fbpx

Anita Hartig și Teodor Ilincăi, invitații strălucitori ai Boemei lui Puccini la Opera din București

de

E aproape un miracol să aduci laolaltă artiști atât de valoroși, pe o scenă pe care n-au mai călcat de mult și, după ce i-ai urmărit cu lacrimi în ochi, emoționat de evoluția lor splendidă și de sfâșierea poveștii tragice de iubire, să lăcrimezi din nou aflând că nu vor mai cânta prea curând în țara lor…

În trecere către alte teatre ale lumii, pe 27 ianuarie 2017, Anita Hartig și Teodor Ilincăi și-au dat întâlnire pe scena Operei Naționale București, într-un spectacol superb, La Boheme, dirijat de Tiberiu Soare, în care au evoluat excepțional și Adrian Mărcan, Adriana Marcu, Sándor Csaba, Mihnea Lamatic, Marius Boloș, Adrian Ionescu și Constantin Negru.

După ce și-au primit, cu smerenie și recunoștință aplauzele și ovațiile, Anita Hartig și Teodor Ilincăi au avut generozitatea de-a ne acorda câte un interviu plin de emoție și dezvăluiri absolut inedite pe care vi le vom oferi – daruri de preț – în ediția de martie a revistei noastre Marea Dragoste/revistatango.ro.

Fotografii de Paul Buciuta

Distribuţie 27 ianuarie 2017

Mimì – Anita Hartig
Rodolfo
 – Teodor Ilincăi
Musetta – Adriana Marcu
Marcello – Adrian Mărcan
Schaunard – Sándor Csaba, Opera Maghiară Cluj-Napoca
Colline – Marius Boloș
Benoît – Mihnea Lamatic
Alcindoro – Mihnea Lamatic
Vameşul – Adrian Ionescu
Parpignol – Constantin Negru


Destine de visători

Cea mai reprezentativă dintre lucrările lui Puccini – alături de „Turandot”, „Tosca” şi „Madama Butterfly” – „La Bohème” face portretul tinerilor boemi din Cartierul Latin al Parisului anilor 1840, cu accent pe relaţia dintre Rodolfo şi Mimì.

Insiprată deopotrivă de romanul „Scènes de la vie de bohème” al scriitorului francez Henri Murger şi de adaptarea acestuia pentru teatru, opera „La Bohème” are la bază libretul lui Luigi Illica şi Giuseppe Giacosa. Aceştia au preluat o mare parte din detaliile romanului şi ale piesei de teatru, printre care combinarea celor două personaje, Mimì şi Francine, într-unul singur (Mimì) şi moartea personajului principal feminin. Prin povestea tragică de iubire a lui Rodolfo şi Mimì, Puccini a surprins însă nu doar pasiunea şi frământările sufleteşti a doi tineri, ci şi romantismul şi strălucirea artistică a Franţei din perioada Belle Époque.

Opera lui Puccini a avut un succes imediat, odată cu premiera din 1896, de la Teatrul Regio, din Torino, ce l-a avut ca dirijor pe Arturo Toscanini. Mai târziu, în 1946, acelaşi Toscanini avea să dirijeze „La Bohème”, în interpretarea NBC Symphony Orchestra, special pentru o înregistrare radio.

Arii memorabile, personaje tinere, o poveste de dragoste sfâşietoare – sunt elemente definitorii ale operei lui Puccini, care i-a fascinat de-a lungul timpului pe iubitorii genului şi care a inspirat şi producţii muzicale moderne precum musical-ul rock „Rent”, din 1996.

 

Sinopsis

Actul I

Paris, Ajunul Crăciunului. De la fereastra mansardei în care locuieşte, poetul Rodolfo priveşte gânditor acoperişurile Parisului înzăpezit, în timp ce Marcello, prietenul său, pictează. Înfrigurat, Rodolfo decide să ardă manuscrisul pe care îl avea în lucru pentru a putea menţine aprins focul în şemineu. Soseşte filozoful Colline, prietenul celor doi. Curând apare şi muzicianul Schaunard, care aduce un coş cu mâncare, vin şi lemne pentru foc, povestind prietenilor săi şiretlicul prin care a reuşit sa obţină o sumă de bani de la un englez bogat.

Cei patru prieteni se hotărăsc să petreacă la cafeneaua Momus din Cartierul Latin. Plecarea se amână din cauza lui Benoit, proprietarul, care a venit să încaseze chiria. Încercând să-i abată gândul de la bani, tinerii îi oferă de băut şi îl provoacă pe bătrân să vorbească despre aventurile lui amoroase. Apoi, prefăcându-se indignaţi de frivolitatea proprietarului, îl alungă, scăpând şi de această dată de plata chiriei. Tinerii pleacă, lăsându-l în urmă pe Rodolfo. Acesta mai rămâne un timp în mansardă, să termine un articol pentru ziarul la care lucra.

O bătaie timidă la uşă îl întrerupe. Este Mimì, vecina lui, căreia i s-a stins lumânarea. Ea îi cere lui Rodolfo permisiunea de a-şi aprinde lumânarea de la şemineu. Fetei i se face rău şi începe să tuşească. Rodolfo, atent, o ajută, însoţind-o până la uşă. Mimì îşi aminteşte că a uitat cheia şi se întoarce. Lumânarea se stinge din nou, din cauza curentului. În întuneric, mâinile lor se întâlnesc şi astfel se naşte o idilă.
Cu un imbold spontan, cei doi se hotărăsc să plece împreună la cafeneaua unde ceilalţi prieteni îl aşteptau pe Rodolfo.

Actul al II-lea

Străzile Cartierului Latin din Paris sunt animate. De la un vânzător ambulant, Rodolfo îi cumpără iubitei lui o bonetă roz. Rodolfo le-o prezintă pe Mimì celor trei prieteni ai săi, care o întâmpină cu simpatie. Marcello este copleşit de tristeţe, fiind dezamăgit în dragoste.
Cu toţii se aşează în jurul unei mese la cafeneaua Momus. În local intră Musetta, fosta iubită a pictorului Marcello. Îmbrăcată în haine scumpe şi elegante, ea se sprijină de braţul unui bătrânel caraghios, dar bogat, pe nume Alcindoro. Cei doi se aşează la o masă vecină cu cea a tinerilor. Musetta îl iubeşte încă pe Marcello. Pictorul este şi el puternic tulburat de această întâlnire. Ca să-i atragă atenţia, Musetta începe să cânte o melodie prin care îşi pune în valoare graţia şi cochetăria, sperând ca astfel să-i atragă atenţia fostului iubit. Marcello este din ce în ce mai agitat. Simulând o durere de picior, Musetta îl trimite pe Alcindoro să-i cumpere o altă pereche de pantofi. Apoi, fără nicio ezitare, ea se aruncă în braţele lui Marcello. Veseli, tinerii părăsesc cafeneaua, întrucât realizează că banii pe care îi avea Schaunard nu sunt suficienţi pentru a achita nota de plată.
Alcindoro se întoarce cu o nouă pereche de pantofi pentru Musetta, dar nu mai găseşte decât nota de plată a chefliilor.

Actul al III-lea

Sfârşit de februarie. Zăpada a cuprins întregul oraş. La un han de la periferia Parisului, locuiesc Marcello şi Musetta. Mimì, chinuită de tuse, vine la Marcello şi îi povesteşte acestuia despre neînţelegerile care au apărut între ea şi Rodolfo. Apare Rodolfo, care îşi petrecuse noaptea la han. Mimì se ascunde pentru a nu fi văzută de el. În convorbirea cu Marcello, Rodolfo dezvăluie adevărata cauză a îndepărtării de iubita sa: Mimì suferă de tuberculoză, moartea o pândeşte şi ar trebui să se salveze, găsindu-şi un protector bogat.
Zguduită de cele auzite, trădată de tuse, Mimì se apropie de Rodolfo, încercând să-şi ia rămas bun. Dragostea lor este la fel de puternică şi de sinceră ca în prima clipă. Cei doi amână despărţirea până la primăvară. Mimì îi lasă lui Rodolfo, ca amintire, boneta roz.
Între timp, Marcello şi Musetta îşi desfăşoară obişnuitul program de dispute zilnice. O ultimă ceartă se sfârşeşte cu o despărţire definitivă.

Actul al IV-lea

Din nou singuri în mica lor mansardă, Rodolfo şi Marcello se gândesc la fostele lor iubite, Mimì şi Musetta. Sosesc Colline şi Schaunard care nu au găsit nimic de lucru. Făcând haz de necaz, cei patru tineri încearcă să uite de neajunsuri. Apare Musetta, care le povesteşte că Mimi, după ce s-a despărţit de Rodolfo, a intrat sub protecţia unui nobil bogat însă, neputându-l uita pe Rodolfo, l-a părăsit. Ea se află  acum la parterul clădirii în care locuiesc şi tinerii, grav bolnavă şi prea slăbită pentru a putea urca singură scările. Rodolfo coboară în grabă. Musetta povesteşte cum, îndrăgostită, Mimì a dorit să-şi mai vadă iubitul pentru ultima oară, căci îşi simte sfârşitul aproape. Epuizată de efort, Mimì se prăbuşeşte pe un pat. Musetta îi încredinţează lui Marcello cerceii săi pentru ca astfel să îi poată cumpăra medicamente şi să cheme un medic. Colline îşi sacrifică şi el paltonul, pe care îl vinde pentru a-şi ajuta prietena. Rodolfo şi Mimì îşi amintesc de clipele fericite. Mica bonetă roz se află sub perna sărmanei fete. Musetta îi cumpără bolnavei un manşon călduros pe care aceasta şi-l dorea de mult. După o criză acută de tuse, dar cu un zâmbet fericit pe buze, alături de Rodolfo, Mimì închide ochii pentru totdeauna.

 

Ionel Pantea – regizor
„Am plasat acţiunea spre sfârşitul secolului al XIX-lea, şi nu în prima lui jumătate, aşa cum spunea libretul. Puccini însuşi a trăit această experienţă de boem, în timpul studiilor sale la Milano, când a împărţit camera cu Pietro Mascagni. Chiar a fost nevoit să-şi vândă paltonul pentru a face rost de bani, dar nu pentru a salva o tânără bolnavă de ftizie, ci pentru a invita o domnişoară la cină”.

Grigore Constantinescu – muzicolog, Revista Clipa, 15 decembrie 2009
„De mai mult de o sută de ani, trista povestire a iubirii eroilor operei lui Giacomo Puccini „La Bohème” ne însoţeşte cu muzica ei minunată. În istoria artei lirice româneşti, rolurile principale – Mimì, Rodolfo, Musetta, Marcello – au o tradiţie considerabilă, ilustrând mari cariere de soprană, tenor, bariton şi bas”.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Teatru

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.