Între “Non, rien du rien, non, je ne regrette rien” pe care l-a făcut celebru Edith Piaf și părerile de rău și vinovățiile noastre de fiecare zi se întinde o prăpastie (sau o întindere miraculoasă?) care seamănă leit chiar cu viața noastră.
Cum să facem să nu ne pară rău de ce-am făcut și, mai ales, de ce nu am făcut? Aceasta-i întrebarea de care nepermis de mulți dintre noi ne lovim în fiecare zi. Și, totuși, răspunsul e același pentru toată lumea, indiferent de adâncimea sau superficialitatea regretelor.
Ne pare rău de clipele în care nu am fost fericiți, amărându-ne sufletul pentru nimicuri, de cele în care nu ne-am bucurat de tinerețe și de energia risipită, mai apoi, odată cu anii, de deciziile greșite pe care le-am luat, de oamenii nerecunoscători pe care i-am iubit, de întâlnirile la care nu ne-am dus sau de cele la care ne-am dus, deși ar fi trebuit să stăm acasă. Și, foarte adesea, ne pare rău de câștigurile materiale pe care le-am risipit, uneori lăsându-le să ne scape printre degete, de banii pe care nu i-am economisit și nu i-am înmulțit.
“Nu-mi pare rău de bani” spunem rar, doar din când în când, după câte un concediu reușit, o excursie memorabilă sau o achiziție însemnată, dar care s-a dovedit a fi rentabilă. Pentru că și banii se așază, în funcție nu de numărul lor, ci de valoarea pe care am adus-o în viața noastră cu ajutorul lor, între cele două maluri dintre “regret” și “Nu regret”.
Să regreți? Să nu regreți? Răspunsul este, pentru ambele întrebări și pentru oricare dintre situațiile care le-au provocat, același: nu trăim decât aici și acum. Nimic din ceea ce ne-a fost dat deja nu mai poate fi schimbat. Putem, însă, învăța și merge mai departe, către azi, către eternul și neprețuitul azi.
