“Prima ordine revelata si mai apoi scrisa a fost descoperirea mortii. Murind Enkidu, – Ghilgames fuge inspaimantat si urland nu de durerea pierderii prietenului unic, ci din spaima de a descoperi moartea. Abia cand nu mai poate alerga din alergare, abia cand nu mai poate urla din urlet, abia cand secatuieste din spaima mortii, abia atunci cade cu fruntea la pamant, sfarsit, si bate pamantul cu pumnii urland: “A murit Enkidu, prietenul meu care vanase cu mine lei”. Descoperirea mortii, scrierea descoperirii mortii semnifica intaia degradare a absurdului. Descoperind moartea ignoram absurdul”
(Nichita Stanescu)
Se insela marele poet. Descoperind moartea, primim direct in fata Croseul de Stanga al Absurdului. A scrie despre ea inseamna a ne sterge de sange si mai apoi, a avea curajul de a ne privi din nou, chipul in oglinda. Cu timpul, tumefierile dispar, buzele se pot coase, hematoamele de sub ochi, se retrag cu un filet crud de vaca. Moartea se ascunde cuminte in spatele ochilor, ca glaucomul. Se dizolva in lumina lor si niciodata – dar niciodata! – privirea noastra nu va mai fi aceeasi. Cu fiecare moarte care ne invineteste chipul si ne incendiaza memoria, se mai intinde putintel apa neagra.
Cronica incepe cam asa: saptamana trecuta mi-a murit cel mai bun prieten. Avea 76 de ani, ochi albastri si voce de Inger de Prag. Era Preot (Catolic). Si Maestru. Si Filolog. In ordinea aceasta. Conducea Academia de Limbi Biblice si Orientale de pe langa Facultatea de Teologie din Valencia. Obisnuia sa spuna ca suntem datori sa cunoastem limba in care ne-a vorbit Fiul lui Dumnezeu. Din cei trei ani de ebraica veche si aramaica, recunosc vingt ans après ca ca mi-au ramas cateva intelesuri, cateva umbre pe peretii labirintului, la care ma intorc periodic, ridicand felinarul spre ele, in cautarea iesirii.
I-a izbucnit lumina in fata intr-o dimineata de octombrie. Si pentru ca trebuia sa poarte un nume – intotdeauna Trebuie sa poarte un nume – i s-a spus “infarct”. “Asa-si cauta Moartea, catare” obisnuieste sa repete unul dintre Ingerii mei de la etajul 9. Catedrala Sf. Maria din Valencia, in care a slujit mai bine de treizeci de ani, l-a primit pe Poarta Almoina, (Poarta Milosteniei), pe unde intra si iesea intotdeauna. Avea cersetorii lui stabili, cu norma intreaga, preferatul meu era un barbos cu mintile si vioara dezacordate. Vezi? Am zis “era”… L-am vazut vineri, tot la locul lui, taia felii din inima mea si le arunca trecatorilor, invelite in acordurile Dunarii Albastre.
O duc tot intr-o premiera, in ultima vreme… Si numai lucruri care se intampla o data in viata. “Niciodata in viata mea”, vorba lui Vladut (cel inainte cunoscut drept Bebe Baietel) nu mi-a murit Aici cineva atat de drag. N-am plans mai fara rusine – si ce l-as mai fi bocit – , cu vorbele mele de acasa pe care el incerca sa le inteleaga, scotandu-le sensul direct din latina Vaticanului! Din italiana invatata la sanul generos al Romei! Din spaniola eleganta si invaluitoare ca pelerina lui bleumarin de prelat. Ii spunea fetitei mele pe numele ei bucovinean, cu un accent cu gust de painisoara calda. Avea cinci luni cand a inceput si ea, in felul ei, cursurile de ebraica. Don Enrique ii gasea mereu studente dispuse sa o plimbe sau sa-i dea borcanelul gustarii de dupa-amiaza, in orele in care mama ei caligrafia buchii de la dreapta la stanga… Iar ea i-a zis de indata DO’IQUE, imediat dupa Mama si Tata. Cand a inceput sa mearga, ne intalneam duminica de duminica “la porumbei” – alt cuvant care il amuza foarte tare – in Plaza de la Virgen. El cumpara o punguta de graunte de la un personaj “impielitat” direct din Mary Poppins. Hraneam toti trei pasarile Domnului (eu preferam vrabiutele fiindca porumbeii aceia obezi si plini de tupeu ma cam speriau). Parca o vad cu un hulub vinetiu pe palarioara rosie, de filtru, legata cu panglica sub barbita, chemandu-ma speriata sa o scap de jivina inaripata!
In vinerea cenusii, cei optsprezece ani abia impliniti au stat langa mine, pe bancuta si l-au vazut trecandu-ne pe dinainte, in sicriul sobru, in forma de consoana aramaica. “Mi-e frica de clipa in care am sa-mi dau seama ca nu mai e” mi-a spus. La optsprezece ani, Moartea nu e mai mult decat un turture de gheata cazut in canita cu ceai.
Cincizeci de preoti au oficiat, alaturi de Arhiepiscop. Canturi gregoriene i-au invaluit vesmintele tamaiate si Evangheliarul. Lumina Catedralei s-a stins atunci cand un diacon tinerel a suflat hotarat in lumanarea alba de la capatai. L-am urat dintr-odata pentru bruschetea gestului de masinist care trage prea repede cortina.
Don Enrique a plecat cu buchetelul nostru modest langa el. In partea inimii. Mai departe, nu mai stiu. Poarta Almoina s-a innegrit si incovrigat sub volutele de piatra. Il va astepta, ca Hachiko, sa-l vada venind cu pas masurat, sub bolti imparatesti. Eu am ars si ultimul chibrit ca sa-l mai tin aproape pret de o intonatie, un gest, un pas, o privire. Un cuvant.
P. S. A adormit in ziua sarbatorii catolice a Sfintilor Ingeri Pazitori (los Santos Ángeles Custodios). Si eu ma intreb, Doamna: nu mai avea oare, Preainaltul, ingeri langa el, de a trebuit sa mi-l cheme asa, dintr-odata, pe al meu?
http://www.catedraldevalencia.es/noticias-catedral-de-valencia.php?id=436
