fbpx

Ce se naste din pasiune jar mananca

de

Oamenii se nasc din pasiune si cu pasiune. Nu desfacem aici tipurile de pasiune pentru care suntem zamisliti sau zamislim la randul nostru, dar cu siguranta nu o facem din plictis. Premisele valvataiei din noi exista, numai ca timpul ni le fura, din ratiuni greu de descris. Sfarsim nepasionati de ceea ce facem, de viata pe care o ducem, ne multumim sa producem, nu sa cream. Din rate prea multe si dobanzi fluctuante, din griji si nefericiri, nu lasam mintea, dar mai ales sufletul, sa culeaga meserii dragi, placeri vinovate de a face ceea ce ne place sau a alege sa punem emotii frumos curgatoare in joburile pe care le avem. Aram neimpliniri mai des decat meniri si nu ne oprim in clipa frumoasa in care vedem sensurile si ne revedem pe culmi mai verzi, mai inspirate si mai inalte. Intr-o Romanie mai pasionata si mai pasionala.

Emotia cea frumos curgatoare
Dintre toate pasiunile mele, mai mult sau mai putin prozaice, printre care se numara barbatii rafinati, sandalele cu toc si Márquez, a ma scrie pe file albe e cea dintai si sper cea de pe urma. Multi cred ca mi-am descoperit-o deunazi, cand intrigata de un copy stangaci al vreunui advertorial, am sarit in ajutor cu penelul. De fapt, realitatea are, ca mai mereu, legatura cu trecutul, copilaria si spaimele ei. Copil timid, nu indrazneam sa-mi exprim dorintele, emotiile si trairile, simteam in schimb nevoia acuta de a le insira, perle de cultura proprie, in versuri stangace si jurnale ferite cu lacat de curiozitatea familiei.
Indragostirile din toate erele mi-au dat inaripare scriitoriceasca, asa ca habar n-au multi mitocani cate petale de roze le-am strecurat in condei. Pasiunea mea pentru scris a stat ca o boala in stare latenta pana acum un an, asteptand momentul sa iasa precum fluturele din gogoasa de matase, tesand degraba visele mele. Scrisul sunt eu, nu este un hobby, nu este inca o indeletnicire pe sta­tul de plata. Speranta-mi sincera este ca, undeva, candva, la tarm de mare si zori de dragoste, sa le dau naibii de business case-uri, cazuri si necazuri si sa traiesc frumos din cazuistica literara.

Cu drag in campul muncii aram
De curand, am sarbatorit – nu prin munca – doisprezece ani de cand lucrez mult, dar cu placere, cu curiozitate, dar si cu efort, cu oameni frumosi, dar si cu emotii, in acelasi loc, pentru aceeasi cauza, din aceeasi pasiune. Sunt o fire loiala, ma adaptez dificil unor contexte emotionale noi, dar nu sunt nici genul care sa zaca intr-un loc si intr-un foc daca paiele s-au umezit si flacarile se vor fi stins demult. N-am sa fiu ipocrita sa spun ca nu mi-a trecut prin cap, in deceniul acesta, sa imi preumblu talentul prin alte corporatii, cand ma apuca si pe mine vreo nemultumire sau mi se parea ca nu-mi zboara cariera cu viteza luminii, cum mi-as fi dorit eu si orice alta fiinta de pe Pamant. In doisprezece ani, nu m-am plictisit de ceea ce fac, pentru ca prea putine din activitatile mele sunt imbacsite de rutina, altfel, la primul semn de plictis, as fi inchis obloanele si as fi cautat alte oaze de inspiratie. Eu nu-i inteleg pe cei ce vin sa castige bani fara sa castige drag de ceea ce fac. Pasiunea pentru a fi eu in ceea ce fac, imbinata norocos cu acceptarea sefilor mei, mi-a dat aripi si reusite pe care le-am transferat mai departe altora. Daca azi duc o viata frumoasa, care-mi da ocazia sa-mi satisfac mofturi cu zerouri in coada, este pentru ca am muncit cu spor, cu principii, cu un dram de noroc, dar mai ales cu inima.

Trei, Doamne, si toti trei
Fie-mi iertat amatorismul, n-am sa lansez provocari pe tema diferentelor culturale, nefiind nici pe departe vreo cunoscatoare. Exista insa ceva ce s-a lipit de memoria mea de pe vremea studentiei, cand sansa a facut sa-mi castig banii de buzunar dand meditatii la engleza copiilor mai mici sau mai mari. Printre cei cincisprezece copii care s-au perindat vreo cinci ani prin week-end-urile mele era si Hee Soo, fetita unor coreeni. Tatal ei lucra pentru o companie de electronice si fusese detasat in Bucuresti pentru cinci ani, iar mama ei se ocupa de familie si diverse activitati culturale. Erau amandoi mai mari ca mine cu vreo zece-cincisprezece ani, dar imi purtau un respect deosebit, care se manifesta prin inclinari ale capului de fiecare data cand veneam sau plecam. Ma simteam putin stinghera, cu atat mai mult cu cat eram extrem de multumita de modul in care ma recompensau financiar. Am incercat timid sa-i spun mamei ei ca eu ar trebui sa fiu recunoscatoare si atunci am primit un raspuns-lectie, pe care mi-l amintesc cu fiecare negare a chemarii in cele mai binecuvantate meserii ale lumii: in cultura noastra, exista trei meserii pentru care pasiunea este singura ratiune de a le practica. Profesorul, preotul si doctorul sunt cei care au grija de fiinta umana, toate celelalte sunt extensii practice ale acestora. Si atunci, respectul nostru se indreapta catre ei cu prisosinta. Si a definitivat explicatia cu o reverenta sincera catre o studenta mica si nestiutoare. Cati profesori ro­mani cer bani pentru examene, cati preoti orto­docsi percep taxe de pacat si cati medici autohtoni opereaza pe credit? Prea putini pentru a-i minimi­za pe cei care cred cu sufletul in ceea ce fac.

De la Est vine fata
Asia nu mi-a starnit niciodata revelatii, era probabil incapatanarea-mi organica de a nu ma flexa decat pe convingerile mele. America de Sud imi dadea in schimb fiori de Adam si Eva, ca si cum una dintre cele sapte vieti pe care mi-a fost dat sa le traiesc ar fi fost sau va sa fie in ritmuri de samba si telenovele de corazón. Dar iata-ma azi, inca in transa experientei din frumoasa insula Bali, fascinata de prospetimea si curatenia gan­dirii si a vietii pe care o duc locuitorii sai. Auzisem de la altii care fusesera in Asia inainte, dar s-a adeverit inca o data teoria ca nu patrunzi esenta lucrurilor decat cu propriii ochi si propria-ti minte. Dintre toate si toti, au fost doi localnici care mi-au intors pe dos lumea. Unul e sofer, a invatat engleza de la clientii albi pe care i-a tot dus de zeci de ani incoace, singurul de altfel cu care m-am putut conversa, caci engleza mea studiata era o pasareasca pentru oamenii care stiu doar timpul prezent. El, in schimb, vorbea o engleza literara, cum nici marilor corporatisti nu le iese. Cu atat mai bucuroasa am fost, caci in felul acesta am putut sa-i savurez intelepciunea. Vorbind de viata din Bali, de greutati, de salarii, de munca, a recunoscut ca el nu poate aspira la mai mult de o suta de dolari, cat face din taximetrie, caci nu are studii, dar ca nu-i intelege nici pe altii care alearga dupa bani mai mult decat alearga dupa timp. Money is for life, not for living. Tot el mi-a facut cel mai frumos compliment, prin comparatie cu sotia lui de saizeci de ani. Esti frumoasa, a grait el, dar sotia mea, chiar daca arata ca o sticla de doi litri de apa, nu ca una sinuoasa de coca cola, asa cum era in tinerete, este mai frumoasa ca tine, pentru ca este sotia mea. Unde erau frustrarile barbatului imbatranit, cu bani putini, greutati mari si ochi imprastiati dupa trupuri tinere? In spatiul european, carpato-danubiano-pontic, caci in coltul acela de rai, termenul de frustrare nu-si gaseste locul nici in vocabularul balinez, nici in cel indonezian, nici in orice alt vocabular.

Sa ne revedem pe culmi mai inalte
Continuarea povestii cu taximetristi intelepti vine tot din Est, din aceeasi insula luxurianta. De data aceasta, un ghid descoperit in regiunea Yogyakarta, a carui meserie este sa repete obsesiv, zilnic, tuturor hoardelor de turisti, originea si simbolistica templului Prambanan, cel mai mare templu hindus din Indonezia. Lasand la o parte lejeritatea si confortul unei activitati in aer liber, cu oameni relativ instruiti si curiosi, invatata deja din scoarta-n scoarta si piatra-n piatra, Edi voia mai mult, desi, intrebat ulterior, a spus ca nu-si do­reste nimic in mod special de la viata asta. Budist casatorit cu o musulmana, dezvoltase o pasiune din a interconecta religii din Est si din Vest si a gasi diferente si asemanari. Pentru el totul avea inteles si, descusut de curiozitatea noastra de a intalni o asa bogatie spirituala la capatul lumii, ne-a marturisit ca face meditatie zilnic, intre pauzele de lecturi din Lonely Planet, spectacolele lui Oprah si blogul sau. Condimenta povestile cu umor si informatii din lumea tehnologizata si moderna, ce parea ca n-ar fi putut patrunde niciodata in spatiul lui Shiva. Ma minunam de acest om frumos, caruia viata ii oferise har, dar, zvac, dorinta, fata de care te simteai atras ca un magnet. Caci cine n-ar vrea sa graviteze alaturi de fiinte daruite, pasionate, inaripate de pofta de cunoastere, de viata, de bucurie? Am vrut sa fur si eu reteta acestei minuni si am intrebat timid care este lucrul care il face cel mai fericit si ii da inflacarare. M-am gandit ca raspunsul va fi familia, asemeni cole­gului lui dinainte. Mare-mi fuse greseala, caci raspunsul lui m-a redus la nimic. I am enough. De ce ti-ar trebui unelte cand cea mai desavarsita unealta esti tu? Am plecat capul cu umilinta, asa cum o fac toti cei pe care i-am intalnit in lumile astea de exotic si credinta si mi-am luat ramas bun, cu speranta obisnuita, chiar daca in majoritatea cazurilor nerealista, a revederii. Bunul lui ramas a sunat altfel: See you in higher levels.

Pasiunea pentru Romania
Nu sunt cea mai calatoare dintre calatoare, desi in familia mea preumblatul pe carari este o pasiune straveche, dar job-ul mi-a deschis lumi pe care altfel nu le-as fi atins. Placerea cosmeticelor s-a contopit cu placerea descoperirii altor culturi, obiceiuri, experiente de viata, dar mai ales, altor suflete. Mi-a relevat lucrurile frumoase si mai putin frumoase pe care strainatatea le are despre noi, dar in acelasi timp mi-a deschis o carare catre o pasiune ascunsa. Poate veti zice ca sunt ipocrita si va voi da dreptate pana la un punct, dar sansa implinirii mele personale a fost in Romania, fara ca tata sa fie ministru sau eu o blonda caloasa la trap prin asternuturile boierilor. M-am dat de multe ori exemplu involburat celor care spuneau ca nu sunt sanse aici si ca Romania numai un spatiu evolutiv nu este. In multe corporatii, filia­lele din Romania au cele mai bune rezultate, deopotriva masurabile si perceptibile. Nici a mea nu face exceptie, asa ca, spre deosebire de perceptia tarii, colegii nostri sunt curiosi sa afle ce naiba au romanii astia de se misca mai repede, mai inspirat, mai productiv. Profitand de acest context unic favorabil patriei, m-am incapatanat sa le descopar frumuseti tuturor celor care ne-au vizitat sau intrebat. I-am bodoganit pe toti cei care spuneau ca nu e nimic interesant de vazut in Bucuresti si i-am trimis pe oaspetii nostri pe carari de munte, trepte de palate si in dumnezeiri de biserici, ca sa plece inapoi cu alte nume si pa­siuni de Romania in afara deja celebrilor Hagi, Nadia, Chivu, Mutu. Ei oare ce-au mancat ca sa nu-si ostoiasca niciodata pasiunea de munca?

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *