Din dragoste am facut nebunii la care nu m-as fi gandit niciodata. Am fugit de-acasa, am revenit, am cantat in coruri, am scris romane, am facut scandaluri, am facut copii. Si, tot in sirul trasnailor comise printre suspine indragostite, pot aseza intamplarile culinare cu glazura dulce sau cu crusta crocanta, dospite, pufoase, gustoase, amoroase…
Cu iubirea la os
Stiu pe de rost teoria conform careia o femeie capabila sa dea cu picioarele-n sus impotrivirea barbatului trebuie sa fie nu doar iscusita-n cearsafuri, ci si priceputa-n fata aragazului. O stiu demult. Si totusi, asta nu m-a determinat sa-mi exersez priceperile de bucatareasa decat atunci cand mi-a ajuns iubirea la os. “Vino, Ali, sa vezi cum se face tocanita”, ma tot striga mama din bucatarie, dar eu mai dadeam o fila din romanul de inima albastra si capa de blana pe care-l citeam, pe vremea liceului, si ma faceam ca n-aud. “Hai, fata hai, sa ma ajuti sa pun muraturi”, imi haulea bunica din sopron cand eram mica. Dar eu, as, nici gand sa ma-nghesui printre gogonele cand ma dedulcisem deja la “O mie si una de nopti”.
Si totusi, de cate ori a dat iubirea peste mine, mi-am dorit din rasputeri sa stiu sa fac baclavale. Sa fiu in stare sa-i ofer iubitului poale-n brau nu doar din faldurile de matase ale rochiei, ci si din faina, drojdie si ou. Si pentru ca nu exersasem la timp, si, asa, facute in graba, mi se naclaiau toate sosurile si-mi iesau galustile ghiulele, am fost nevoita sa recurg la mici trucuri, cu efecte mari.
Minciunile proprii, mancarurile altora
Intr-o iarna, am cumparat cei mai afanati cozonaci de la Capsa, i-am indesat in formele imprumutate de la vecina de deasupra, am incins napraznic cuptorul si mi-am invitat adoratul la o gustare cu cozonac de casa si vin rosu. Mirosea in toata casa a zbor de ingeri vanilati, se imbibasera perdelele cu aroma frageda de coca, casa toata plutea pe-un norisor de dragoste dospita, pudrata cu zahar… Atat de tare l-am impresionat, incat, desi il mai astepta o femeie intr-o alta parte a orasului, ca, deh, barbatul s-a nascut poligam, a petrecut cu mine prima zi din Craciunul acela si m-a dragalit cu migala, ca si cum m-ar fi crezut in stare de-o asa isprava. Peste ani, intr-un e-mail impovarat de nostalgie, mi-a marturisit ca, daca tot a ramas asa de mult la mine, a avut vreme sa observe, indesate in galeata de gunoi, hartiile stantate frumos, ca-sa-cap-sa, ca-sa-cap-sa, ca-sa-cap-sa, pe care le pusesem, ghemotoc, sub chiuveta. Si ca a priceput cat de mult il iubesc si s-a induiosat.
Am mintit, adesea, dandu-ma mai gospodina decat sunt si asezand pe fete de masa de bumbac scump mancaruri facute de altele. Lasagnii aurii, splendid aburite, atunci scoase din cuptor de Roxana si aduse iute si pe furis pan’ la mine. Platouri intesate cu vietati marine minunat gatite in zemuri delicioase, pregatite cu dichis de Cristina intru bunastarea simturilor mele si-ale iubitului meu. Musacale irezistibile coapte in cuptorul mamei si oleaca rascoapte, cat sa miroasa in casa, la parterul propriului meu aragaz.
De ce-as mai fi ramas?
Un singur barbat am iubit atat de cumplit, incat am simtit nevoia sa ucid pacalelile. De dragul lui, mi-am suflecat manecile si-am trecut la truda fioroasa de-a ciopirti ardei, morocovi, ceapa, intru slava si asezarea in borcane a gustarii lui preferate: zacusca. Nu mi-a fost usor. Mi-am hartanit aratatorul cu cutitul. M-am ars, m-am oparit si am plins de durere. Cand, in sfarsit, lucrarea mi-a fost desavarsita si borcanul sters de apa cu grija, eram atat de istovita, incat nu mai stiam daca voi avea energie sa ma tarasc pina in fata usii lui, sa-i dau ofranda iubirii mele dulci-picante. I-am asezat pe masa borcanul-trofeu, langa un castron de portelan argintat, locuit de-o lingurita scumpa, cu coada trufasa. “Gusta, iubitul meu”, l-am rugat. Dar tocmai atunci i-a sunat telefonul si mi-a facut semn, grabit, din spatele tigarii Benson, ca n-are timp acum de prostii. Si am plecat. (De ce-as mai fi ramas?)
L-am intalnit, peste ani, intr-un loc in care fuseseram candva amindoi. In urma iubirii mele chinuite nu ramasese nimic. Si n-am stiut ce sa-l intreb. Copii, impreuna, n-aveam… case nu-naltaseram, pomi nu sadiseram. L-am privit lung. Si trist. Parea insingurat. Si-am intrebat, pana la urma, cu glas dulceag, daca mai are castronul acela frumos, argintat. M-a privit nauc, pe sub ochelari si s-a-ncruntat a uitare. “Aaa, ala, s-a spart demult!” “Dar lingurita cu coada de paun?”, am incercat sa aflu si mi-a zis ca cineva i-a furat-o. Si intr-un tarziu si-a amintit ca a tinut o vreme un borcan de zacusca-n dulap. Dar ca l-a aruncat. Ca facuse floare. Si ca acum nici nu mai maninca zacusca. Ca-i da arsuri. Ca tine regim. Nici nu mai fumeaza.
Dar eu ce mai fac? Ce mai gatesc?…m-a intrebat…
