Barbatii din viata mea s-au straduit sa ma invete sa fiu nebuna sau docila, rebela sau cuminte, gospodina sau sportiva, indrazneata, fidela sau iertatoare. Iar eu m-am straduit ca, de dragul lor, sa ma preschimb in femeia pe care si-o doreau. Credeam ca, daca am sa-i fac pe ei fericiti, voi fi eu insami fericita.
Am constatat, insa, ca atunci cand faci promisiuni de dragul altuia sau de teama de a nu-l pierde cumva, risti sa te chinui incercand sa le tii pana la capat si te inchizi de buna voie in colivia unei prefacatorii in care nu e loc de fericire.
Am fost infidela, desi jurasem credinta unui barbat a carui frumusete ma tulbura atat de mult, incat voiam sa il pastrez in preajma mea ca pe un trofeu. Si nu-l puteam pastra decat deca ii promiteam ca voi fi asa cum isi doreste. Am fost lenesa, desi promisesem sa fiu asidua, intr-o constructie amoroasa care ma imbia cu rezonanta sa literara, dar in care nu credeam nici cat intr-un epitet rasuflat. Am fost mincinoasa, desi i-am promis ca ii voi marturisi fiecare gand unui om langa care traiam, pentru ca nimic din ceea ce gandeam si traiam nu ar fi putut intelege cu adevarat. Atat de diferiti – si nepotriviti – eram, dintru inceput.
Acum stiu ca nu pot fi fericita decat traind langa oameni care ma accepta si ma iubesc asa cum sunt si ca libertatea pe care ei mi-o ingaduie e singura modalitate de a ma lasa pe mine sa ma inalt, onest, catre lumina fiecarei zile. Acum stiu ca am sa reusesc sa fiu fidela numai atata timp cat voi face asta pentru mine insami, ca sa ma pot iubi si accepta mai mult. Ca nu am sa pot sa fiu gospodina, sportiva, rebela, docila sau iertatoare, decat atunci cand le voi face pe toate pentru ca imi doresc profund sa fiu impacata cu mine, mandra de mine, cuibarita senin in gandul, trupul si sufletul meu.
Invatam pe vremuri la scoala un dicton latin: Non scholae, sed vitae discimus. Nu invatam pentru scoala, ci pentru viata. Mie mi se parea un pic prea sforaitor, mai ales ca-l auzeam in anii in care viata nu era prea generoasa nici cu cei care invatau, nici cu aceia care chiuleau de la ore. Si totusi, si-a dovedit adevarul de nenumarate ori de-a lungul si de-a latul vietilor, si poate ca din pricina lui indraznesc astazi sa asez lumina propriilor descoperiri peste destinul meu. Nu iubim pentru altii, ci pentru noi. Nu suntem fideli pentru ceilalti, ci pentru noi insine. Nu suntem fericiti prin altii, ci numai si numai prin noi. Iar daca m-as incumeta sa ma iau la tranta, ca odinioara, cu formele tulburator de adanci ale verbului latin amo, amare, amavi, amatum, poate ca as reusi sa strecor descoperirile mele printre vorbele de duh etern valabile, fara sa consider vreodata ca am faptuit un sacrilegiu.
