fbpx

Femeia gatita ca o ciorba de prepelita

de

Probabil ca ati observat ca nu sunt prea multe circumstantele in care eu fac marturisiri. Incerc sa evit confesiunile detaliate, cu fapte si emotii. Totusi, sunt pe lume niste Oameni cu care am impartit tot ce sunt, tot ce am si tot ce am devenit.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Prima data despre mine

Divinitatea m-a binecuvantat cu prietenii care sunt punctele mele cardinale: Madalina, de pilda, e Nordul meu – stie tot ce misca in sufletul meu sau pe langa el de cand eram copii, ba chiar isi aminteste suisurile si coborasurile pe care eu le-am uitat demult.

Cristina e Sudul meu – in sufletul ei e soare pentru mine intotdeauna si, indiferent de greselile pe care le fac, ea e deschisa sa le ierte doar pentru ca vede cata forta am sa ma smulg din ele si sa le depasesc.

Alice e Rasaritul meu – atunci cand mie mi se pare ca e momentul sa apun, Alice va spune „NU!“ si va veni tot timpul cu o provocare care ma ridica mai presus de mine… pentru simplul motiv ca ea stie despre mine lucruri de care eu habar nu am…

Clara e miazanoaptea mea – noi ne-am apropiat mai mult decat doua spirite in momentul in care eu am fost in stare sa dezvalui ca, da, luna are si o fata intunecata, aureolata de ceea ce reflecta in mod obisnuit, in momentul cand am fost in stare sa imi arunc pantofii cu toc si sa dansez cu sufletul, pe ritmurile inimilor noastre salbatice, nepereche…

Undeva, in centrul vulcanic si, da, cu noroi, dar si cu flacari, sunt Camelia Mare si Camelia Mica – sunt nume „in joaca“ pentru ca ele sunt, cu adevarat, niste oameni uriasi, incomparabili. M-am hranit din forta lor, din increderea pe care o investeau in mine atunci cand eu nu mai aveam resurse sa descopar cat pot, din energia pe care o imparteam cand eu aproape ca ma topeam in propria mea atmosfera.

Pentru toate aceste intalniri – le multumesc Lor si lui Dumnezeu!

Iar tot ce am spus pana acum este un argument in sprijinul faptului ca atunci cand ceva nu „merge bine“ poate nu e intotdeauna o idee buna sa renunti – prietenia, probabil, desi e o forma de mare, mare iubire, implica mai mult decat intelegere, toleranta, rabdare. Prietenia adevarata cred ca e una dintre putinele interactiuni umane in care e intelept sa cobori sistemul de aparare pana la renuntare si sa traiesti, cu bine si cu mai putin bine, tot ce vine din sufletul celuilalt – te vei trezi mai imbogatit si mai puternic!

De ce aleg tocmai acum sa vorbesc – extensiv – despre mine?!

Pentru ca acum cred ca nu pot gasi nici in literatura, nici in referinte de blog fapte mai relevante pentru tema noastra: „De ce ne incapatanam sa traim in relatii dureroase, fara viitor, in pofida tuturor semnelor care ni se dau?!“ Cred ca in asta sunt, cu adevarat, Doctor, cu toate ca nu e nicio scoala din lume care sa iti confere vreun titlu pentru ca ti-ai irosit ani din viata invatand despre tine insati si, implicit, despre felul in care alegem sa suferim in loc sa ne simtim bine.

Astazi e ziua in care voi uita reticenta mea de decenii de a vorbi despre relatia dintre mine si parintii mei naturali, voi lasa deoparte discretia pe care am avut-o fata de relatiile mele personale, voi ignora aproape fiecare citat care ma strabate si voi scrie o a dracului de adevarata poveste despre ceea ce pot face alegerile noastre din noi.

Totul incepe cand vine „Bau-Bau“

Am intalnit de curand un baietel de 5 ani, dinamic, adorabil, inteligent, cu o singura problema: incontinenta urinara nocturna.

Vorbind cu el, mi-a spus ca nu se poate abtine pentru ca se sperie cand vine „Bau-Bau“. L-am rugat sa isi aminteasca cum a fost prima data cand „Bau-Bau“ a venit si mi-a spus: era noapte, era in brate la mama, pe hol, era acolo si tata si amandoi tipau, mama si tata zbierau si, cand a intors capul, „Bau-Bau“ era acolo!

Mai tineti minte cum e sa fii mic?! Mai tineti minte cum e sa ti se stranga pentru prima data stomacelul pentru ca mama plange sau „e suparata“?! E o emotie care, adesea, revine tot restul vietii.

Cand ai 20, 30, 40 de ani, uneori simti ca vine „Bau-Bau“! Nu te poti apara pentru ca, fie si la 20, 30, 40 de ani, contii inca bebelusul coplesit de primul moment cand l-a intalnit pe „Bau-Bau“. Dintr-o data ai un gol extrem in stomac si sentimentul ca iti fuge pamantul de sub picioare. Si el se repeta cu fiecare adiere de parasire.

Si ce atrage?! O reactie fireasca de a ne agata de obiectul iubirii, de a ne face una cu el, chiar daca stim ca, alaturi de ceea ce ni se pare cunoscut, iubit, e si ceva infricosator in aceasta dorita fuziune.

Atentie!

Un copil nu e niciodata doar „un copil“ – nici macar atunci cand nu e nascut!!!

Incepand cu acele momente din viata intrauterina, cand se dezvolta primele structuri ale sistemului nervos central, un copil e miniatura unui adult. Complet lipsit de mecanisme de aparare, bebelusul e un perete alb emotional, pe care adultii din preajma carcalesc, adesea iresponsabil, viitorul lui intortocheat.

Iar daca vreti o explicatie in stilul meu traditional, numele critic e „oxitocina“ – un neurotransmitator responsabil de tot ce inseamna reactie de deschidere, atasament si incredere la mamifere (nu numai la oameni). Secretata undeva in hipotalamus, oxitocina a fost denumita „hormonul maternitatii“ datorita rolului esential pe care il joaca in momentul nasterii, dar si de-a lungul perioadei in care copilul este alaptat. Mai nou, a fost blagoslovita si cu titlul de „hormonul orgasmului“, datorita cresterilor semnificative pe care nivelul ei il inregistreaza in momentele respective la femei, dar si la barbati. Altii au exaltat rolul pe care il are in coeziunea sociala dupa ce s-a demonstrat prezenta ei in relatii interpersonale bazate pe incredere reciproca. Pe scurt, receptorii din organism sensibili la oxitocina sunt concentrati in ceea ce se numeste „sistemul recompensei“ – centrii din creier responsabili de sentimentele noastre de „Bine“.

Iubirea, dar si cocaina activeaza aceleasi mecanisme neuronale. Cum sa nu devii dependent de „Bine“?!

Ca in orice proces de invatare, insa, e nevoie de repetitie. Circuitele iubirii se creeaza exact in aceeasi maniera ca acelea ale dependentei: invatam sa asociem placerea cu obiectul care o genereaza! Mai mult, similitudinea intre atractie (hai s-o numim „indragostire“) si bolile de nervi cu simptome obsesionale este ingrijoratoare.

Helen Fisher – medic psihiatru care si-a construit notorietatea internationala pe studiile dedicate fiziologiei iubirii – ne indeamna sa diferentiem trei nuante ale acesteia: dorinta sexuala, iubirea romantica si atasamentul pe termen lung. In urma analizei proceselor care au loc in creier, se constata ca fiecare dintre aceste stari se asociaza cu circuite diferite. Cu alte cuvinte, e perfect posibil sa fii indragostit mortal de cineva, dar, simultan, sa simti o legatura profunda cu un partener pe care il ai de ani buni, in timp ce, ca un fulger, te poate strabate dorinta de a poseda pe altcineva.

Vi s-a intamplat sa puneti eticheta de „nemernic“ vreunui barbat care si-a inselat si nevasta si amanta? Cereti-va scuze! Creierul lui nu facea decat sa functioneze normal! 

Cum ar spune Dr. Fisher, nu suntem creati sa fim fericiti, ci sa ne reproducem.

Povestea ciorbei de prepelita

Vi s-a intamplat sa va detestati pentru ca nu va puteti stapani palpitatiile la vederea omului pe care il iubiti, cu toate ca stiti ca va insala? Nu va mai faceti griji! E demonstrat stiintific ca iubirea e, literalmente, oarba: zbenguiala hormonilor (caci vin si dopamina si serotonina sa dea o mana de ajutor oxitocinei!) ne transforma in carpe, dar, daca va consoleaza ideea, ganditi-va ca nimeni nu scapa… Cu cat partenerul ne respinge, cu atat tindem sa refacem situatia initiala, in care „fluturii din stomac“ ne dadeau aripi.

Craciunul pe care mi l-am petrecut dormind pe o banca, in parc, va ramane de neuitat pentru mine. Traiam de cativa ani buni ceea ce s-ar putea numi „iubirea vietii“, ba chiar eram intr-un moment in care, mutandu-ne in casa noua, imi puneam mari sperante in aparitia inelului cu diamant. Pana intr-o dimineata cand am vrut sa duc o pereche de pantaloni la curatat… Imi erau dragi pana si pantalonii lui! (o pereche pe care i-o facusem cadou de ziua onomastica) I-am scuturat si din buzunar a cazut un biletel pe care scria: „Laura – blonda, strada cutare, tel 072xxxxxxx, 2 milioane“. Mainile mi-au paralizat. Mi s-au taiat genunchii si am cazut pe podea. Continuam sa ma zgaiesc la biletel, la cifre, mai ales la litere, ca si cand mi-as fi privit moartea in ochi. In fiecare fractiune de secunda il rugam de miliarde de ori pe Dumnezeu sa nu fie scrisul iubitului meu, cu toate ca il recunosteam. M-am smuls de pe podea si am alergat cu disperare spre primul chiosc de ziare – am cumparat un exemplar din fiecare. N-am putut astepta pana acasa – am inceput sa le rasfoiesc nebuna, febrila, ravasita. La scurta vreme, dintr-o pagina de tabloid, numele Laurei si-a infipt ghearele in ochii mei – da, anuntul era adevarat! Da, in timp ce eu ii trimiteam mesaje in care imi puneam in cuvinte ardente pasiunea, el rasfoia ziarele cu migala, apoi forma numarul, apoi conducea pana la adresa ei si mai apoi… da, chiar asa se intampla… sigur, iar eu veneam acasa si il asteptam cu baia pregatita si cu mainile nerabdatoare sa il atinga si sa ii ofere un masaj reconfortant dupa o zi obositoare… bineinteles!

Ore in sir mi-am scris cu migala in cap scenariul – numai ca imi lipseau niste amanunte. Trebuia neaparat sa aflu cum arata aceasta femeie, ce se intampla intre ei, cu amanunte; altfel, filmul meu nu era complet. Si am aflat! Cu ajutorul unui prieten… Iar seara, cand mi-a venit acasa barbatul, l-am intrebat daca stie cat de mult il iubesc. S-a mirat foarte si s-a mandrit si mai mult – da, stia. Daca stia, de ce se apucase sa faca una ca asta?! Care asta?! s-a minunat el. Si, in timp ce ii spuneam povestea de-a fir a par, lacrimile au inceput sa imi brazdeze fata – iar el s-a apucat sa faca ciorba de prepelita… Ma rugam de el, il imploram sa ma priveasca si sa imi explice de ce facea una ca asta, iar el toca, linistit, ceapa, morcovul, patrunjelul. Ma tavaleam pe podea, simtind cum durerea ma sugruma, iar el curata, calm, piciorusele, aripioarele, pieptisorul, si le punea in oala. Simteam cum disperarea ma eviscereaza, iar el punea borsul la fiert intr-o olicica mai mica. Si n-am mai putut. M-am repezit pe strazile pustii, tarandu-mi dupa mine racnetele de animal ranit. Imi venea sa ma cuibaresc in bratele cuiva si imi treceau prin minte parintii mei, nu, prietena mea, nu, un
prieten bun, nu – nimeni nu merita o asemenea priveliste in ajun de Craciun, imi spuneam, pana cand, zdrentuita si infasata in ninsoare, am alunecat pe o banca si, de acolo, in somn.  

Astazi, dupa multi, multi ani, inca imi mai amintesc un schimb de replici dintre noi, care imi aluneca pe sira spinarii precum o bucata de gheata:

– Mi-ai frant inima! i-am spus.

– Nu-i nimic! Se repara!

Si, da, a avut dreptate, mi-am strans cioburile de suflet de pe podeaua vietii, le-am pus un pic de lipici de sarbatoare, mi-am chemat in ajutor iubirea si, un pic infrigurata, mi-am mai distrus si anii urmatori.

Fara nicio gluma – m-a mistuit aceasta iubire pana foarte, foarte aproape de moarte.

Rescrieti – cu migala – programul

Am 43 de ani.

In ultimul dialog telefonic pe care l-am avut cu mama mea, m-a injurat – pentru ca nu am sunat-o la ora 6 si nici la 8; pentru ca am telefonat exact la 7, cand ea plimba cainele, iar eu, in nemernicia mea, nu am putut sa prevad asta! Mama a preferat sa ma injure.

In ultimul dialog telefonic pe care l-am avut cu tatal meu, tata a blestemat. Eu i-am spus ca imi e greu sa imi vad casa goala si sa fac fata perspectivei de a ma muta intr-un alt capat al lumii si ca singurul meu sprijin afectiv sunt cele doua pisici pe care le cresc de cand aveau o zi. Tata a trimis direct la dracu cele doua vietati si mi-a ordonat
sa-mi revin in simturi.

Din pacate, aceste ultime doua dialoguri vor fi si ultimele pe care le-am incercat cu parintii mei, voluntar, de-a lungul vietii.

Cum credeti ca a crescut copilul care are acum 43 de ani?

De cate ori pe zi venea „Bau-Bau“? Sau poate avea obiceiul de a veni numai noaptea, cand parintii se inchideau in camera lor, de unde se auzeau mereu strigate, dintre cele care iti fac stomacelul sa se stranga, si, in pofida povestilor frumoase ale bunicii, copilul traia intens emotia a ceea ce se intampla acolo unde „copiii nu au voie“?! Atunci cand se certau cu usa inchisa, pana dimineata, parintii mei cresteau fata care era cat pe ce sa fie gatita ca o ciorba de prepelita…

Nu exista pe Pamant mecanism mai complicat decat creierul uman!

Nu va ganditi la bordul unui avion sofisticat. Nu va ganditi nici macar la o racheta cosmica. Ele sunt jucarii mai mari, pe care oamenii le-au scos tot din creier pentru a-si satisface dorinta ultimativa de joaca!

Creierul gestioneaza simultan 300, apoi 206 oase (unele dintre ele fuzioneaza dupa nastere), 320 de perechi de muschi si un intreg sistem de organe interne intr-un organism uman – inclusiv cresterea, evolutia si decaderea lor.

Ei, bine, acest mecanism sofisticat, cand esti mic, nu e capabil sa te apere.

Creierul habar nu are despre ceea ce inseamna pentru sistemul lui emotional amenintare sau pericol. Cand suntem mici nu facem decat sa absorbim tot ceea ce mediul nostru apropiat ne ofera, fara discernamant, fara aparare, fara logica, doar bazandu-ne pe faptul ca modelul proxim e cel mai bun pentru supravietuire. 

Ce se intampla cu un bebe care creste langa un tata alcoolic?

Ce se intampla cu un copil care creste langa o mama depresiva?

Si, in cele din urma, care e vina lui?!

Ca sa facem lucrurile si mai interesante, copilul e perfect vulnerabil pana la varsta de 5 ani, cand „modelele“, oricare ar fi ele, se asaza si incep, incet si sigur, sa plamadeasca viitorul adult. Un talk-show la care priveste, involuntar, si care transmite confuzie si nesiguranta, niste desene animate violente, cuvinte, gesturi sau obiecte care il lovesc si il impresioneaza intr-o simpla calatorie pe strada, vor face parte integranta din adultul care e pe care sa devina aceasta schemuta de om.

Avem vreo sansa de scapare? Se poate rupe ceea ce am mostenit? Se poate uita ceea ce ni s-a transmis prin educatie? Putem fugi de propriile noastre comportamente? Putem descoperi in noi resursele cu care sa construim ce ne dorim? Da! Cu greutate; uneori, cu un efort de ani lungi, invatand mereu, incercand sa ne utilizam la maximum ratiunea, ba chiar gresind – sa nu va fie niciodata frica de greseala! Nu erorile definesc o existenta, ci felul in care invatam sa continuam fara a mai repeta.

Pe la 16 ani m-am apucat – cu disperare – sa citesc psihologie. Recent, dupa o viata traita in buna masura in ritmul unei masini de multi cai putere, condusa de un sofer descreierat, scapand din intersectii care ar fi putut lesne sa imi fie fatale, mi-am refacut sistemul in ani buni de studiu si am o calificare in psihoterapie care ma face foarte mandra de mine.

Mi-am rescris programul.

Cultura generala ne poate face sa suferim mai putin? Categoric, nu! Dar, ajutandu-ne sa vedem unde gresim, ne face mai buni cu noi insine si, sa speram, mai intelepti in experiente viitoare.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Dosar

Comentarii

  • Felicitari pentru tot ce faci…
    mi-e dor sa te vad…
    Marius
    0744.254.807.

    Marius Dinu octombrie 25, 2011 10:53 am Răspunde
  • Draga Mihaela, excelent articolul tau, ca dealtfel si celelalte articole publicate in revista "Tango". Povestea de fapt a ciorbei de prepelita e de un umor (desi negru) de cea mai buna calitate. Apogeul acesteia este atins in momentul efectiv al prepararii ciorbei, si cu tot respectul pentru suferinta ta trecuta (CRUNTA!) nu ma pot abtine din ras, de cate ori imi amintesc istoria. Paralelismul dintre actiune si reactiunea celuilalat personaj implicat este excelent evocat. Prins atat de evident intr-un offside grosolan, acesta din urma nu se poate face mai mult decat sa-si disimuleze complet reactiile prin continuarea aparent nestingherita a indeletnicirii initiale: ciorba de prepelita: "iar el punea borsul la fiert intr-o olicica mai mica":)))).
    Povestea in sine denota la modul cel mai concret prapastia dintre cele doua naturi, al lui si a ta, si morala finala a povestii (nu a articolului) e alterata de de decizia intoarcerii tale, pentru "distrugerea" inca a catorva ani. Sa fie oxitocina chiar atat de puternica?

    PS Iti urez succes in viata si cariera si astept cu nerabdare si alte articole.

    Un cititor.

    walhalla iunie 26, 2010 10:25 am Răspunde

Dă-i un răspuns lui walhalla Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.