am zis stai să văd pe ce e ea bună ca să o atac unde o doare cel mai tare. Am fost rău… Mai bine nu observam răutățile oamenilor niciodată, de când am învățat să le observ, nu mai am liniștea aia interioară. Și nu am cum să mai fiu ca înainte și să nu le văd.
Vânătoarea
Odată am vânat un porumbel. Când eram mic aveam praștie și am tras cu praștia și l-am omorât, nu mă gândisem că o să-l nimeresc, sincer, nu credeam că am țintă așa de bună. După aceea nu am mai omorât niciodată un porumbel, căci atunci m-a durut sufletul! Și maică-mea a zis: dacă tot l-ai omorât, adu-l sus, să îl facem friptură, că pe vremea aceea nu prea aveam carne. Dar eu n-am mâncat, n-am putut. Și de atunci nu am mai omorât niciodată un porumbel, așa de tare m-a durut sufletul. Și nu suport vânătorii care omoară animale! Una e să-ți fie foame, să omori un animal pentru că-ți e foame, alta e să omori de dragul de a omorî… Mi-au povestit unii oameni că vânătorii trăgeau în cerbi și în căprioare, îi pândeau atunci când alerga cerbul după căprioară și îl nimereau pe el. Și cerbul murea, dar el murea cu ochii tot înspre locul în care dispăruse căprioara, murea cu ochii după căprioara lui, nici nu îl interesa că oamenii veniseră lângă el. El ultimele priviri le ațintea după ea. Cum să omori așa ceva?!
Concentrare
Am avut probleme mari de concentrare în copilărie, nu mă puteam concentra decât 15 minute, iar după aceea pierdeam șirul și uitam ce să cânt, deși studiasem… Ani de zile m-am chinuit. A trebuit să învăț șah, să fac tot felul de exerciții de concentrare, profesoara mea m-a ajutat și ea foarte mult și, în timp, am ajuns să mă concentrez o jumătate de oră. Acum pot să mă concentrez mult, poate și o zi întreagă… Mă concentrez atât de bine pentru cele două ore de concert, încât după aceea nu mai pot să dorm noaptea, pentru că am multă adrenalină și, chiar dacă sunt obosit, nu mai pot dormi!
Elevul care compune Bach
Uneori când cânți în concerte ai un lapsus, nu mai știi ce urmează. Dacă te sperii foarte tare, nu mai cânți, te oprești. Dar dacă reușești să treci de frică, compui tu, inventezi ceva până îți reamintești… Eu niciodată nu m-am oprit în concert. Am rămas vestit în istoria liceului meu când, la un examen, pentru că eram amețit și nu mă puteam concentra cum trebuie, am venit în fața comisiei, m-au întrebat ce am de cântat, eu am răspuns că Bach, am început să cânt Bach și, după primele sunete, am uitat complet totul. Și mi-am dat seama că nu mai știu nimic din ce urmează. Și atunci am făcut eu ceva în stil Bach, cinci minute am compus eu… Se uitau profesorii uimiți la mine, iar eu eram serios, după aceea la partea a doua, că trebuia să cânt o mișcare rapidă, apoi o mișcare lentă, la partea lentă erau deja siderați, nu știau să-mi dea notă să trec sau să mă pice. Pentru că am compus și o parte lentă în stil Bach, acolo, în fața comisiei. După vreo zece minute de improvizație, ei au zis: mulțumim! Și m-au trecut și mi-au dat și notă mare, că nu ai mereu un elev care să compună în stil Bach… Dar mi-au zis să nu mai fac așa ceva că a doua oară nu mă mai trec… Nici măcar eu nu știam că știu structura muzicii lui Bach, dar am știut-o și o știu și acum.
Compozitorii mari
Pe fiecare dintre compozitorii mari îi simți, au un stil al lor… Beethoven are un anumit sunet în simfoniile lui, gândiți-vă la un zimbru sau la răgetul unui leu, ăla e Beethoven. Forța lui rupe totul, ușile, geamurile, se prăbușește casa, ăsta e Beethoven uneori. Și pe cât de fantastic e în forță, pe atât de calm e în marșul funebru, de exemplu, ce tristețe acolo, sau câtă liniște e în Sonata lunii.
Interpretare
Nimeni nu știe de ce un compozitor a vrut să scrie ce a scris și dacă ce înțelegem noi e așa cum ar fi vrut el să cânte. Noi putem fi mai aproape sau mai departe de un compozitor, prin interpretarea noastră, atât. Nimeni nu poate să spună că așa se cântă Bach sau așa se cântă Beethoven… Da’ de ce? Chiar Dinu Lipatti spunea că în muzică nu se impune, se propune.
Personalitate
Sunt foarte bune școlile de muzică, pentru că îți dau clar un drum, dar tu trebuie să adaugi în muzică personalitatea ta și tot ce ține de viața ta. Dacă rămâi doar cu ce te învață școala, e prea puțin… Sunt mulți soliști care cântă că așa au fost învățați. Îi și întrebi: dar tu de ce cânți forte? Păi așa scrie. Dar nu trebuie să cânți că așa scrie! Omul acela înseamnă că nu simte muzica cu adevărat.
Dumnezeire
Mozart scria vertical, nu scria tema și după aceea se întorcea la fiecare instrument, sunt sigur că așa făcea, le auzea în cap pe toate, în același timp… O singură dată, într-o dimineață, am auzit și eu toate instrumentele în același timp, m-am trezit și auzeam orchestra în cap, atât de clar, încât auzeam fiecare instrument din orchestră separat și toate împreună. Știam într-o fracțiune de secundă toate instrumentele ce sunet cântă. De atunci nu am mai reușit asta niciodată, dar atunci parcă m-a vizitat Dumnezeu. Da, o dată m-a vizitat Dumnezeu… E ca atunci când vezi o ninsoare și vezi toți fulgii din ninsoare în același timp, vezi ninsoarea în ansamblul ei, dar în același timp vezi fiecare dintre fulgi foarte clar și știi fiecare fulg cum arată și ce mișcare are fiecare. Să vezi totul în același timp, să nu existe timp, spațiu, să cuprinzi totul! Să vezi toți fulgii de zăpadă în același timp și să vezi toți peștii din mare, și toți tinerii care se sărută și sunt îndrăgostiți, și toți muzicienii care cântă, și toate firele de nisip, și toate păsările care zboară, fără să se suprapună nimic… Da, poți, și poți să auzi și toate sunetele deodată. Aceasta este dumnezeirea.
