fbpx

Alice Nastase Buciuta – Va fi vreodata, ca niciodata

de

N-am stiut niciodata prea clar ce meserie imi doresc sa am. M-am dumirit devreme ca meseriile care-mi faceau mie cu ochiul nu existau in niciun nomenclator, asa ca m-am multumit sa visez mult si sa aleg, de-a lungul timpului, ocupatii care-mi pareau cat de cat suportabile in lipsa mea totala de spirit practic.

Am ales Facultatea de Litere pentru ca am stiut ca o sa mi se dea dreptul sa citesc multa literatura in anii de scoala, nu pentru ca as fi putut gandi atat de departe, incat sa fac vreun plan profesional pe termen indelungat. Am ajuns apoi, printr-o rostogolire stranie de soarta, ofiter si translator, psiholog si jurnalist, editor si scriitor, in vreme ce eu cautam in viata un singur lucru clar: o mare iubire.
Am constatat de-a lungul anilor ca meseria cea mai grea din lume este sa fii fericit. Ca accesul in scolile in care se rezolva exercitii de seninatate se face numai pe baza de mila dumnezeiasca, ca studiul dureaza, cel mai adesea, toata viata, iar examenele de licenta sunt atat de grele, incat nici macar un sfert dintre norocosii absolventi nu reusesc sa le treaca. Eu pentru meseria asta ma pregatesc inca, din greu. Intre timp, scriu carti care ma ajuta sa rezist in lupta cu marile, micile, nesuferitele sau insuportabilele obstacole de care ma izbesc zi de zi. Invat ca, din orice deznadejde, sa extrag un zvacnet autentic pe care sa-l preschimb in marturisire si ma imbarbatez la gandul ca, oricat de rele ar fi lucrurile ce s-ar putea pravali peste mine, dincolo de suferinta sau revolta intalnirii cu ele, eu voi extrage un rest de folos: sansa mea la confesiune.
Cartile scrise sunt amantlacurile mele sublime, sunt aventurile mele prin tarile minunilor si ale ororilor. Sunt sanctuarele adevarurilor pe care cei din jur nu mi le-ar accepta si nu le-ar intelege niciodata daca ar fi expuse in gesturi cotidiene.
In viata de zi cu zi, sunt zeita, dar ma tratez. Traiesc nu pentru a-mi povesti viata, ci o povestesc pentru a o putea trai mai departe. Asa ca povestile mele ies mereu rasturnate si stranii. Incep si se termina, intotdeauna, cu aceeasi formula de neinteles, de netrait: Va fi vreodata, ca niciodata, ca daca nu se va povesti, nici nu va fi…

 

Categorii:
Scrisoare

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *