Shoppingul sau vacantele in strainatate nu mai sunt de mult un privilegiu al vedetelor sau miliardarilor. Avem sau auzim tot mai des discutii despre cele mai mari reduceri de la Milano, exclamatii de uimire, „ce coincidenta, si eu tot de la Paris i-am cumparat!“, aflam de intalniri planificate nu la Saturn sau in barul de la Universitate, ci in fata unui mall din Londra.
Muncesc mult, cistiga mult
Am facut cunostinta, destul de recent, in aeroportul Otopeni, cu o tinara. Imbracata modern, dar comod, relaxata, chiar prea, pleca la Paris. Dupa un schimb de amabilitati, mi-a spus ca are un bebelus de sase luni, ca pleaca sa se destinda citeva zile, sa faca cumparaturi.
Doar citeva zile. Nu mergea la prieteni, ci la hotel. Avea rezervare. Ei! Mi-am zis eu, ce se schimba lucrurile la noi! Sa pleci asa, pur si simplu, sa faci cumparaturi la Paris, nu e de ici de colo! Ca doar nu esti Monica Columbeanu sau alte dive sau VIP-uri, care sporovaiesc la televizor despre cum isi fac cumparaturi in strainatate, ba chiar isi si etaleaza preferintele fata de anumite marci sau magazine, de la care nu se abat. Apoi, m-am gindit ca are un sot tot modern, poate chiar feminist, empatic, cu bani si, probabil, la fel de relaxat. Iar pe urma m-a lovit o alta idee. La Paris, sunt soldurile de vara! Sau poate e doar snoaba? Dar, nu arata…
Una peste alta, a trebuit sa ma multumesc cu concluzia ca lucrurile se schimba si oamenii calatoresc din fel si fel de motive si poate chiar din plictiseala, poate chiar ca sa iasa din cotidianul rutinat. Desigur ca trebuie sa ai bani ca sa calatoresti, indiferent daca este o vacanta aranjata si asteptata sau daca ti s-a facut a plecare. Unii oameni muncesc mult, prea mult. Unele femei sunt compulsive, iar in week-end sau in concediu isi scot pirleala. O viata au! Cum este, nu conteaza! Muncesc mult, cistiga mult. Muncesc mult timp si cheltuie mult in timp scurt.
Trebuie oare sa muncim ca sclavii, zi lumina, pentru bani? Desigur, nu ma gindesc la cei care ofera putin societatii – calificare banala sau necalificare sau calificare precara – si care se lupta din greu sa supravietuiasca. Nu ma refer nici la cei care fura sau se lasa asistati de fundatii, de stat etc. Unii au un sponsor milos, caritabil si centrat pe binele omenirii, din strainatate, care-i tine cu anii, ii ia in antrepriza, ca si cind inca ar mai exista comunismul cu „pachete“, venite ca ajutor de la prieteni. Cunosc si cazuri de astea. Dar, ele sunt putine. „Buna ziua ti-am dat, belea mi-am cistigat!“ Desigur, sponsorul nu vede beleaua, iar beleaua stie bine sa gestioneze mila sponsorului si aspiratia sau nevoia lui adinca de a fi salvator.
Sa fie munca, excesiva si acceptata, o forma de patologie sociala?
La noi, capitalismul salbatic face ca oamenii sa innebuneasca si sa intre intr-o cursa a achizitiilor materiale. Unii nu-si gindesc nici nevoile si nici dorintele, iar piata nu mai ofera de mult doar solutii la nevoi, ci, dupa ce creeaza dorinte, ofera solutii la dorinte. Si atunci stai toata ziua la serviciu ca sa raspunzi nu nevoilor, ci bintuielii dorintelor. Ba chiar dorintele se schimba migrind in zone nebanuite.
Oamenii bogati din est, dar mai ales de la noi, sunt mai „bine“ si mai scump, mai ostentativ imbracati decit cei din vest. Dupa ani lungi de frustrari, imbogatitii isi vor dori lucruri – masini, case – „mai ceva ca ceva“, vorba lui Caragiale. Ceva care sa se vada, sa fie ostentativ si excesiv, care sa faca „sa moara dusmanii“ si sa inmarmureasca privitorul. Discretia este ultimul lucru pe care si-l doresc cei ce muncesc mult si au bani sau cei care au bani – oare de unde? – , dar nu muncesc deloc. Beizadele exista, slava Domnului, in Romania. Iar daca in alte parti sunt privite cu condescendenta sau cu ochi critic, la noi sunt invidiate, urite si admirate, in masura egala.
Exista, în lume, un curent numit „downshifting“, definit ca intelegere a vietii moderne/consumeriste, ca „desartaciune a desartaciunilor“, ca nevoie de a trai mai simplu, de a evita opulenta si luxul inutil, de a pune accentul pe valori ca prietenia, natura, o anume sanatate si o anume serenitate.
Munca multa altereaza psihismele, asa cum si statul degeaba o face. Probabil, în alt fel. A te auto-condamna sa muncesti excesiv sminteste sau, daca nu sminteste, scade calitatea vietii, o saraceste. Scurtul timp liber al multor tineri cu bani, munciti sclavagist în timpul saptaminii, arata jalnic adesea. Sociologii o spun. Ei se comporta ca în proverbul „cind pisica nu-i acasa, soarecii joaca pe masa“, nu mai stiu ce sa inventeze sa se distreze, nu mai stiu ce sa faca sa li se ridice adrenalina, nu mai pot sta singuri, se plictisesc si se misca fara oprire. Cauta senzatii.
Tolstoi spunea anticipind – pentru ca lumea lui nu arata ca cea de astazi – ca „oamenii par ca vor sa raspunda la o întrebare care nu le este pusa“. Sa fie munca, excesiva si acceptata, o forma de patologie sociala? Sa fie o contagiune bazata pe o patologie a dorintelor? Graba teribila de a alerga dupa bani si a uita sa traiesti este oare o boala?
Iata ce ne spune un specialist de la noi: „am vazut fete care, atunci cind s-au angajat, erau ca niste mere sanatoase din care-ti venea sa musti cu pofta; astazi sunt niste scovergi iradiate de computer si nu m-ar mira sa aflu ca uterul li s-a uscat si ca nu vor mai fi niciodata în stare sa fie mame. Oricum, ar gasi cu greu un barbat la ora la care pleaca de la birou si daca ar apela la solutia cea mai la îndemina, un coleg de birou, tot n-ar plesni-o: e cunoscut faptul ca stresul cauzeaza sterilitate masculina…“
Daca ti-a placut acest articol, citeste si:
Anorexia sexuala
Femeile si-au insusit indatoririle, iar barbatii, drepturile
