Nu stiu când am trecut de la condiția de tentație (pentru alții) la cea de tentată (de altceva). Într-un fel, mă bucur că nu-mi amintesc, fiindcă trebuie să fi fost un moment năprasnic. Stiu doar că, pe nepusă masa, am ajuns să fiu singura persoană cu care mă luptam de la egal la egal. Și, grație unei manevre deștepte, a câștigat jumătatea mai normală a capului meu.
Să nu poftești tandrețea aproapelui apropiatei tale
Prima tentație juvenilă care m-a costat o durere (fizică) a fost înghețată – cred că se vindea la pachet cu penicilina, altfel nu-mi pot explica de ce ajungeau în viața mea atât de repede una după alta. Următoarea tentație care m-a costat o durere (sufletească, de data asta) a fost dragostea. O dată instalate astea doua în corp, s-au cronicizat și au trăit mulți ani fericiți pe nervii mei.
Am fost un copil astâmpărat, căruia nu i se încuiau prea multe sertare, n-am făcut alpinism pe dulapuri, către crestele împădurite cu dulcețuri. Singura ușiță misterioasă era cea de la soba bunică-mii, deci cum prindeam culoar liber, scoteam cenușă și-o cerneam pe covorul persan. Așa arăta primul fruct oprit din viața mea, tăvălit prin scrum.
Mi s-au luat din cale puține lucruri (foarfeca, medicamentele, chibritul) și, în consecință, erau singurele care mă motivau. Am găsit foarfeca și am tăiat pijamaua lui frate-meu. Am găsit cheia de la spițerie și m-am umflat de Faringosept. Am găsit chibritul și aici mi s-a înfundat, că mi-era frică să scapăr. Ca să se răzbune pentru incizia textila din garderoba lui, fratele meu a luat chibritul și mi-a ars crăticioarele păpușii. Micul piroman n-a pățit nimic, în schimb eu am încasat-o razant, fiindcă „eram mai mare“.
Când eram copil, se rugau toți de mine să mănânc, iar când m-am făcut femeie în toată firea, se rugau toți de mine să încetez. Când eram studentă, niște neamuri mă implorau să nu mă mărit așa devreme, iar mai târziu mă implorau să mă mărit cu cine-o fi, numai să mă mărit. Între timp, le-a tăcut gura, am câștigat la masa verde.
Mă înscriu în statistică, mi-am dorit lucruri care m-au costat ultima brumă de economii sufletești. Am fost ușor de ademenit cu moțul de ciocolată și cu vorba de amor. Iubirile, bunătățile și alte ispite derivate m-au scăpat devreme de pericolul perfecțiunii.
Tentațiile mele s-au manifestat destul de ecologic, se înghițeau una pe alta, iar la final era cât p-aci să câștige definitiv cea cu carbohidrați, doar că am intervenit în arbitraj și am scos cartonașul roșu. Dar să nu anticipăm, revin deocamdată la ghesul dragostei.
Când eram adolescentă și mă deșteptasem, pofteam la prietenul unei colege de clasă. Îmi scuzam lăcomia prin ideea fixă că era mai potrivit cu mine decât cu iubita lui, fiindcă el era chitarist în trupa liceului, eu eram poetă în cenaclul liceului, iar ea era ușuratică în pleava liceului. Din acest studiu comparativ, am dedus că eram aproape datoare să mă dau la el. I l-am șterpelit cam într-o lună de la data declanșării acestei proceduri. Adică neoficial i-l luasem instantaneu, doar că ne-am luptat după aia cu prelunga și măzărata lui criză de conștiință. Dar cum fiecare pasăre pre ispita ei piere, l-am părăsit pe acest tip pentru altă tentație nevrednică, păgubos-spontană, la un chef de revelion – despre care am mai scris, cu altă ocazie. N-am să repet, fiindcă nu mă mândresc cu așa ceva.
Ciocolata în doză de șoc, două tablete la patru ore
Când tinerețile s-au mai răscopt, am început să mă lovesc de ceva ce nu luasem în calcul până atunci. Din ce în ce mai mulți bărbați interesanți erau însurați, așa că-mi reprimam, cu înspăimântat fior peristaltic, orice cutezanță nepermisă.
Până într-o zi, când sistemul meu de supape s-a defectat și am lăsat să pătrundă în viață-mi o poveste înfierbântată cu soțul unei doamne. Vedeți, după mărturisiri de genul ăsta, am devenit amica non grata pentru multe femei care au strâns, din reflex, hățurile căsniciei lor, dând din pinteni către o locație mai sigură și cât mai departe posibil de mine. N-am mai avut ocazia să le spun că nu mă ocup cu imploziile matrimoniale și nu demolez nimic din plăcere, ci doar dintr-o întâmplare aiuritor de frumoasă, mă rog.
Țin minte că și atunci m-am învârtit mult în jurul ispitei, am negociat cu mine, m-am legat de catarg și mi-am astupat urechile, dar tot am cedat și-am acordat câștig de cauza unui „fie ce-o fi“ foarte excitant. Iar de-a lungul vieții, în loc să mă înspăimânte această capitulare, m-a ațâțat din ce în ce mai mult.
N-am fost ispitită niciodată de țigară sau de drog, iar cu alcoolul am o relație calmă, de euforie și respect reciproc. Cu aceste recomandări în mapă, am considerat că merit câteva compensații. Deci, dacă tot nu cultiv viciile mondene și arătabile în public, m-am gândit că pot să gust câte ceva din tentațiile de contrabandă morala, că n-o fi foc.
E drept că numai foc n-a fost, în rest au fost de toate: o nevastă inflamată și gălăgioasă, scandal la telefon, reclamații la Cristoiu (șeful meu de-atunci – care chipurile n-a luat-o în seamă, că tocmai ținea un regim crâncen de slăbire și probabil mă înțelegea brusc, ce naiba, știa și el că e greu să te abții când îți place). Peste toate astea, iubitul meu a început să aibă cârcei și dileme, iar de-aici până la ruptura finală
n-au mai fost decât patru ani.
Nu pot s-o numesc lecție de viață, fiindcă n-am învățat nimic din ea. M-am vindecat de ispita asta strămutându-mă la alta ispită, la fel de însurată, dar am avut cel puțin inspirația să găsesc unul cu nevasta mai cizelată, care bocea strict în perna ei, nu oferea niciun recital în public. Slavă Domnului, deoarece Cristoiu terminase cura de slăbire și nu știu dacă ar mai fi fost la fel de tolerant cu nesațul altora.
Bun, deci pe scurt, ca să nu lungesc vorba și memoriile traumatice ale unor neveste (care, la urma urmei, și-au recuperat consorții, în perfectă stare de funcționare, iar astăzi sunt mândre co-producătoare ale nunților de argint), îmi tratam fiecare ispită nefastă la terapia intensivă a altei nesăbuințe similare. Iar la un moment dat, am schimbat categoria: după o iubire scurtă și devastatoare, m-am vindecat cu dulciuri. Și asta a început, din nefericire, să-mi placă, fiindcă după ce păcătuiam intens și multiplu cu o felie de tort, nu mă suna nimeni să mă amenințe cu uciderea mea și sinuciderea ei.
Și astfel, am început să duc o existență bucolică, al cărei confort gastronomic m-a blagoslovit, treptat, cu vreo 30 de kilograme în plus și tot atâtea flirturi în minus. Nu-mi mai ardea de nimic amoros, fiindcă nu mai arătam bine, și nici nu mai aveam chef să arat bine, fiindcă nu-mi mai ardea de nimic amoros. A fost prima mea spirală vicioasa și numai cine a trecut prin asta înțelege că, deși tu știi bine că ești pe teren minat, mergi înainte ca oaia surdă, contând pe miracole.
Reanimare, renaștere, reaprindere
Din ce sufeream mai aprig pierzându-mi nurii, din aia mă consolam mai ușor refuzând să-i mai caut. Pizza și lenea puneau și ele umărul la această clacă. Coabitam cu ispita prozaică, garanția unei plăceri care depindea strict de mine, adică un privilegiu la care nu mai avusesem acces, dar care mă costa din ce în ce mai multe frustrări mondene, îmbufnări în cabina de probă și invidii de neam prost. O vreme, mă amuza să testez cât pot să mă îngraș, stabilisem eu că e imposibil să sar de o anumită cifră, orice-aș hăpăi, fiindcă n-am o genetică așa de proastă. Dar soarta certăreață și dolofană m-a contrazis rânjind, mi-a arătat, deloc subtil, că are resurse nelimitate de a mă poci.
Am pornit, fară prea multă convingere, un război de guerilla cu ispita culinară, dar nu eram prea organizată și n-aveam motivație. Slăbeam doar când eram îndrăgostită, dar zelul nu mă ținea mult, fiindcă nemulțumirea de sine făcea ravagii și reveneam la relația mea stabilă cu bunătățile.
Am testat toate trucurile, pastilele, regimurile și inepțiile care circulau prin farmacii, almanahuri sau distribuitori piramidali. Nimeni nu-mi spunea că, pe lângă aceste tertipuri, trebuia să mă țin și de dietă, nu doar de visuri chioare. Am slăbit odată 30 de kilograme și le-am adunat la loc, unul câte unul, timp de câțiva ani. Pălită-n frunte de acest bumerang, am știut că trebuia să trec la planul B. De fapt, era cam planul R, având în vedere câte încercasem până atunci.
Alice, care mi-a salvat viața de mai multe ori, a sărit și de data asta în valuri și m-a cărat la mal: mi-a spus că o soluție civilizată, eficientă și mai ales definitivă e chirurgia. Și că, în ziua de azi, nu mai e nevoie să atingi proporții colosale ca să te primească doctorii la tratative (asta era prejudecata standard). „Dacă mor?“ – i-am spus, știind că va avea un spasm de tristețe și groază numai auzindu-mă. „Singura care va muri în țoață operațiunea asta e tentația“, mi-a spus. Am supraviețuit frumos. I-am făcut ispitei mele parastas de doișpe săptămâni. Peste câteva luni, am să vă spun povestea pe larg, credeți-mă că merită să plecați urechea la ceea ce-am să vă înșir. Sentimentul că nu mai ești tentat de lucruri distrugătoare nu se poate explica în vorbe, deși credeam că am un vocabular vast și suculent.
Scăpată din ghearele acestei tentații, constat însă (nu prea îngrijorată, recunosc…) că revin galopant la primul gen de ispită, la incendiile sufletești și trupești, la ideile care-mi răvășesc simțurile cu adrenalina imorală. Mă ademenește incontrolabil, de la o vreme (fără să știe), soțul fascinant și remarcabil al unei doamne fine și cel mai probabil nevinovate. Și fiindcă acum am o inimă cu mult mai mare decât stomacul (și la propriu, și la figurat), e o chestiune de timp până voi fi trasă prin inel de logodnă. Până atunci, regret și-mi plec fruntea, cu îmbujorată vinovăție: pentru anumite ispite, chirurgia modernă încă nu are leac.
citesc ..si recitesc, asteptam fiecare articol, te asteptam pe tine, imi pare atat de rau..imi pare atat de rau..si am un suflet atat de trist..