fbpx

Angelica Lambru – Neuronii-oglinda sau ceapa Cersetorului (II)

de

Ametesc numai gandindu-ma la simultaneitatea aceasta fermecatoare, in care primavara ne scalda pe amandoua. Au inverzit si cartile mele catre tine, ca malurile pe care ne aflam, de-o parte si de alta a Raului Iubirii. E subiectul unic al Marii Literaturi. Iar eu, cat imi odihnesc ostile mintii, aici, in aceasta vale, tot despre iubire iti scriu mereu, despre preaplinul sau absenta ei, cu pana inmuiata in trecutul meu sau al altora. Noi doua stim prea bine ca nu exista fictiune mai puternica decat propria-ti viata.

Ti-aduci aminte de Cea mai singura dintre pamantene? A scapat si ea din iarna, cu un genunchi inflamat si bolnav, indiferent la leacuri, sipuri si hapuri. Abia mai poate iesi din casa. Centrul oraselului e departe, Biserica e departe, Prietenii sunt departe…sau nu-s. Mi-o imaginez luand-o catinel, pe langa gardul cimitirului, cu tulpanasul pe cap, in dimineata calduta de duminica. Un trup de vioara pe care verile il imbracau in ciocolata – pielea ei alba nu se inrosea, ci se aurea, la soare -, picioare lungi, gambe alungite, glezne subtiri. Purta sandale rosii, cu toc. Acum are incaltaminte joasa, comoda, de culori incerte, mai usor de asortat. Ochii sunt tineri, verzi, pisicesti, jucausi, de felina care niciodata nu si-a masurat puterile cu cei mai slabi ca ea. Tanara e si gura, pe care o plac rujurile imposibile, de un rosu viu, tip Chanel. (Pe mine, culoarea aceasta m-a dusmanit intotdeauna, inca de pe vremea cand incercam rujurile in care mama infigea scobitori, ca sa curete si ultima firimiturica de culoare parfumata. Dusmance am ramas pana in ziua de azi). Si vocea, la al carei Alooo prelung si cantat, mie mi se face brusc acasa. Vorbind cu ea, ma plangeam de napasta care ma pandea si care-mi taia puntile catre casa: “Vino chiar si pentru o saptamana, mi-a spus, vino ca sa-ti amintesti cine esti, eu am facut odata un drum dus-intors la Bucuresti doar ca sa-mi cumpar un buchet de lalele galbene”. Am amutit.
…Mi-ar placea s-o cunosti, Doamna, intr-o zi. Va veti recunoaste una pe cealalta, ca doua zeite ce sunteti. 
 
Duce cu ea atata tristete si singuratate, incat, credinta mea ascunsa este ca i s-a lasat la genunchi. Unora ni se duce la cap (mie-mi spui?), altora in piept, altora ne cade pe umeri, peste priviri, in auz. Ei i s-a dus la genunchi… Cu ce namol fermecat s-o vindecam, cu ce alifie miraculoasa s-o ungem, cand cei iubiti i-au aruncat mantia indiferentei lor pe umeri si n-o mai vad, n-o mai aud, n-o mai simt?
 
E mare si stinghera lebada, pluteste cum poate printre gastele proaste din apa murdara a helesteului, pluteste catre biserica Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril. E duminica, deci. Ajunge tarziu, cand slujba e deja inceputa. (Eu sunt din cele care cartesc impotriva inceputului slujbei de duminica, cu noaptea in cap. Ca sa nu mai vorbesc despre absurdul slujitului colivelor de la Zilele Mari. Eu mi-am batut propriul record intr-un an, ducandu-ma cu colivele, de Sf. Maria Mare, la ora 5 dimineata. Era inca intuneric, imi amintesc cum imi batea inima cand treceam cu cosurile pe langa cainii intinsi pe mijlocul strazilor. Maicuta Domnului le spusese despre ce era vorba, caci niciunul nu s-a miscat din loc, desi erau trezi si atenti).
 
Cea mai iubita dintre pamantene se inchina si-ar intra in biserica daca nu ar auzi o voce puternica, stridenta, sparta, care o ajunge din urma si o infasoara intr-o patura groasa: “Ce-ai patit, saraca de tine? Vai, ia uita-te la ea cum merge!” E cersetorul pe care-l miluieste din cand in cand cu vreun banut si care asta-iarna i-a dat una dintre cele doua mandarine primite de el de pomana. In ticneala lui, nu suporta sa i se vorbeasca pe ton rastit. De bunavoie pleaca, daca il alungi, dar atat iti trebuie, sa-l poftesti mai raspicat afara: incepe scandalul. “Tu sa nu te rastesti la mine, auzi, sa nu te rastesti la mine!”, se intoarce el catre o femeie care il admonesteaza fiindca vorbeste tare in biserica. (Pana data viitoare voi afla si cum il cheama, i se potriveste Gheorghe, pentru lupta cu balaurul mintilor lui ratacite). “Ia zi, ce-ai patit, cum de-ai ajuns asa?” Ea, ca sa incheie mai repede: “Batranetile, mai, ce sa-i faci…” El, indignat de motivul invocat: “Ce batranete, nu-i adevarat, n-ai fost atenta, ai cazut! Sa pui acolo, la genunchi, ceapa tocata cu sare si sa stai toata noaptea, legata, asa, si ai sa vezi ca-ti trece!” A ramas langa ea, grijuliu, toata slujba si a insotit-o, la plecare, pana la sosea: “Sa faci asa cum iti spun eu! Sa nu te mai vad schiopatand!” Ca orice om expresiv si destept, ea are talent interpretativ; regret ca nu pot reda inflexiunile vocii cu care il imita pe cersetor, intr-o forma si mai inalta de oralitate. 
 
Nu cunosc intrupare mai curata a iubirii aproapelui, decat Mila. Mai pretioasa, mai grea, la Cantarul cu care ne vor fi masurate faptele. Dar pana atunci, cand, nu am nicio indoiala, mandarina lui va straluci ca lamura, iar pe Scara va mirosi a cataplasma cu ceapa tocata, sa-ti las un poem de ramas-bun al Printului inimii mele, Emil Botta:
 
SCUT
 
 
Iubirea ma apara,
de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
cumpana linistita se inclina,
O, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.
 
 
Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.
 
Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa: la mine, la mine!
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.
 
(din volumul Pe-o gura de rai)

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *