El e aici si ca sa ma conving, ii trec asa, ca din nebagare de seama, degetele prin carliontii blonzi. Ca orice inger din iconografia clasica, e blond, zulufat, Doamna, si-i miroase crestetul aurit a mare si a crema de plaja cu ecran total. “Nu se cade sa ne numeri. Sa stii ca suntem sapte”, ii spun piticii, Lizucai.
Minunile nu se contabilizeaza. Nici nu se numesc de-a dreptul. Dandu-ti numele – la modul propriu – ii dai celuilalt intaia cheie a fiintei tale. Ingerul stie lucrul acesta, nu l-a uitat de vara trecuta si practica tactica evaziunii ori de cate ori are chef. Ocazii, fara numar. Mai deunazi, pe innoptate, in parc, la rondul Lui, un domn betiv (Ingerul imparte lumea in domni, “duamne” si copii), cu sticla de doi litri de bere alaturi, identificat de ochiul vigilent al Bicai ca vecin de peste doua strazi, vorbea singur, plangandu-se ca nevasta il da afara din casa, dupa ce i-a muncit toata viata, imbarcat pe vapor. Atentie la dativul pronumelui, Doamna: ii muncise nevestii-si, ca argatul Ion pe tarlaua domnisorului. Ofta si tot inmuia pronumele in gurile de bere!
Ingerul se apropie, fiindca aceasta este darul lui de mare iubitor de oameni: sa se apropie, sa intre in vorba si sa-i asculte. Domnul betiv il intreaba, intinzandu-i dreapta prietenos: “Cum te cheama, mai?” El isi da al doilea nume, cel la care nu raspunde, nefiindu-i exersata urechiusa prea mult cu el. Stie ca il mai cheama si asa, si atat. Il pronunta politicos, intanzand manuta dreapta si-si continua joaca pe banca de alaturi. Singurel. “Duamnele” vecine, cu ochii pe domn, nu care cumva sa se intinda la cascaval si sa puna mana pe copil. Domnul cel betiv, bunic si el, ii cauta samanta de vorba, ca sa-i mai treaca vremea, si-l tot iscodeste, nestiind ca ingerul isi pierde repede pudra aurita a rabdarii de pe aripi. Pleaca la banca duamnelor prietene si nu-l mai baga in seama, spre usurarea asistentei feminine care il si vedea intinzand mana catre sticloiul cu bere. Domnul incepe sa-l tot cheme, dar fostul Bebe Baietel nici ca se intoarce, nerecunoscandu-se in numele cu care se prezentase, strigat cu din ce in ce mai multa disperare. Nici doi bani nu da, spre exasperarea domnului si ilaritatea garzii lui pretoriene. Iritat, acesta îsi baga picioarele in papuci, se ridica si o ia catinel pe alee, neuitand sticloiul cu bere si bombaneala eterna impotriva “duamnei” sale. Iar ingerul, desi il vede, nu-l mai cunoaste!
Eu sunt, atunci cand ma aflu in preajma-i, umilul cronicar. Nadajduiesc sa pot pastra macar vreo doua veri, trei, increderea cu care mi se adreseaza, seriozitatea cu care ma asculta, dulceata cu care-mi intinde crestetul cu melcisori blonzi, ca sa-l sarut.
E un inger bucatar, iar felurile preferate, cand il intrebi ce mai gateste, sunt: “mamaliga si usturoi”. Face gratar, sarmale si mici. I-am comandat intr-o seara mici cu cartofi prajiti si mi-a adus rulouri de frunze cu garnitura de betisoare si un capac de bere, semn ca se straduise sa indeplineasca cat mai constiincios comanda virtuala si sa o traga cat mai aproape de realitate.
Vorbeste tare, raspicat si clar, construieste fraze complicate, adopta structuri gramaticale intregi si le incadreaza perfect in context, intinzandu-le mrejele catre cei mari, care cad cu gramada in ele, spre incantarea Lui care a descoperit instinctiv arma letala a Seductiei: Limbajul. Nu suporta sa fie luat drept fetita – acum, ca e tuns, mie, semnele imi par inechivoce, dar intotdeauna se mai gaseste cate cineva care sa emita cate un “Ce fetita frumoasa!”. Ii arunca enervat “Nu sunt fitita, sunt biiat” si nici nu mai sta de vorba, ai terminat-o cu el daca ai inceput conversatia la modul acesta nefericit. In sfarsit, ca orice mare comunicator nu suporta sa nu fie inteles si nu concepe, desigur, ca mai exista si alte limbi venetice pe fata pamantului in afara de romana lui cu accent moldovenesc. S-au amuzat ai lui copios la inceputul verii, cand, intr-o escapada la Vecina Bulgaria, i-a sarit tandara in fata incapacitatii vadite a unui baietel bulgar de a vorbi romaneste si l-a impins cu palma rasfirata si acuzatoare in piscina cu bile: “Ce tot moje moje, moje moje? Pe mine ma cheama Vladut, nu moje moje!” Pare-se ca, pana la urma tot cu Moje-Moje s-a jucat, fiecare pe limba lui y Dios en la de todos, cum ar zice fratii nostri iberici.
Tocmai s-au ivit zorii zilei de 15 august, toate sunt pregatite pe masa, in tihna insomniei. Imi iau sacoselele si plec catre Biserica, catre Icoana Maicii Domnului, catre Mama. “La multi ani!” la boieri si la cucoane, iar pe cei adormiti, cu numele din numele Mariei, Maica Sfanta, “sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu intru Imparatia Sa, in vecii vecilor, Amin”.
