fbpx

Mihaela Burda – La inceput a fost schimbarea

de

Ca sa sumarizam definitiile sugerate de Encyclopedia Britannica, “a schimba” poate insemna o mica sau o radicala modificare de identitate, de trasaturi initiale, a substitui un obiect prin altul, a aduce mici alterari unui obiect, a adapta. Schimbarea este esenta lumii vii – in fond, consecinta proceselor de invatare prin care trecem.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Incercare de definire a schimbarii

O poveste celebra spune cum, in anii ’70, secretarului de stat american Henry Kissinger i-a venit ideea sa-l intrebe pe premierul chinez Ciu En-Lai cum crede el ca a schimbat lumea revolutia franceza, iar acesta din urma i-a raspuns: „E prea devreme ca sa ne pronuntam!“

Stiu ca e un obicei prost, dar e bine sa ne gindim la o definitie a fiecarui subiect pe care il punem in discutie publica, de dragul de a elimina mare parte din controversele pe care lipsa de intelegere le poate genera. Operatiile de extindere a penisului sau, mai nou, de „reintinerire“ vaginala sunt schimbari. Totusi, schimbari au fost si descoperirea sistemului solar de catre Copernic sau a tarmurilor Americii de catre Columb.

Terorismul (care poarta numele lui Osama Bin Laden!) a schimbat fata lumii, dar e foarte probabil ca si posibilitatea de a modifica amintirile, descoperita de tinarul neurolog american Karim Nader, va avea un efect similar. Gata cu plinsetele si durerile de suflet! Frumosul american de 40 de ani, nascut la Cairo, ne va ruga sa ne amintim ce ne-a durut mai tare si ne va da o pilula care ne transforma (aproape) instantaneu in cele mai fericite femei de pe lume.

De dragul orizontului mai larg al discutiei, n-as restringe subiectul la „ce ne doare pe noi mai tare“ – adica daca „ei“ se vor schimba sau nu. Oare noi ne vom schimba? Si care sunt sansele? Care sunt antecedentele? Ce ne trebuie ca sa ne schimbam? Si ce ne poate face sa credem ca merita sa renuntam la ce avem mai drag – adica noi insene/insine – pentru a-i canta in struna?

Ne place sa ne schimbam?

Faceti-mi hatirul si hoinariti o zi intreaga prin oras, holbind ochii la tot ce va inconjoara. La sfirsitul zilei am sa vin sa va intreb: ati vazut undeva o statuie a Schimbarii? Nasterea Romei sau Revolutia franceza, mari evenimente care au schimbat fata lumii, sunt celebrate in mase inerte de bronz sau marmura (dupa buget), adesea figurative, infatisind vietati incremenite in extaz, in elan sau in groaza.

In Porto, Portugalia, in toamna anului trecut, Janet Echelman a ridicat deasupra unei autostrazi pe malul Atlanticului o sculptura monumentala, apreciata de „Sculpture Magazine“ ca fiind „una din operele de arta cu adevarat semnificative expuse public in ultimii ani“. Alcatuita din plase pescaresti montate pe cercuri imense, sculptura e inalta de aproape cincizeci de metri se deplaseaza in fiecare clipa, cu miscarea brizei, peste nouazeci de metri. „She Changes“ – „Ea se schimba“. Si noi ne schimbam – nu numai prin natura, ci si prin libera alegere. Ne schimbam coafura la sfatul stilistului sau vestimentatia dupa trend.

Masina – fiindca o buna prietena si-a luat alta, iar partenerul – de ce nu?! Cu toate astea, in buna masura datorita teoreticienilor care se ocupa de management, ni s-a consolidat prejudecata ca ne temem de schimbare. Complet artificial! De cand continentele au ales sa se desparta, iar fapturile care populau Terra au ales sa se faca mai mici in timpul glaciatiunilor doar pentru a conserva caldura – ne schimbam. Ce ni se intimpla?

Un fel de baie in mare – incepe cu un fior, cu o mica furnicare provocata de necunoscut, dar atunci cand incepe leganarea din adincuri, atunci cand simtim cum fiinta ni se prelungeste si ni se extinde cu fiecare ridicare de val, incepem sa plutim in noul eu. Ce ne prelungeste? Ce ne extinde? Cu ce rezonam pina dincolo de noi? Asa am putea incepe o discutie serioasa despre schimbare.


Ne schimbam de dragul sexului?

Unii sunt de parere ca Zeus a fost primul dependent de sex pe care il cunoastem. Cand mama lui, Rhea, a realizat slabiciunea fiului, i-a interzis sa se casatoreasca. Furios, el a amenintat ca o violeaza daca nu-si retrage interdictia. Speriata, sotia detronatului Chronos s-a preschimbat intr-un sarpe, dar fiul nu s-a lasat mai prejos si, in cele din urma, si-a dus la indeplinire amenintarea.

De-a lungul intregii lui povesti, Zeus s-a imperecheat cu matusi, surori, rude indepartate, iubite de ocazie si, in cele din urma, cu sotia, si s-a transformat in orice ca sa poata face sex: de la lebada la armasar. Fireste, a avut o gramada de progenituri, majoritatea fete, dar si un fiu, Apollo. Aschie care nu sare departe de trunchi, Apollo s-a facut vultur ca sa-l poata rapi pe Ganymede, de care era indragostit, si sa-l sechestreze pe Olimp.

Nici Poseidon, fratele lui Zeus, nu se putea lauda ca ar fi monument de stabilitate afectiva. Nimfe, zeite sau muritoare, toate cele dorite au fost luate de valurile apetitului sau erotic nestavilit, chiar si cu anasina – cu pretul de a deveni pasare, armasar sau tap. Observati ce fel de transformare induce sexul? Pe termen scurt – foarte scurt! (in cazuri foarte rare tine o noapte intreaga).

Ne schimbam din iubire?

E caderea din mit in istorie: cand Antoniu a intilnit-o pe Cleopatra, o treime din lume ii apartinea; el era, impreuna cu Octavian si Lepidus, mostenitorul lui Cezar. Era general. Era casatorit. Se spune ca ea l-a intimpinat intr-un amurg, venind intr-o corabie aurita pe Nil, invesmintata intr-o enorma salba si o splendida podoaba capilara. Orbit de stralucirea si senzualitatea ei, Antoniu a ramas – si, in cele din urma, a murit in Egipt.

Istoria a fost atit de fascinata de felul in care pasiunea pentru Cleopatra l-a schimbat pe marele razboinic, incit a consemnat in treacat ca el o dorea pentru abilitatea ei de a influenta si pentru bogatia care l-ar fi putut sprijini sa devina unic imparat al Romei, iar ea avea nevoie de armatele lui pentru a se mentine pe tron.

Nu au fost niciodata casatoriti. Au avut trei copii, carora el le-a impartit regatele cucerite in Orient. S-a aruncat in propria spada, crezind ca regina Egiptului a murit. Ea s-a sinucis la putin timp. S-a schimbat Antoniu, cu adevarat, din iubire pentru Cleopatra? La o privire mai serioasa pare ca… nu. A dat o raita pe la Roma dupa ce i s-au nascut gemenii in Egipt si a lasat-o insarcinata pe sora imparatului, pentru orice eventualitate. A continuat razboaiele, invadind Iudeea si alergindu-si corabiile pe mare, cand impotriva Armeniei, cand a Romei. Exista, in schimb, ceva care il facea sa se intoarca mereu in Egipt. Ceilalti percepeau ceea ce denumim de obicei „o mare schimbare“.

Am hotarit ca noi suntem, in mod esential, schimbare. Celulele noastre se innoiesc mereu – sunt glasuri care spun ca in zece ani nu mai continem nimic din ce eram cu un deceniu in urma. Ceea ce tinde sa ramina e comportamentul. Renuntam greu la obiceiuri, la prejudecati, la valorile mostenite de acasa sau asumate spre maturizare.

Cu toate astea, nutrim mereu, in cel mai indepartat coltisor de suflet, speranta ca il vom putea schimba pe celalalt: vom face, prin magia iubirii noastre, ca mincinosul sa devina loial, iubitorul de femei multiple – fidel sau inclinatul catre ratare un model ambulant de succes orbitor. Multe dintre noi isi petrec viata pupind in fiecare dimineata broscoiul pe bot si in fiecare seara porcul sub coada, in speranta ca se va face Fat-Frumos.

Dragele mele, nici o pupico-terapie din lume nu ne schimba natura! Nici noi nu ne schimbam cu un sarut. Dar poate exista o dimineata in care sa te trezesti si sa-ti spui: „Incepind cu aceasta clipa, nimic nu va mai fi la fel!” Asa se poate hotari schimbarea…

Ne schimba uimirea?

Nu ma pot abtine sa fac referire la o schimbare la granita dintre mit si istorie: apostolul Matei. Nici unul dintre cei doisprezece discipoli apropiati ai lui Isus nu era… apostol de meserie. Agricultori sau pescari in marea lor majoritate, nici unul nu a traversat o transformare atit de radicala ca vamesul Matei.

Ce sa-l fi determinat pe acest om sa lase balta numararea argintilor si petrecerile cu prietenii si sa plece pentru a deveni „pescar de oameni“? Renumele, legenda, emotia care il precedau deja pe fiul timplarului din Nazaret? Aplombul cu care i-a intrat in casa, fara a tine cont de interdictiile sociale, care te si etichetau ca „pacatos” in clipa cand treceai un astfel de prag? Energia sau caldura cu care i s-a adresat? Sau, pur si simplu, fascinatia de a deveni ceea ce niciodata n-ar fi banuit ca poate fi? Dar poate ca Matei e prea departe. Ce l-a schimbat pe Nicolae Ceausescu?

Ne schimba puterea?

In 1965, cand i-a urmat lui Gheorghe-Gheorghiu Dej la conducerea Partidului Comunist Roman, Ceausescu a inceput un program galopant de liberalizare interna. In exterior, a cistigat admiratia Occidentului luind pozitie in 1968 impotriva invaziei Uniunii Sovietice in Cehoslovacia. In august 1969 presedintele Nixon a venit in Romania. Ceausescu i-a intors vizita anul urmator, cand a si deschis Romaniei portile catre Banca Mondiala si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare, cu temeiuri economice solide: Produsul Intern Brut al Romaniei avea o rata de crestere de 9% – imensa pentru orice stat. Numai ca… Nicolae Ceausescu s-a schimbat dupa vizitele din China si Coreea de Nord (Republica Populara Democrata Coreeana – pentru corectitudine istorica!), in primavara lui 1971. In iulie 1971 a elaborat tezele noii revolutii culturale, menite sa puna in prim-plan realizarile societatii socialiste si „omul nou“.

Va puteti imagina ce s-a petrecut in mintea baiatului de taran sarman din Scornicesti, plecat de acasa la paisprezece ani de groaza foamei si ajuns in puscarie pentru o convingere care tinea loc de cald, catarat apoi in functii din ce in ce mai inalte in stat datorita abilitatii sale manipulative si adulat pentru o atitudine de capra riioasa dar vrednica? Ce s-a petrecut cu el in clipa cand a vazut multimi vaste miscandu-se la un semn, purtind tablouri coplesitoare cu portretul „conducatorului iubit“ Mao si prosternindu-se bucuroase in fata „salvatorului natiunii“? Intr-o secunda i-a incoltit in minte gindul ca ar putea scapa de taranusul pe care il mai continea pentru a se transforma in „Cel Iubit, Cel Mare, Cel Viteaz“. Ce l-ar mai fi putut opri, cand setea lui fantastica de supravietuire s-a canalizat catre aceasta schimbare?


Ne shimba durerea?

„Pasional“, „dur“, „intens“, dar mai presus de toate „lipsit de scrupule“ – asa era descris Robert F. Kennedy, fratele mai mic al presedintelui american ucis timpuriu, JFK.

In 1963, cand John (sau Jack, cum era denumit cu tandrete) a fost impuscat, moartea violenta parea sa lucreze numai pentru familia Kennedy – Joe, fratele cel mare a fost ucis pe front, in 1944, iar in 1948 sora lor, Kathleen, a disparut ca urmare a unui accident de avion. Umar la umar, John si Bobby au ramas purtatorii de stindard ai dinastiei.

Lucrind din umbra, Robert a avut un rol vital in victoria fratelui sau in alegerile pentru Senat in 1952, asa cum a avut ulterior si in campania prezidentiala. Virulenta cu care Bobby se angajase in lupta impotriva Mafiei (si, personal, cu Jimmy Hoffa) sau impotriva comunismului (si, personal, cu Fidel Castro) il punea pe Jack intr-o pozitie de forta impotriva a tot ce poate parazita societatea americana. Robert era virful lui de lance, fata lui nemiloasa si justitiara – motiv pentru care l-a si numit procuror general imediat dupa ce a devenit presedinte.

Un telefon de la directorul FBI, Edgar Hoover, avea sa schimbe nu numai viata lui, ci si pe Bobby Kennedy personal – telefonul care ii comunica moartea fratelui sau. Un prieten de familie a marturisit ca durerea „l-a spulberat fizic“; da, era durere intelectuala, soc emotional, dar la un nivel atit de mare, incit suferea fizic. Incepuse sa poarte hainele vechi ale lui Jack si adesea era auzit cum il intreaba pe Dumnezeu de ce nu a fost el cel impuscat.

S-a cufundat in studiul tragediei antice din care cita adesea si nu mai avea alt scop decit de a duce la indeplinire promisiunile facute de fratele sau poporului american. Istoricul Ronald Steel face, poate, cel mai relevant comentariu: „Si-a revenit din suferinta partial si intr-un timp indelungat. A pastrat un fel de melancolie in ochi, iar aroganta si nerabdarea i s-au topit. Durerea l-a umanizat. L-a coborit in lumea imperfectiunii si suferintei si l-a determinat ca, incetul cu incetul, sa isi reevalueze viata bazata pe impetuozitatea conducatorului, vointa si putere.“


Ce ne schimba?

Dumnezeu, puterea, accesul la informatie, emotiile, mediul, ciclul menstrual, modificarile hormonale, concentratia de substante „interzise“ in singe, fumatul, activitatile fizice in aer liber. Boala, dezamagirile, saracia, revelatiile sexuale, accesul in prim-planul vietii publice, parintii, scoala, prietenii. Timpul.

Ce mincam, ce visam, masina, vecinii, furnizorii, clientii, publicitatea, furia, coada la haine cu reducere, spiritualitatea irationala a unei banale intimplari, succesul. Imbratisarea unui copil, moartea unui mare artist, mingiiatul unui tigru pe cap, tandretea unei pasari, efortul, ura veninoasa, realitatea. Moartea.

Viata, cunoasterea, sarpele, drumurile, schimbarile tehnologice, locurile, filmele, scoicile care ne sfisie talpile cand ne e lumea mai draga, animalele. Pacatul, pasiunea. Felul in care gindim, culoarea unei picturi, o zi, o ora dintr-o noapte, un sunet, durerea acuta, mingiierea surprinzatoare a unui strain, violenta, frica animalica, foamea.
Iubirea. Iubirea adevarata.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Psihologie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.