Promitem la fiecare inceput de an ca vom fi mai fericiti decat am fost vreodata si ca ii vom face mai fericiti pe cei de langa noi. Promitem ca ne vom imbogati si ca vom trai in huzur tot restul vietii. Promitem ca vom fi parinti mai buni, mai atenti, mai rabdatori. Soti mai tandri. Fii mai ascultatori. Iar apoi, cu vascul fosnind deasupra sarutului nostru, promitem ca n-o sa mai iubim niciodata pe altcineva, decat pe acela langa care am traversat clipa magica dintre ani, ca dintre vieti.
Apoi strangem globurile, dam jos steluta din varful bradului si uitam ce am promis. Pana-n martie, deja ne coplesesc deznadejdile. Pana-n mai, ni se face dor de-o dragoste noua. De-o imbratisare furata. De-o iubire mare, trista, imposibila. Iar pana-n toamna, dupa ce o traim deja, intr-un vis sau intr-o lacrima, ne desfrunzim deja toate visurile de marire si desavarsire. Si le amanam pana anul urmator, fiindca mai e putin… Inceputurile iubirilor sunt splendide si fara cusur, pentru ca lumea ni se asaza la picioare, neinceputa. Pentru ca, atunci cand ne indragostim, stim ca putem rasturna muntii si impotrivirile lumii, transformand bataia nebuna a inimii in forta de neoprit. Apoi iubirile se asaza in matca si totul ramane la fel. Atat de la fel, incat incepem sa uitam cum am inceput, de ce am inceput.
Inceputurile de an sunt miraculoase si splendide, pentru ca promisiunile ni se par obligatoriu si lesne de tinut. Suntem gata sa juram, molipsiti de efervescenta paharului de sampanie, ca suntem in stare sa schimbam totul, inspre mai bine, inspre perfectiune, inspre noroc. Apoi anul isi aduce anotimpurile peste noi. Si mai imbatranim cu o primavara, mai uitam cu o vara, mai murim cu o toamna… Apoi renastem, in lumina sarabatorilor, pentru ca stim ca avem iarasi dreptul de a promite, de a spera, de a iubi. Macar pentru o clipa, pentru o zi, pentru o vreme. Sau poate, daca avem noroc, poate chiar pentru un an. Sau pentru cativa ani. Poate multi ani. Poate… la multi ani!
