fbpx

Divina Garbo – seductie si mister

de

Nu stiu exact cind a aparut cuvintul „diva“, insa as putea sa jur ca a fost nascocit special pentru a o descrie pe ea. Greta Garbo a captivat criticii si publicul deopotriva, cu jocul ei impecabil, cu privirea patrunzatoare si cu atitudinea sa distanta, detasata.

A frapat mai mult prin absenta si mister decit prin iesiri la rampa. Povestea si-a spus-o treptat si cu zgircenie, fatete ciudate ale personalitatii ei tulburatoare dezvaluindu-se inca si astazi, la 16 ani dupa moartea sa. Sper sa nu fi uitat vreun detaliu picant sau vreo scena memorabila, in incercarea de a derula acum, in doar citeva cadre, filmul mut al vietii ei. Motor!

Nascuta in Suedia, la Stockholm, pe 18 septembrie 1905, Greta Louisa Gustafson a crescut intr-o familie simpla, de muncitori, avind o copilarie frumoasa, in ciuda vietii sarace, si fiind extrem de atasata de parintii si de fratii sai. La paisprezece ani este nevoita sa renunte la scoala pentru a-si ingriji tatal, grav bolnav. In mai putin de un an, Karl Gustafson moare de tuberculoza. Greta obtine apoi primul sau job intr-o frizerie, dar nu munceste acolo pentru mult timp, caci sora sa o ajuta sa se angajeze la PUB, un mare magazin, unde este selectata ca model de palarii pentru catalogul de primavara.
Apare astfel intr-un film promotional al magazinului, numit „Cum sa nu te imbraci – Domnul si doamna Stockholm la cumparaturi“. Continua apoi sa apara in mai multe filme promotionale, pentru diverse produse, pina in 1922, cind il intilneste pe regizorul si producatorul Erik Petschler, care-i ofera un mic rol in viitorul sau film, „Peter Vagabondul“. Incurajata de acest debut, renunta la job-ul sau de la PUB si se inscrie la cursurile Academiei Regale de Teatru din Stockholm.
In 1923, Greta este selectata de catre academie sa participe la o auditie pentru filmul unui titrat regizor suedez, Mauritz Stiller. Obtine un rol in film si astfel il intilneste pe omul care-i va marca viata si care ii va defini cariera. Stiller ii va fi profesor, mentor, prieten apropiat si se spune chiar ca Greta l-ar fi iubit cu pasiune in ciuda faptului ca acesta era un homosexual declarat. Intuind imensul potential al tinerei de nici 19 ani, Stiller ii schimba acesteia, legal, numele in Garbo (care inseamna „spiridus“ in suedeza) si se dedica total ascensiunii carierei noii sale descoperiri.
Premiera filmului „Gosta Berling“, o saga de patru ore, are loc cu mare pompa in Stockholm, Mauritz Stiller folosind prilejul pentru a-si prezenta publicului protejata. In noiembrie 1924, Stiller si Garbo il intilnesc la o proiectie a filmului pe Louis B. Mayer, unul dintre directorii de la Metro Goldwyn Mayer. Acesta le propune celor doi un contract la Hollywood de care nici Garbo si nici Stiller nu sint foarte incintati.
Dupa ce urmatorul proiect al lui Mauritz Stiller esueaza si compania sa da faliment, un producator german cumpara dreptul de a o folosi pe Garbo in viitorul sau film, „The Joyless Street“. Filmul are un succes imens la premierele din Berlin si Paris. In film apare si Marlene Dietrich, intr-o scena neinsemnata, dar aceasta nu-si va recunoaste niciodata participarea.
In 1925, Stiller si Garbo pleaca in America si, dupa ce-si petrec vara in New York, traverseaza Statele Unite cu trenul pentru a ajunge, in sfirsit, acolo unde erau asteptati de mult: la Hollywood.

Hollywood-ul mut

MGM-ul n-a stiut, un timp, cum s-o foloseasca pe Garbo. Frumusetea ei rece si aparitia banala contrastau cu stralucirea artificiala si glamour-ul american. Era luata in calcul chiar intoarcerea in Suedia, pina cind Garbo a pozat pentru un fotograf renumit de la Hollywood si a aratat pozele celor de la MGM. Transformarea era uimitoare. In fata camerei, Garbo se transfigura, femeia obisnuita devenea un star. Se spune ca totusi stralucirea ei de pe ecran a fost obtinuta si cu ajutorul celor de la MGM care i-au impus tratamente de indreptat dintii si parul si au obligat-o sa slabeasca 15 kilograme.
In 1926, e distribuita in primul ei film de la Hollywood, „The Torrent“ (Torentul). Filmul are un succes incredibil. I se ofera imediat un alt rol, pentru urmatorul film, „The Temptress“ (Femeia Vampir). Daca pentru Garbo acest nou rol a insemnat confirmarea sa ca vedeta a studiourilor Metro Goldwyn Mayer, pentru Mauritz Stiller incercarea de a regiza un film la Hollywood a dus la sfirsitul carierei sale. Nu a reusit sa se adapteze stilului american de a face film, stil ce presupunea cheltuieli bine chibzuite care sa duca insa la profituri imense. Cu toata sustinerea celei pe care o lansase, Stiller a fost concediat de pe platourile de la „The Temptress“. A incercat apoi sa regizeze pentru studiouri concurente, dar a fost concediat si de acolo, din cauza depasirilor repetate de buget. Dezamagit, decide sa se intoarca in Suedia. Lacrimile si rugamintile Gretei Garbo nu l-au putut convinge sa ramina.
In aprilie 1926, Garbo primeste o noua lovitura: sora sa, Alva, moare de cancer limfatic. Cariera ii era infloritoare, dar nu in directia pe care ea ar fi vrut-o. Dupa „Flesh and the Devil“, filmul pe care-l face in 1927, incepe sa fie perceputa ca femeia fatala, ca noua vampa a Hollywood-ului, eticheta pe care nu si-o dorea. La filmarile de la „Flesh and the Devil“ Garbo il intilneste pe actorul John Gilbert, cu care incepe o relatie tumultuoasa. Dragostea din viata reala, dintre cei doi, combinata cu povestile de pe ecran, fac deliciul presei care gaseste motiv de speculatii. Filmul era considerat erotic pentru acele vremuri, iar cuplul Garbo – Gilbert a devenit cel mai fierbinte cuplu mut al anilor ’20. Desi Gilbert o adora si chiar a cerut-o in repetate rinduri de sotie, Garbo nu a recunoscut niciodata ca relatia lor a fost una serioasa. Gilbert se insoara pina la urma cu altcineva, insa cade prada alcoolului si moare la numai 40 de ani, de atac de cord. Garbo a profitat totusi in repetate rinduri de influenta pe care o avea la MGM si a insistat ca Gilbert sa fie distribuit in filmele ei. Au mai jucat impreuna in „Love“, o adaptare dupa „Anna Karenina“ si in „Queen Christina“, film in care ii obtine lui Gilbert rolul principal masculin, dupa ce il indeparteaza pe Laurence Olivier, cu care a declarat ca nu poate juca.
In 1928, Mauritz Stiller moare, in Suedia, de cancer. La auzul vestii, Garbo, care filma pe atunci la „Wild Orchids“, are o cadere nervoasa si se incuie in garderoba, de unde nu iese decit dupa mult timp. Continua insa filmarile, iar de Craciun se intoarce in Suedia, pentru prima data de la plecarea ei la Hollywood. Era celebra, lumea o iubea si sute de oameni s-au inghesuit sa o intimpine pe printesa suedeza. Garbo era coplesita, nu suporta multimile, era ultimul lucru pe care si-l dorea.

Vocea

Dupa alte citeva filme mute in care straluceste si al caror succes i se datoreaza in intregime („Femeia divina“, „Femeia Misterioasa“, „Delirul“, „Sarutul“), Garbo trece, in 1929, severul test al aparitiei filmului vorbit. Multi actori clacau, aparitia sonorului insemnind sfirsitul carieriei lor, din cauza problemelor de dictie, pentru unii imposibil de retusat. Unul dintre acestia era si John Gilbert.
„Anna Christie“, povestea unui marinar ce se indragosteste de o prostituata, este primul film vorbit al Gretei Garbo si filmul ei de suflet. Carisma ei inconfundabila si privirea misterioasa sint acum sustinute de un glas grav, penetrant, cu o dictie desavirsita. Publicul e in delir, iar presa vuieste. „GARBO TALKS!“ (Garbo vorbeste!) apare titrat cu litere de o schioapa pe primele pagini ale ziarelor.
„Anna Christie“ a fost cel mai de succes film al Gretei Garbo, declansind o adevarata „Garbomanie“ in rindul criticilor si al publicului. In 1930, Garbo este nominalizata la Oscar atit pentru rolul din „Anna Christie“, cit si pentru cel din urmatorul ei film, „Romance“. Nu va cistiga niciodata Oscarul, cu exceptia celui onorific, pe care-l va primi in 1954, pentru intreaga cariera. Garbo nu era insa singura in atentia presei, publicului si
criticilor. Paramount, studiourile concurente MGM, isi lansasera propriul star, Marlene Dietrich. Frecvent erau facute comparatii intre cele doua dive, iar Garbo nu avea intotdeauna de cistigat. Criticii inclinau uneori sa aprecieze mai mult jocul bogat in expresivitate al Marlenei, in defavoarea unei anumite rigiditati a interpretarii lui Garbo. Garbo tindea sa fie aceeasi in toate filmele sale, avind roluri asemanatoare, incit expresii rautacioase de genul „Daca ai vazut un film de-al lui Garbo, le-ai vazut pe toate!“, n-au intirziat sa apara in presa de specialitate. Dar nu pentru mult timp. Dupa citeva drame care au avut, de altfel, un foarte mare succes („Queen Cristina“, „Grand Hotel“, „Mata Hari“ sau  „Anna Karenina“ si „Camille“, pentru care mai primeste alte doua nominalizari la Oscar), in 1939 Garbo decide sa schimbe registrul si accepta primul si ultimul sau rol intr-o comedie: „Ninotchka“. Povestea e delicioasa, iar Greta Garbo face un rol magnific, cel mai bun rol din cariera ei, dupa parerea unor critici. Urmeaza o noua nominalizare la Oscar, fara succes si de aceasta data. In acel an, Vivien Leigh este cea care primeste Oscarul pentru rolul din capodopera „Gone with the Wind“ (Pe aripile vintului).
O noua incercare de a face un film cu tenta comica este insa sortita esecului. Filmul „The Two-Faced Woman“ (Femeia cu doua fete), in care Garbo face un dublu-rol, va fi desfiintat de critici si condamnat de Biserica Catolica.
Acest mare esec si poate si alte neimpliniri au facut-o pe Greta Garbo sa-si inceteze cariera de actrita in 1941, la 36 de ani. Viitoare proiecte, inclusiv rolul Joanei D’Arc intr-un film englezesc, nu s-au mai finalizat niciodata. Lovitura de gratie ii este data in 1944, cind mama sa moare, in New York, unde o adusese in timpul razboiului, pentru a-i fi aproape.
In culise Garbo si-a trait cea mai mare parte a vietii departe de camere de luat vederi si de reflectoare, insa Hollywood-ul nu a uitat-o. Si-a facut meseria cu daruire si si-a cultivat temeinic talentul, dar n-a lasat nici o clipa ca lumea aceea sclipitoare si dominanta sa-i invadeze viata. A trait permanent intr-un adevarat cult al intimitatii, ridicind bariere de netrecut intre ea si restul lumii. Apropiatii ei au declarat insa ca Greta Garbo se purta asa nu dintr-o mindrie nemasurata ci, dimpotriva, dintr-o timiditate excesiva, aproape maladiva.
Cu exceptia filmului de debut, din Suedia, Garbo nu a participat niciodata la premierele filmelor sale, nu a dat niciodata autografe, nu raspundea scrisorilor fanilor si nu participa la reuniuni mondene. Telefonul ei nu era cunoscut nici macar de Louis B. Mayer, boss-ul de la MGM. Cind acesta i-a trimis un imens buchet de flori in timpul filmarilor la „Ninotckha“, Garbo i l-a returnat fara un cuvint. Chiar si Mayer trebuia sa apeleze la secretarul ei personal daca voia sa-i vorbeasca. In dorinta ei permanenta de a se ascunde de public, isi construise chiar si o alta identitate, recomandindu-se deseori „Miss Harriet Brawn“.
Celebra replica din filmul „Grand Hotel“, „I want to be alone“ (Vreau sa fiu singura) a devenit emblematica pentru viata ei.
A fost numita de public „The Face“ (Chipul), datorita trasaturilor ei perfecte si „Sfinxul Suedez“ pentru imaginea ei rece, distanta si impunatoare. A stirnit pasiuni si a creat o moda. Coafura ei stilata si alura mindra erau copiate de femeile vremii.
Din pricina incapatinarii ei in a-si impune punctul de vedere, avea faima unei persoane cu care se lucreaza greu, insa nimeni nu i-a reprosat vreodata, concret, ceva. Isi negocia contractele la singe (a fost cea mai bine platita actrita a anilor ’30), nu intirzia la filmari, juca impecabil, iar la ora 17.00 fix avea pretentia ca ziua de lucru sa fie terminata, pentru a-si vedea de tabieturile ei zilnice. Obisnuia chiar sa spuna ca regizorul ideal este cel care paraseste imediat platoul dupa ce inchide camera de filmat.
Garbo nu a jucat intotdeauna rolurile pe care si le-a dorit. Inainte de castingul pentru filmul „The Picture of Dorian Gray“ (Portretul lui Dorian Gray), o fotografie ce infatisa o femeie imbracata ca Dorian Gray a fost lasata pe biroul lui Louis B. Mayer. Pe dos scria: „M-am nascut sa joc acest rol“. Semnatura era a Gretei Garbo. Nu a primit rolul.

Izolarea

In 1953. Garbo paraseste definitiv Hollywood-ul si isi cumpara un apartament cu sapte camere in New York, in care va locui pina la sfirsitul vietii. In 1951, devenise legal cetatean al SUA. Revine in atentia publicului pentru ultima oara in 1954, cind Academia Americana de Film ii ofera un premiu onorific. Nu participa la ceremonie.
Calatoreste mult, alaturi de prieteni apropiati ca George Schlee, sotul unei renumite creatoare de moda, Valentina Schlee, Aristotel Onassis sau fotograful Cecil Benton.
Cu Valentina Schlee, cea mai mare dusmanca a sa, a locuit in acelasi bloc din New York pentru mai bine de 30 de ani, insa nu si-au mai vorbit niciodata dupa moartea lui George Schlee. Prietenia cu Cecil Benton se va termina abrupt in 1971, cind acesta isi publica memoriile si marturiseste ca ar fi avut o relatie amoroasa cu Garbo. O alta prietena apropiata, Mercedes de Acosta, nu a fost iertata niciodata pentru indiscretie (sau poate pentru minciuna). Dupa publicarea in 1968 a romanului ei autobiografic, in care apar dezvaluiri fierbinti si poze topless din timpul vacantelor petrecute impreuna, Garbo rupe orice fel de relatie cu aceasta.
Cind nu calatorea, Garbo se ocupa de gradinarit sau se plimba pe strazile din New York. Desi era deseori recunoscuta, nimeni nu indraznea sa o abordeze. Si-a trait ultimii ani de viata in singuratate, apropiata fiind mai mult de religie si misticism. A murit in 1990, la 84 de ani. Cenusa ei a fost adusa in Suedia, tara natala, in 1999 si ingropata intr-un cimitir de linga Stockholm.

Dezvaluiri tirzii

In dragoste, „Sfinxul suedez“ a ramas intotdeauna pasiv. Relatiile ei au fost toate lipsite de intensitate si de scurta durata. Singurul barbat din viata ei de care au legat-o sentimente puternice, neconcretizate intr-o legatura romantica, a fost Mauritz Stiller. A fost logodita cu John Gilbert, pe care l-a parasit in urma insistentelor acestuia de a o lua de sotie. Se spune ca ar mai fi primit propuneri de casatorie si din partea unui editor suedez, Lars Saxon. De fiecare data, raspunsul ei era acelasi: „Probabil voi ramine celibatara toata viata mea. Sotie este un cuvint foarte urit“.
A mai trait scurte povesti de iubire nascute pe platourile de filmare, cu actori sau regizori alaturi de care a lucrat. Nici unul nu a ajuns, definitiv, la inima ei.
Motivul ar fi fost, se pare si orientarea ei sexuala incerta, care ar fi implicat-o si in citeva relatii homosexuale. Se spune ca ar fi avut o scurta aventura chiar cu Marlene Dietrich, in timp ce au jucat amindoua in „Joyless Street“. Dietrich a negat pina la moarte chiar faptul ca ar fi aparut in acest film.
Inca de la inceputul carierei sale la Hollywood, presa a speculat ca Garbo ar avea relatii mai mult decit prietenesti cu doua actrite, Lilyan Tashman si Fifi D’Orsay. Garbo a alimentat in permanenta aceste zvonuri pentru ca nu s-a obosit vreodata sa le nege. Prietenia strinsa inceputa in 1931 cu o lesbiana notorie, poeta Mercedes de Acosta, a pus si mai mult paie pe foc. Dupa o vacanta de sase saptamini petrecuta impreuna, De Acosta a declarat ca ea si cu Garbo au o relatie intima. Pentru studiourile MGM, misterul incarcat de senzualitate din viata Gretei Garbo insemna
publicitate si nu avea cum sa dauneze. Corespondenta dintre Garbo si Mercedes de Acosta, publicata la 10 ani dupa moartea lui Garbo, a relevat insa ca intre cele doua n-ar fi existat nici o legatura amoroasa.
Misterul era insa departe de a fi rezolvat. Anul acesta, la implinirea a 100 de ani de la nasterea Gretei Garbo, s-a facut publica o alta serie de scrisori ale actritei, scrisori menite sa dezvaluie alte secrete ce se credeau a fi pentru totdeauna ingropate, odata cu moartea ei. Aceste scrisori reprezinta corespondenta purtata timp de 60 de ani, dintre Garbo si prietena ei cea mai buna de la scoala de actorie din Suedia, actrita Mimi Pollak. Se pare ca dragostea pentru Mimi Pollak, femeia pe care a iubit-o cu pasiune pina la sfirsitul vietii sale, ar fi fost adevaratul motiv al retragerii Gretei Garbo din viata publica, adevaratul motiv al disperarii si izolarii ei.
Obsesia pentru Mimi Polak, care se si maritase la acea vreme, n-a lasat-o sa traiasca. In 1928, Garbo ii scria: „Visez sa te vad si sa descopar daca iti mai pasa de mine. Te iubesc, mica Mimosa!“. Doi ani mai tirziu, cind Pollak a anuntat-o ca e insarcinata, Garbo i-a scris: „Nu ne putem impotrivi naturii, care este asa cum a creat-o Dumnezeu, insa m-am gindit intotdeauna ca noi doua ne apartinem una alteia“. Pare incredibil totusi ca Garbo sa fi staruit timp de saizeci de ani intr-o iubire neimpartasita. Corespondentei dintre Garbo si Mimi Pollak, desi explicita, ii lipsesc scrisorile lui Mimi, scrisori despre care se crede ca s-ar afla inca in posesia familiei Reisfield, descendenta a fratelui Gretei Garbo.
Toate aceste dezvaluiri, toate informatiile incomplete n-au facut insa decit sa adinceasca si mai mult tainele prin care Greta Garbo si-a construit imaginea, in ochii atit de curiosi ai publicului.
Femeia aparent de gheata in care ardeau pasiuni a dorit sa pastreze bine inchis in suflet intregul adevar, si l-a luat cu ea cind s-a stins. Trebuie sa ne multumim cu ce „Divina“ Garbo ne-a lasat: arta, emotie si mister.

ACEST MATERIAL ESTE PROPRIETATEA EXCLUSIVA MAREA DRAGOSTE / www.revistatango.ro SI NU POATE FI PRELUAT, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
contact mareadragoste@revistatango.ro

 

Categorii:
Superstar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.