Regretatul L. M. Arcade , un român stabilit la Paris, relativ bogat, cu veleităţi de scriitor, m-a găzduit în 1991, timp de o săptămână, în subsolul blocului cu zece etaje (din Neuilly-sur-Seine) al cărui proprietar era. El locuia sus, la nu mai ţin minte care etaj, într-un apartament de lux, iar eu într-o încăpere întunecoasă, care nu era chiar de dispreţuit, dar nu avea baie. Ar fi nedrept să mă plâng de modul cum am fost tratat, pot spune, dimpotrivă, că îi sunt recunoscător şi azi lui L. M. Arcade pentru că m-a găzduit, cu generozitatea lui austeră şi pedantă, fără să-mi ceară vreun ban. Însă lipsa băii a generat o întâmplare comică pe care merită, cred, să o povestesc.
Mergând mult pe jos prin Paris, cu un fel de nesaţ de a cunoaşte oraşul, transpiram toată ziua, iar seara, neavând unde să mă spăl (la toaletă nu era nici măcar o chiuvetă), îmi ştergeam corpul cu o cârpă înmuiată în spirt medicinal. Totuşi simţeam cum mă mănâncă pielea şi de la un moment dat începuse chiar să mă usture.
Într-o dimineaţă, L. M. Arcade m-a invitat sus la el, în living, la o cafea. Mi-a povestit că în subsolul în fusesem găzduit eu funcţionase multă vreme Cenaclul de la Neuilly-sur-Seine, frecventat de scriitori români aflaţi în exil, printre care Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran… Apoi, a început să-mi citească dintr-un roman al său, parabolico-eseistic, Poveste cu ţigani. Am sperat, la început, că-mi va citi doar două-trei pagini, dar mi-a citit douăzeci-treizeci şi încă nu dădea semne de oboseală. M-am îngrozit. Romanul mă plictisea de moarte, iar autorul, după fiecare paragraf, mă fixa cu privirea, obligându-mă să dau din cap aprobator. Mi se făcuse milă de mine. Afară era soare, Parisul mă chema cu vraja lui, iar eu trebuia să stau neclintit în fotoliu şi să ascult un text monoton-încâlcit care nu se mai termina.
La un moment dat a sunat telefonul. Amfitrionul meu a răspuns, vorbind în franceză, apoi mi-a explicat că trebuie să plece, fiindcă are de rezolvat urgent o problemă de afaceri. M-am ridicat şi eu, răsuflând uşurat, dar – surpriză – L.M. Arcade a insistat, apăsându-mă cu mâna pe un umăr, să iau loc din nou în fotoliu:
– Dumneavoastră rămâneţi aici, mă întorc în maximum o oră. În lipsa mea, puteţi să continuaţi singur lectura.
Şi mi-a îndesat cartea în mâini.
N-am putut să-l refuz, era prea hotărât, şi apoi avea un ascendent moral asupra mea, era cel care îmi oferise ospitalitate.
După plecarea lui L.M. Arcade, mi-a venit o idee diabolică: să fac baie în lipsa lui. Cu o precipitare de hoţ de apartamente, am căutat şi am găsit baia, care, plină de prosoape şi de săpunuri, de şampoane şi de parfumuri, mi s-a părut un paradis al spălării. M-am dezbrăcat în doi timpi şi trei mişcări, ca şi cum aş fi avut-o în faţă pe Jennifer Lopez, şi m-am lăfăit timp de mai bine de o jumătate de oră, cu o voluptate imensă, sub duş şi, apoi, în apa călduţă, cu multă spumă frumos mirositoare, adunată între timp în cadă. A fost un adevărat dezmăţ al îmbăierii. M-am şters, risipitor, cu mai multe prosoape pufoase, m-am dat cu diverse spray-uri, apoi, ca un infractor, am şters minuţios urmele dezmăţului. Chiar când mă îmbrăcam, am auzit mişcare în holul de la intrarea în apartament. Mi-am accelerat mişcările, folosindu-mi experienţa din armată, m-am pieptănat într-o secundă, am alergat în living, m-am aruncat în fotoliu, am luat cartea în mână şi am deschis-o cam spre sfârşitul ei. Peste numai o secundă, a intrat în încăpere L.M.Arcade. Mă simţeam ca un copil nou-născut şi mi-era teamă că obrajii roz mă vor da de gol. Dar L.M. Arcade nu a remarcat nimic suspect.
– A, a observat el flatat, văd că aţi înaintat binişor cu lectura. V-a prins…
– Da, am spus eu, n-am putut să o las din mână. V-aş ruga să-mi îngăduiţi să rămân aici până o termin. Nu mai am mult.
*
Pe L.M. Arcade îl chema în realitate Leonida Mămăligă, dar el, rușinându-se de numele provenit probabil dintr-o poreclă dată unui strămoș de-al său, își luase ca scriitor pseudonimul Arcade și semna L.M. Arcade. În viața de fiecare zi cei din jur i se adresau însă cu „domnule Mămăligă”.
A doua zi, la masă, spre surprinderea mea, s-a servit şi mămăligă. M-am gândit imediat că, în cursul conversaţiei, s-ar putea să apară o confuzie neplăcută între numele gazdei şi numele tradiţionalului aliment românesc. Ca să o evit, am hotărât în sinea mea să recurg la o diferenţiere terminologică şi anume domnului Mămăligă să-i spun „domnule Mămăligă”, iar mămăliga să o numesc „mămăliguţă”.
Iată însă că trecând la aplicarea formulei m-am zăpăcit şi interlocutorul meu a putut auzi la un moment dat:
– Da, domnule Mămăliguţă, aveţi dreptate.
