L-am intrebat mai demult pe scriitorul Tudor Octavian – era pe atunci detinatorul rubricii Scriitor la ziar, in cotidianul la care abia ma angajasem – de ce refuza cu obstinatie sa vina cu masina la serviciu. Din perspectiva mea invidioasa, de jurnalist incepator si de scriitor convins ca debutul propriu nu va avea loc prea curand, mi se parea ca, la salariul domniei sale si la statutul de necontestat pe care il ocupa pe taramul scrisului, s-ar fi cuvenit sa descalece, zi de zi, dintr-o limuzina scumpa, care sa-i certifice pozitia respectabila.
„In tramvai vad oamenii! In troleibuz aud povesti de viata, iar in autobuz revad toate tipologiile de personaje care au prins viata in povestirile mele sau care urmeaza sa se nasca pe pagina de hartie”, mi-a raspuns dumnealui zambind cu ingaduinta mirarii mele tinere.
N-as putea spune ca exact atunci am priceput pe de-a-ntregul, dar raspunsul scriitorului m-a ajutat sa merg mai departe catre concluzia pe care azi o stapanesc cu seninatate: ca nu obiectele pe care le detinem ne legitimeaza statutul respectabil si ca, uneori, intoarcerea la simplitate e drumul firesc si neintortocheat la bucuria de fiecare zi.
Am avut candva o masina scumpa si atat de mare, incat consuma cat un autobuz. Din cauza faptului ca fiecare plin de benzina costa cam cat un city break intr-o statiune de munte, nu mai reuseam sa ma bucur de calitatile ei si ajunsesem s-o urasc de-a dreptul, asa cum cred ca se intampla de fiecare data cand ne trezim prizonieri ai unor alegeri facute in neconcordanta cu sufletul nostru, ci doar tinand seama de gura lumii sau de zvacnetele otravite ale orgoliilor scapate din haturi. Apoi am schimbat-o cu o masina draguta si fasneata, cu consum prietenos la drumurile in oras, cele pe care le fac cel mai adesea. Si dupa aceea, am mai invatat ceva important… Citeste mai departe pe sigurantafinanciara.ro
