In jurul meu, cei mai multi reusesc sa stabileasca relativ usor unde se termina profesia si incepe viata personala. Chiar daca nu ne mai incadram in impartelile simpliste de odinioara, cand bucata de zi de la 8 la 4 insemna serviciul, iar tot ceea ce ramanea din generozitatea celor 24 de ore ale zilei se repartiza, milos, familiei sau bunului plac, cei mai multi dintre noi izbutesc sa imparta la doi viata lor si sa stie exact ce fac pentru implinirile inimii si ce pentru acelea ale orgoliului sau ale pungii.
Eu, insa, m-am maritat cu un barbat alaturi de care lucrez de o viata, cuprinzand eu in cuvinte, iar el in imagini, frumusetile lumii, si mi-e imposibil sa spun daca l-as fi iubit vreodata de nu mi-ar fi fost partener bun de truda, de emotie, de creatie. Cand ma cuibaresc noaptea in bratele lui, nu stiu cat il iubesc pentru ca este frumos si bun si cat pentru ca, impreuna, am dus la bun sfarsit tot ce aveam de facut in ziua grea care tocmai s-a terminat.
Prietenele mele cele mai bune scriu alaturi de mine umar la umar si, desi nu indraznesc sa marturisesc cu glas tare, eu stiu ca nu le-as fi ingaduit sa devina martorele revoltelor sau inseninarilor mele daca nu le-as fi admirat pentru harul lor de a cuprinde lumea in cuvant si sufletul meu in privirea lor buna.
Mi-am facut copiii tanjind sa dau un sens trecerii mele pe pamant. Am vrut sa fiu sigura ca, la Judecata de Apoi, cand voi fi intrebata pe cine am iubit fara masura si de la cine am primit dragoste fara cusur, voi avea, cu siguranta, un raspuns de dat. Iar, pana atunci, iubindu-mi copiii, mi-am exersat in scris toate replicile de dragoste, dorind s-o gasesc pe aceea, perfecta, pe care s-o rostesc cand va veni timpul.
Pana atunci, scriu zilnic despre pruncii mei, fara sa-mi mai pot imagina cu ce ochi i-as fi privit daca nu as fi vrut sa consemnez fiecare gest, fiecare zambet, fiecare pas al lor nu doar in suflet, ci si in foi de hartie.
Asa ca, recunosc, habar nu am unde se termina carieroismul meu si incepe viata mea personala. Nu stiu sa ma indragostesc decat de oameni pe care ii admir nebuneste pentru izbanzile lor profesionale, nu stiu sa imi traiesc revelatiile fara sa le marturisesc in scris, nu stiu sa sufar fara sa cer ajutor lumii intregi, nu reusesc sa-mi traiesc viata tacand si nici sa-mi fac treburile de serviciu doar cat sa fiu sigura ca-mi voi primi salariul – pe care, oricum, intr-o tara ca a noastra, nu sunt sigura niciodata ca-l voi mai primi si luna viitoare.
La o privire aruncata de la distanta asupra destinului meu, norocul se-mpleteste cu nenorocul intr-un fel care scapa oricaror evaluari matematice. Am patru joburi din care cresc trei copii si intretin, de fapt, cinci, insa exista zecimale morale care pot fi adaugate sau scazute in fiecare felie de viata, in asa fel, incat totul sa devina si mai complicat. Sunt, toata, un amestec de datorie si poezie, sunt un cocktail ametitor de profesie publica si insingurare, sunt iubire, cuvant, job, pasiune si neputinta, intr-un talmes balmes unic ce poarta prenumele meu, numele iubirii dintai si al celei de pe urma. Si zambetul meu, plin de speranta timida ca aceasta e, totusi, una dintre retetele fericirii posibile.
