Pe vremea cand faceam compuneri despre primavara, eram convinsa ca acolo, in lumea aflata dincolo de marginile asfaltate ale orasului, ghioceii chiar scot capul de sub zapada. Cred ca i-am si vazut, desenati naiv in vreun manual. Sau, daca nu, i-am pictat eu, in culorile fragede ale mintii mele de copil.
Marturisesc ca, mai tarziu, pe masura ce au trecut anii, am inceput sa ma indoiesc de putinta unor asemenea miracole vegetale si m-am lasat coplesita de suprematia zapezilor. Cui ii pasa, pana la urma, de ghiocei? mi-am spus, gonind lunile, anotimpurile, anii, inspre o fericire viitoare, pandita cu suflet flamand si indarjire dureroasa, in timp ce ma straduiam sa ma dezbar de toate stereotipiile care-mi aglomerasera copilaria.
Pasarile calatoare pleaca in tarile calde. Ziua e mai scurta, iar noaptea e mai lunga. Natura reinvie la viata. Dar cocorii unde se duc, cand se duc? Oricum, nu exista tara cocorilor…
Am sarit peste cateva primaveri, pe care nici nu le-am observat venind, fiind prea ocupata sa contemplu plecarile din mine insami. Am avut cativa ani in care nici atunci cand prietenii dragi imi asezau buchete de ghiocei pe pervaz nu mai credeam ca iarna se imblanzeste. Si am traversat un rastimp de graba si de necredinta in care fuga razbita de conventii m-a facut sa nu mai pot vedea, din goana drumului, niciuna dintre splendorile rasturnarior dinspre un anotimp spre altul.
Apoi, intr-o margine fragila de anotimp, m-am pomenit, dintr-o data, indragostita cum nu fusesem nicicand. Si doar atunci, cu sufletul inseninat de iubire, mi-am amintit ca, daca ai incredere in mersul firesc al lucrurilor, la un moment dat, fara sa faci nimic, pasarile vin inapoi din zborul lor catre lumi straine, iar ziua isi aminteste sa se faca la loc cum era asta vara, tot mai mare, tot mai senina, tot mai luminoasa.
Ma intorc la stereotipiile dispretuite candva, cum m-as intoarce la mine insami, cea adevarata. Reinvat, odata cu dragostea mea, sa cred din nou in toate adevarurile banale ale existentei noastre. In mersul firesc al inimii catre iubire si al tuturor anotimpurilor catre primavara. Topesc cu inima mea zapezile care au oropsit nu doar ghioceii, ci si adaposturile noastre. Deschid bratele ca sa-si desfaca ziua granitele inspre lumina si cred in primavara cu nebuneasca lipsa de indoiala cu care vreau sa imi traiesc iubirea.
E primavara. Si tot ce-a fost greu, daca n-a trecut inca, va trece curand. Pentru ca e in mersul firesc al vietii si al anotimpurilor. Iar tara cocorilor, acolo unde se adapostesc vremelnic sperantele noastre, exista, si de acolo ni se intorc, mereu, toate visele implinite.
