La 68 de ani proaspat impliniti, Dorina Lazar are cu ce izbanzi profesionale si impliniri familiale sa se mandreasca. Este mama, bunica micutei Ana si angajata Odeonului de aproape 40 de ani. In 2003, a luat fraiele institutiei, devenind directoarea teatrului din Calea Victoriei. Timp in care sutele de spectacole de teatru, filme si reprezentatii in strainatate al caror desfasurator i-au inclus numele ii contureaza gloria de actrita atinsa de har.
Mama a plecat de acasa, spre deznadejdea tatii
„Uitandu-ma inapoi, ma gandesc ca am avut – cu toate frustrarile copilariei, cu toate greutatile – o viata plina de simtiri si trairi complexe. Eu inca imi amintesc gusturi si mirosuri din copilarie, va dati seama?! Simt si acum mirosul trestiei de la capatul strazii cand ingheta lacul si se spargea gheata, mirosul fanului taiat… Bunicul meu era agricultor si ne lua cu el la cules de prune, la intorsul fanului. Eu am toate aceste amintiri pe care le consider o bogatie extraordinara!”. Asa si-a inceput povestea Dorina Lazar.
S-a nascut in Ardeal, la Hunedoara, pe 7 noiembrie 1940. „Dintr-un cuplu extrem de nepotrivit”, adauga, fara sa ezite. „Tatal meu avea 38 de ani cand s-a insurat cu mama, care avea doar 18 ani si era foarte frumoasa, iar tata, foarte gelos. Cam la 5 ani de cand s-au luat, mama a fugit de acasa. S-a dus la Timisoara, s-a angajat functionara la CFR si a urmat si Conservatorul de arta dramatica. A plecat de acasa, spre deznadejdea lui tata, iar eu am ramas la bunici, care m-au crescut o vreme, ajungand apoi in grija tatii.”
Timp de trei ani nu i-a fost ingaduita sub niciun chip reintalnirea cu mama. S-au revazut abia cand, ani mai tarziu, s-a incumetat mama Dorinei Lazar sa vina in vizita, la Hunedoara. „Tin minte ca atunci am fugit de ea, pentru ca toata lumea imi spusese ce greseala facuse, si mi se inoculase ideea ca nu trebuie sa o mai vad. Astazi, privind in urma, ma gandesc ca trebuie sa fi fost groaznic pentru ea!” Dorina Lazar a fost crescuta de mama vitrega, care, dupa casatoria cu tatal acesteia, a nascut un baiat. „Cand astepta copilul, eram disperata, pentru ca toti copiii ma intrebau «Dar tu chiar o sa-l iubesti pe asta?». Eu nu stiam. Cu toate astea, ma iubesc foarte tare cu fratele meu.” Mama naturala, devenita, intre timp, sotie pentru a doua oara si actrita la Bulandra, si-a gazduit fata atunci cand aceasta a luat drumul Capitalei pentru a da examen de admitere la Filologie. „Tot mama mi-a ratacit calea. Stateam la ea si m-a intrebat, la un moment dat, daca n-as vrea sa dau si la Teatru. Si m-a convins: am dat la Actorie si am si luat examenul. Gasisem la ea o poezie batuta la masina de scris, „Povestea margaritarului” se chema, pe care am invatat-o si pe care am recitat-o. Nu prea bine, cred ca eram caraghioasa, dar lor le-a placut.
Cei patru ani de Institut au fost cei mai frumosi din viata mea! Avea grija maestrul de tine, nu te bateai pentru rol, nu aveai alta obligatie decat sa inveti. Dupa ce am terminat facultatea, am fost repartizata in provincie. Se infiintase o sectie a Teatrului Regional Bucuresti si mesterul Fintesteanu ne-a luat pe vreo cativa. Aparusera si posturi in Bucuresti, dar nu mi-a dat prin cap sa spun ca vreau la National sau la Tineretului, si, ca atare, am ramas 9 ani la Regional. Am jucat mult si in conditii teribil de grele pentru ca acest teatru avea menirea de a culturaliza taranimea din regiunea denumita acum judetul Ilfov. Mergeam prin sate cu spectacolul, in autobuzele cu care se facuse colectivizarea agriculturii si care erau vai de sufletul lor. Ne purtau prin sat ca sa vada lumea ca am venit, asteptam sa vina oamenii de la camp si apoi incepeam. Spectatorii mai vorbeau, noi ii apostrofam, induram frig, ei mancau seminte, dar, cu toate astea, a fost o scoala foarte buna. Apoi, in ’69, m-a invitat Dinu Cernescu sa joc la Teatrul Giulesti. Iar, in clipa de fata, sunt cea mai veche angajata a Odeonului. Oamenii zic ca tip, dar incerc si eu sa ma fac ascultata pentru ca e foarte greu sa fii director din randul colectivului. Eu cred ca sunt o sefa buna. Eu cred ca sunt duioasa, ei zic ca sunt a dracului. Stiu si eu unde o fi adevarul?!”
Sotul meu devenise indezirabil si asta l-a marcat, l-a ros, a facut cancer
Prin ’67, a inceput o perioada in viata Dorinei Lazar cand i se alocau mai putine roluri, ceea ce a imbiat-o sa lase balta teatrul. Se gandea ca cel mai nimerit ar fi fost sa devina stewardeza si, astfel, sa nu se mai intoarca in tara nici in ruptul capului. Dar Dinu Cernescu a reusit sa-i domoleasca intentiile, lucru pentru care Dorina Lazar i-a fost ulterior recunoscatoare, de vreme ce in cariera ei incepusera iar sa se ingramadeasca roluri consistente si turnee in strainatate. „Cand am plecat pentru prima data la Paris, trebuia sa stau o luna, dar m-am intors dupa 3 saptamani, pentru ca tocmai ma indragostisem de barbatul meu si mi se parea o pierdere de timp sa stau fara el acolo.” Pe Mihai Lazar, angajat de soi al Televiziunii Romane, l-a cunoscut la o partida de poker. „Eram intr-un grup de pieteni comuni si i-am dat bani sa joace, deoarece se nimerise sa iau leafa chiar in ziua aceea. Evident ca barbatul meu era un gura-casca, nu stia sa joace poker, si a pierdut toti banii… Pentru a mi-i recupera, a trebuit sa venim amandoi pe jos de la televiziune pana la Kogalniceanu, unde stateam eu. A fost bine! Si, de bine ce ne-a fost, ne-am si casatorit dupa aceea.” La doi ani de cand s-au cunoscut si-au unit vietile. „Barbatul meu chiar nu voia sa se insoare, el era varsator si varsatorii au o independenta extraordinara. Dar eu sunt scorpion si sunt foarte perseverenta. I-am spus direct ca ar trebui sa ne casatorim. Nu subtilitatea ma caracterizeaza, cateodata chiar dau cu batul in balta rau de tot.”
La 21 de ani, cand abia-si incheiase studiile, – mi se confeseaza Dorina Lazar – s-a mai aflat o data in pragul nuntii. „Dar nu m-am maritat atunci, ci abia la 29 de ani, cand i-am spus „Da!” lui Lazar Mihai. Dar sa stii ca n-am suferit ca nu ma maritasem pana atunci. Nu am avut ideea fixa sa ma marit. Nunta a fost caraghioasa rau! Cand, in sfarsit, ne-am hotarat sa ne luam, ne-am dus sa depunem certificatele de sanatate, dar cei de la Oficiul Starii Civile ne-au spus ca abia peste doua saptamani ne pot casatori, iar, intre timp, expirau certificatele de sanatate. Singura solutie era o casatorie de urgenta, dar si pentru asta ne trebuia o hartie. Atunci s-a dus barbatul meu la televiziune unde a batut la masina o hartie pe care a semnat-o, doar el era directorul Directiei internationale a televiziunii. Si, astfel, ne-am casatorit pe loc. Eu tineam in mana o sacosa mare cu lana de plapuma pe care mi-o adusese cineva, iar el avea un brat mare de Paris Match-uri, asa ne-am luat. Apoi ne-am dus acasa la el, unde ne invitase mama lui la masa. Si, mancand supa, am zis: „Aaa, stati sa va arat ceva!” si am scos actul din poseta. Mama, saraca, a scapat lingura in mancare si a inceput sa bazaie. Asta a fost toata nunta noastra. Nu am facut cununie religioasa niciodata. Si n-am avut niciun regret pana cand s-a maritat fiica mea si am ascultat slujba. Atunci mi-a parut rau ca nu am facut si noi cununia religioasa.
Daca el n-ar fi murit, faceam 25 de ani de casnicie in anul in care s-a prapadit. Dar durerea a trecut, totul se vindeca. Atunci m-am tinut foarte tare, chiar foarte, foarte tare. Am muncit, aveam de lucru, trebuia sa castig bani. Ramasesem cu fiica mea si cu soacra mea. Saraca… pentru ea cred ca a fost ingrozitor! El facuse cancer. Stiam ca o sa moara. Dupa Revolutie, i-au cam dat cu sutul din televiziune si asta l-a mancat groaznic. A fost un foarte bun comentator de politica si foarte fin observator, dar devenise indezirabil si asta l-a marcat, l-a ros, a facut cancer. Stii cand simt lipsa lui? Cand sunt invitata la o receptie, la un vernisaj si n-am un punct de sprijin. Nici nu mai fumez ca sa zic ca imi gasesc un punct de sprijin in tigara. Si ma uit cu nostalgie la perechile de oameni in varsta, pe strada. In 1992, cand s-a prapadit, eu aveam 52 de ani, iar el, 63 de ani. Si fata noastra, Ioana Maria, avea 14 ani. Era momentul cand trebuia sa cumparam casa in care locuiam si a trebuit sa muncesc foarte mult, lucru care mi-a facut bine. Dar in casa n-am schimbat pana acum un an, cand am varuit, nici macar un ac de unde il pusese el. Lucrurile lui erau tot acolo. Barbatul meu a murit in seara concertului lui Michael Jackson. Eram la spitalul Vitan-Barzesti, unde toate surorile si restul oamenilor erau adunati pe culoar la televizor, iar eu stateam cu el in salon.”
Toti spun ca e bine sa fii iubita, dar mai important este sa iubesti
Cu gandul la pierderea indurata, o intreb pe Dorina Lazar despre vremurile cand viata ii era oranduita dupa pofta inimii. Cand fericirea isi facuse loc in sanul familiei lor, cand traiul langa barbatul iubit o indestula. „Nu numai ca am trait o mare dragoste, dar poti trai mai multe, doua, trei. Cred ca ti se intampla nu numai o data sa te indragostesti cu ideea ca arzi, ca mori, ca iti vine sa te asezi la pamant si sa nu mai traiesti. Eu cred ca iubirea este un dar de la Dumnezeu. Jur! Este foarte importanta! Toti spun ca e bine sa fii iubita, dar mai important este sa iubesti. Ideal e cand sentimentul e reciproc. Dar e bine sa iubesti. In cuplu, cel mai bine este sa ai intelepciunea sa transformi sentimentele intr-o foarte afectuoasa prietenie si intr-o permanenta nevoie a unuia de celalalt si un respect reciproc, ceea ce la noi in familie chiar s-a intamplat. Pasiunea se mai duce, trece.” Vaduva fiind de 16 ani, nu s-a mai trezit niciodata de-atunci fata in fata cu oportunitatea de a se recasatori. „Nu cred ca am avut admiratori. Din pacate, nu am avut, desi
mi-ar fi placut sa am. Dupa ce a murit barbatul meu, nu s-a mai gasit niciunul care sa imi traga clopotele, sa rabde la poarta mea. Cred ca se datoreaza firii mele impulsive si autoritare. Barbatii nu vor niciodata sa stea langa o femeie foarte puternica. Femeia, in viziunea lor, trebuie sa stie sa ceara aparare, sa fie ocrotita, sa aiba nevoi. Eu am avut tot timpul o frustrare: intotdeauna eu am asteptat dupa barbati. Stateam la geam sa vad daca vine sau nu vine, daca imi dadea intalnire sau nu. Sigur ca am avut si alte relatii inainte de cea cu barbatul meu, dar, cum a zis bunica-mea cand trebuia sa ma marit si nu m-am mai maritat, „bun, n-o fost sa fie al tau.”
Dupa ce a murit sotul meu, nici nu mi-a mai ars de nimic si mi-ar fi foarte greu acum sa mai suport pe cineva. Stii, cand imbatranesti langa un om, te inveti cu toate defectele lui, cu tabieturile. Dar, ca sa aduci pe unul nou in casa si sa incepi sa te controlezi, sa te verifici daca esti pieptanata, daca esti aranjata, e prea complicat acum pentru mine. Imi aduc aminte ca a fost un moment in care s-a produs un declic in mine. Eram odata cu Adina Popescu in vestiar, inainte de a urca pe scena, si, tragand pe mine o rochie care nu prea mai intra, i-am spus Adinei ca trebuie sa ma apuc de slabit. Ea s-a uitat la mine si mi-a zis ca nu mai slabesc eu. Scumpa mea, a fost ca o schimbare de macaz, ca o deschidere spre o fereastra mare. De atunci chiar nu mi-a mai pasat. Si aveam vreo 54 de ani.”
Nu a inceput sa ia in greutate din timpul sarcinii, cum banuiam, cat in urma decesului barbatului ei si a renuntarii la fumat. „S-a intamplat sa raman insarcinata, aveam 35 de ani si atunci a fost singura sarcina in care nu am avut niciun pic de greata, nimic. Am dat cu aspiratorul, am muncit, am carat sacose, am jucat in luna a opta. Mi-am dorit si al doilea copil, cand eram insarcinata eram sigura ca o sa-l fac si pe al doilea. Dar fata mea a fost atat de rea cand era mica, incat mi s-a luat, am renuntat. Era o mare drama atunci cand plecam de acasa: plansete, urlete. A fost o perioada cand nu jucam, am facut ceva filme, dar abia dupa ce copilul a implinit 3 luni. De cand m-am maritat, eu am trait cu soacra-mea in casa, care era o gospodina extraordinara si cu care m-am inteles pana s-a nascut copilul. Apoi nu ne-am mai inteles deloc, nu stiu de ce, poate era aglomeratie in bucatarie. Imi place sa gatesc, ma deconecteaza. Sotul meu era ceea ce se cheama un gourmet, nu un haplea, ii placea sa manance lucruri frumoase, bune si eu tot inventam. Azi nici nu prea ma mai omor cu gatitul atata ca nu stiu sa gatesc in cantitati mici. Gatesc mult si incep apoi sa impart mancarea prin bloc.”
Locuieste singura, dar in aceeasi cladire – aflata la o aruncatura de privire de teatru – cu colege si prietene de-o viata. Isi imparte timpul si sufletul intre familia fiicei, a carei fetita de trei ani si jumatate o adora, fiindu-i partenera favorita de joaca, si teatru, unde, de multe ori, o prinde seara tot trebaluind. „Sunt atat de multe de facut! O a doua sala de teatru, de exemplu. A apartinut doamnei Dina Cocea, se numea „Teatrul nostru”, si, in ’48, cand a fost facuta nationalizarea, a fost inchisa si s-a degradat. Cand am venit eu, in ’57, in Bucuresti, ca studenta, sala deja nu mai exista, si acum am obtinut bani de la primarie ca sa o refacem.” Vorbeste cu patos despre proiectele care vor prinde in curand contur sub acoperisul teatrului Odeon si turneele pe care inca le face cu trupa oriunde in lume. „Acum cativa ani am deschis stagiunea Odeonului la Paris, am fost invitati sa jucam Ionesco, „Cinci piese scurte”, la Sala Unesco. Mai mare bucurie si satisfactie nu cred ca exista decat sa joci acolo unde stii ca a creat Ionesco piesa si unde e istorie! Joc si ma ocup de teatru cat ma tine sanatatea – si vad ca ma mai tine -, pentru ca este foarte placut, ma simt rasplatita…”
