La tacaneala, ca si la politica, ne pricepem cu totii un pic. Sau ne arogam dreptul de a ne pricepe. Suficient cat sa vedem limpede si acuzator tacanelile celorlalti.
Prin ce crapatura se strecoara? Cum de se lipeste atat de bine de straturile celorlalte varste, se face una cu ele? La inceput e ca o pojghita sfioasa, apoi incepe sa se ingroase, ca un blat cu 12 oua si-si lasa siropul amnezic sa imbibe trecutul apropiat. Apoi, spatiul vital. Imaginea din oglinda. (Mama unei prietene mi-a marturisit ca in fiecare zi ii vine in vizita o doamna foarte draguta si politicoasa care ii raspunde prompt si amabil la salut, ori de cate ori trece prin fata oglinzii). Intr-un sfarsit, capata textura si culoare mortarului cu care mistria Zidarului astupa generos orice fisura pe unde ar mai putea patrunde vreun firicel de ratiune. La adio, tu! Ca in povestea lui Pacala, Cineva a mancat toata branza si a lasat burdusita goala, cosând-o frumos, la loc. N-ai pe cine sa dai vina. Degeaba stai si toci cu gura, niciun capat de catgut nu se mai vede, n-ai de ce cuvinte sa tragi ca sa ii readuci langa tine.
In dimineata echinoctiului de toamna am fost paznic la oi. Un fel de strungaras, mai bine zis, ciobanii mai vechi erau plecati cu treburi si am venit eu sa stau de veghe, intre doua chei. (Mi se intampla ca si ghicitoarelor in cafea: aduc liniste si sfaturi de leac celorlalti. Cand e vorba de fiertura proprie, nici nu apuc sa bag lingurita – cu varf – in ibric, ca se si dizolva. Fara vreo urma, vreun gust, vreo aroma). Ciobanul actionar care tocmai plecase de la stana, tragand adanc in piept aerul diminetii, n-a putut inchide un ochi toata noaptea, pe patul de campanie improvizat intre sforaiturile vecinei din dreapta – mama – si pasii de fantoma surda ai vecinului de deasupra – tata – .
Fiecare dintre ei si-a patentat propria nebunie, catalizandu-se reciproc si formand un tandem primejdios, ca o ciuperca uriasa, cu doua capete, care creste monstruos in conditii propice de recluziune, penumbra si umiditate. Ticneala lui seamana cu boabele de fasole pe care le puneam la incoltit, in borcanele de iaurt. Boala sotiei i-a fost patutul de vata umezita. A innebunit de frica. Femeia care-i fusese baston alb de-a lungul a cincizeci de ani, intr-o buna zi nu s-a mai putut ridica din pat, tintuita de piroanele artrozei. Niciunul nu a acceptat realitatea venita peste ei ca o moarte mica. Au zburat ca vrabiile toate ritualurile vietii austere de pensionari si in cuibul parasit al tineretii lor s-a instalat ca sa nu mai plece, un soi de Cuc nemtesc, Alzheimer pre numele lui. Mai venise el si mai lasase oua de clocit. Mintea ei il hranea pe ascuns de cativa ani buni, numai ca cei ai casei, ocupati cu rastitul la viata proprie, nu bagasera de seama. Barbatul nici atat, creierii lui depusesera armele inca de pe vremea cand in locul pesetei i-au bagat in portofel moneda europeana. Cu bani numarati se ducea in fiecare dimineata dupa paine si din cand in cand, dupa apa. Atat i se incredinta, ca intr-un gest simbolic, sa-i aduca sotiei painea si apa de fiecare zi. Pana cand nici de asta nu a mai fost in stare. A murit si Coli, cainele fiicei, cel mai bun prieten al lui, dupa propria marturisire, pe care-l plimbase zilnic, timp de paisprezece ani. Pierdea chei, lasa usi neincuiate, garaje cu poarta ridicata.
Nu i-au mai dat voie sa iasa din casa. Acum se scoala noaptea si-si cauta prin noptiere cheile furate, briceagurile sustrase, portofelul cu bancnote de jucarie. Dusmani anonimi si amenintatori vin, ii scotocesc prin lucruri, ii fura zilnic cheile si briceagul, chibriturile. Si “dusmanilor” le e frica de el: i-au luat in serios amenintarea ca va da foc casei daca va fi obligat sa mearga la spital si i-au sters din cale ispita chibriturilor sau a brichetei. Ziua cucaie pe fotoliu, biciuit de rastelile sotiei, de vocea aspra si impiedicata a Fatimei (ingerul musulman care ii ingrijeste pe amandoi cu rabdare de dervis). Doi bani nu da! E zi, se simte in siguranta, recunoaste casa si drumul salvator spre bucatarie.
In zorii echinoctiului, pe cand ii vegheam cuminte ca Jane Eyre, in asteptarea domnului Rochester, m-a intrebat: “Acum e dimineata sau seara?” Daca i-as fi tras jaluzelele, mi-ar fi spus “Noapte buna” si s-ar fi dus la culcare…
Biroul Mintilor Pierdute are un straniu program afisat pe usa: Primim continuu marfa, intre 0-24.00. Pentru ridicari, reveniti maine.
P. S. …Radem noi, radem, Doamna, dar nu-i e bine vacii noastre…
Lasa-ma sa-ti pun cateva picaturi de blues in cafea, pentru un carajillo intaritor, inainte de a da de perete, cu fals curaj, cu adunate minti, usa Toamnei: Lightnin’ Hopkins, “Nothin’ But The Blues”.
