“Umbre ai si tu, cititorule, calatorule spre moarte, frate al trecerii mele”.
“Caci pentru mine Iasiul (…) nu e un oras in spatiu (ca oricare altul al tarii, pe care-l sa-l ajung oricand cu trenul si cu pasul), ci un oras in timp, pe care nu-l mai pot afla decat ochii inchisi si mana orbului.
Iasiul nu mai e acolo, Iasiul e atunci”.
(Ionel Teodoreanu)
Imi trec viata pregatindu-ma si minunandu-ma de cate mi se intampla, totusi, pe nepregatite. De exemplu, raceala aceasta tradatoare, careia i-as spune chiar “gripa” daca nu m-as teme ca si-ar lua-o in cap si mi-ar stoarce de puteri ultimele zile de acasa.
Privesc cu ochi zburdalnici si inima jinduitoare la frumusetea de afara, dar nu-mi pot scoate trupul vlaguit nici pana la farmacie, dupa nurofenul cel de toate zilele, daramite la plimbare. Sunt toata o ceata, o greata si o usturime de ochi, din calcaie si pana in lentilele ochelarilor. Si e asa de Duminica, e atat de septembrie aurit afara, cum numai dupa pojarul verii stins cu o saptamana de ploi (cam reci, ce-i drept) i se poate intampla Orasului cu ficatul ciugulit de turisti.
La inceput a fost un fior rece pe bancuta din rond. Apoi, un stranut, doua, “de la curent”. Doar ne aflam in Tara-trasa-de-curent! Apoi, “gutunarul” lui M., careia, de la pantalonii prea scurti si maieurile prea decoltate, i s-a tras! Dar eu, eu care imi trag blugii si bluza de “treling” dupa prima noapte de ploaie, eu ce vina am? De unde m-am pricopsit cu asemenea plocon cu dureri despletite din solduri si un rau mititel ce “cura” fara oprire – si fara meandre – din valea narilor patimite? Acum tine-te bine, Doamna, caci iti voi dezvalui Vinovatul, Monstrul care m-a improscat cu virusi mititei cat literele de Times New Roman 12: Se afla aici, dinaintea mea si rade de mine, din tastatura.
Ei bine, Laptopul m-a imbolnavit! Nimeni nu imi va schimba parerea, oricati ar fi cei care, la citirea acestui enunt, si-ar flutura mana in dreptul tamplei, in sensul insurubarii (sau desurubarii) unui bec. Declar, in perfecta cunostinta de cauza si in deplinatatea facultatilor mintale (nesemnificativ alterate de antigripale) ca gripa mi-a venit din computer! Stiu precis si momentul, era într-o noapte, dupa vreo douasprezece ore petrecute impreuna. Mi-a venit dintr-odata, o boare uscata si rece inspre nari, o furnicatura in sinusuri si… gata! M-a prins in gheare si ma tine strans, fara sa-i pese de ademenirile teiului din fata ferestrei. Din reflexul meu pagubos de a gasi scuze tuturor, in orice imprejurare, ma gandesc totusi, ca i-o fi fost si lui lehamite de atata amar de pagini, vreo patru sute, ce puricam impreuna si si-o fi zis ca tusindu-mi gripa in nas, ma linisteste! Nu ma cunoaste el, pe mine, inca, desi sunt cativa ani de cand mi-a fost facut cadou, de ziua mea. (Acum, ca nu ne aude nimeni, am sa fiu putintel rea si-am sa-ti marturisesc, ca între fete, ca la noi in familie se practica acest soi de cadouri comune, cu mesajul implicit de “ti l-am luat tie, dar ni-l lasi si noua, la o adica”!).
Revenind la laptopul meu, incalzit ca o tocanita de pui, sa-i facem jocul, Doamna, pret de inca o “carte”, si pe urma sa-l inchidem sinucigas pana se va trezi in alta tara, pe alta masa si fara modem de internet, dupa cum merita!
Dupa cum ai putut banui din citatele pe care mi le-am stropsit in frunte, am fost la Iasi, Doamna. Vingt ans après, cu tolba mea de amintiri livresti, plina ochi. Caci eu, literar vorbind, sunt moldoveanca get-beget. Si m-am dus la Casa Pogor si am vazut si am atins Masa Umbrelor. Stralucea ca noua. I-am numarat pe toti, i-am regasit in file ingalbenite si am inteles Doamna, fara pic de melancolie, cu maxima luciditate ca SUNTEM CEEA CE CITIM. Unii dintre noi, desigur. M-am asezat in jiltul domnului Maiorescu si nu mi-a zis nimeni, nimic. Poate doar intemeietorul Junimii sa se fi uitat mustrator la mine, din perete, dar n-am bagat de seama, din cauza creierului meu de femeie, cu zece la suta mai mic… (Imi da mana sa-i persiflez misoginismul, dupa o suta cincizeci de ani, dar nu m-ar fi amuzat deloc sa-i ascult, cam pe la 1880, conferintele pline de prejudecati impotriva femeilor). Friguroasa cum sunt, cel mai mult m-au impresionat sobele, adevarate bijuterii, majoritatea provenite din atelierele vieneze de la inceputul secolului al nouasprezecelea. Ti-o recomand pe cea a din salonul domnului Mihail Kogalniceanu.
La Masa Umbrelor m-am regasit pe mine, Cititoarea, sora a trecerii lor. Si mi-a fost de ajuns. Am iesit in soarele amiezii, lepadandu-ne totosii de plastic, dupa ce am multumit gazdelor de la Muzeul Literaturii Romane din Iasi, delicate, frumoase si culte, desprinse, parca, din paginile lui Ibraileanu. Nu numai omul sfinteste locul, de multe ori, in cel mai bun sens al cuvantului, este valabila si reciproca. Si le-am invidiat, pret de o clipa, Doamna, pentru locurile lor minunate, de munca. Intr-o alta viata, vreau sa fiu muzeograf literar in Iasi.
Sindromul Ultimului mohican e periculos si chiar pervers, atunci cand il scoti din literatura. Adevarata putere asupra fiintei noastre o exercitam atunci cand ne manipulam amintirile. Sa evitam, mai bine, verbul “a manipula”, el implica o doza de mistificare constienta, desi, fara automistificare, Camil Petrescu nu ar fi scris Patul lui Procust, iar noi nu am avea despre ce vorbi la intalnirile de zece ani, de douazeci de ani, de… Sa spunem “stapanim”. Cam asta incerc sa fac acum, sa-mi fac grijitura de toamna in amintiri, uitand de propriile umbre, trecute si viitoare, care au planat amenintator peste vara aceasta. Cu ele ma ridic la drum, Doamna! Le pot ignora pret de un text, dar nu pret de o zi, de un anotimp, de o viata…
Neaparat sa treci, Doamna, cand vei ajunge la Iasi, pe la Casa Otiliei Cazimir. Baga de seama sa fie pomii in floare, iar pe canapeaua din curte, opreste-te, pret de o clipa, sa o scarpini sub barbita pe Ea. Am intrebat cum o cheama, dar nu are nume, ci numai randuri nenumarate de pui. E urmasa directa a pisicilor scriitoarei. Unii vad in ea geniul cel bun al casei, dar nu “te potrivi”. E doar Pisica Poetei…
