fbpx

Helmuth Duckadam, eroul Stelei din 1986: Nu i-am privit in ochi pe cei care sutau in poarta!

de

S-au implinit 27 de ani de cand Steaua a castigat Cupa Campionilor Europeni. Pentru romanii de pretutindeni, Helmuth Duckadam ramane un erou. Sevilla 1986 a fost momentul care a taiat rasuflatea unei tari intregi pentru ca, mai apoi, sa ne aduca victoria din teren. O victorie din nostalgiile careia fotbalul romanesc a trait, ani intregi. Helmuth Duckadam – despre momentul celor patru lovituri aparate, despre cati bani a castigat atunci si cat a durat gloria.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Eveline Pauna: Primii pasi in fotbal i-ati facut in 1974, la Scoala Sportiva Gloria-Arad. Cum ati ajuns sa faceti fotbal? Bateati mingea pe maidan?
H.D.:
Da, in acea perioada toti copii jucau fotbal in pauza mare, in curtea scolii. Eu am inceput fotbalul in comuna mea natala, comuna Semlac. La15 ani jucam in echipa comunei.
E.P.: De ce ati ales fotbalul?
H.D.:
Probabil ca fotbalul era, ca si acum, cea mai mare atractie pentru un copil. Am ales postul de portar pentru ca eram putin mai puturos. Si atunci m-am pus in poarta. Cu timpul, mi-a placut acest post – imi placea sa plonjez, sa ma arunc pe minge. De la echipa din Semlac am plecat la Scoala Sportiva Gloria, din Arad, unde plecasem sa fac scoala profesionala. In acea perioada parintii incercau ca noi, copiii lor, sa avem o meserie.
E.P.: Sperau ca veti face o cariera in fotbal? Sau era doar o pasiune, un mod de a va consuma timpul?
H.D.:
Nu, era doar o pasiune.
E.P.: Familia dvs. are origini germane?
H.D.:
Noi suntem etnici germani – in acea parte a tarii au fost foarte multi, iar dupa Revolutie au plecat in Germania. Bunicii, strabunicii mei, toti erau de etnie germana, iar in casa se vorbea limba germana.
E.P.: Ati avut o educatie riguroasa? Parintii v-au tinut din scurt?
H.D.:
Nu as putea sa spun asta, dar, cum se vede si azi, poporul german este un popor meticulos, cu oameni de cuvant. Si la noi in casa a fost acelasi lucru.
E.P.: Deci va regasiti in stilul acesta de viata?
H.D.:
Da, chiar imi place acest stil de viata. Sunt punctual, disciplinat si poate de aceea am ajuns, ulterior, la Steaua, in armata.
E.P.: Sa continuam cu parcursul profesional. In 1977 debutati ca portar la echipa Constructorul-Arad, din Divizia C.
H.D.:
De la Scoala Sportiva Gloria-Arad am pleacat la UTA-juniori. Orice echipa mare avea si o echipa de tineret. Am jucat acolo o jumatate de an, dupa care am ajuns la Constructorul-Arad, o echipa de Divizie C, Liga a III-a. Aici am avut marele noroc de a-l avea ca antrenor pe regretatul Coco Dumitrescu, un mare antrenor al Aradului, al Romaniei. Am evoluat un an si, de acolo, am plecat in Divizia A. La UTA am avut un alt antrenor, Ion V. Ionescu, care m-a promovat la prima echipa a UTei. Am avut concurenta foarte mare. Erau doi portari de echipa nationala, Iorgulescu si Jivan, iar eu eram foarte tanar. Mi-au dat aceasta incredere si am debutat la un meci cu Targoviste, unde juca Gica Dobrin. Era o mare realizare pentru mine sa joc intr-un meci oficial contra lui Gica Dobrin.

In perioada mea, in sportul romanesc nu erau bani foarte multi

 

E.P.: Tinerii care fac sport, astazi, isi doresc sa faca performanta si apoi sa paraseasca Romania, sa joace pentru echipe straine. In vremea dvs. cum se punea problema? Aveati stiri despre sportivii mari, de afara? Va gandeati ca, facand sport, veti castiga multi bani? Ce va doreati, de fapt, de la fotbal, glorie, bani?
H.D.:
Bani in niciun caz. In acea perioada, in fotbalul romanesc, nu erau bani foarte multi. In primul rand, era o satisfactie sa ajungi la un club mare, cum ar fi un club din Bucuresti, sa reusesti sa faci o facultate mai usor si sa vezi lumea. Prin faptul ca ajungi la un club mare, la echipa nationala aveai posibilitatea, pe care foarte multi nu o aveau, de a vedea lumea.
E.P.: Ivan Patzaichin imi spunea, intr-un alt interviu, ca sportul l-a scapat din saracia copilariei. La dvs., in familie, cum stateau lucrurile? Aveati o situatie modesta sau, dimpotriva?
H.D.:
Noi am avut o situatie normala, in comuna Selmlac, cu venituri normale. Nu am dus lipsuri majore. Mai am un frate si o sora, mai mica.
E.P.: Cu ce se ocupa? Tot in lumea sportului?
H.D.:
Nu. Din pacate, nici fratii mei, nici copiii mei nu au facut sport de performanta. Nu au fost talentati la sport. Fiica mea cea mare, din Statele Unite, a avut aptitudini pentru tenisul de camp. Insa situatia financiara nu mi-a permis sa o sustin, cat as fi vrut.
E.P.: Ce sportiv admirati, in anii de inceput ai carierei dvs?
H.D.:
Sigur, fiecare copil avea un idol. In Romania erau: Adamache, un portar foarte sobru de la Brasov, Moraru, de la Dinamo, pe care il admiram pentru tinuta si echipamentul lui. Pe plan extern, vedeam pe antena de Ungaria, sportivii internationali: Konada, Schumacher.
E.P.: Ce a insemnat echipa Steaua pentru dvs.? A fost o optiune sau mana destinului?
H.D.:
A fost o optiune. Eu, in perioada cand am fost la UTA, am fost selectionat la echipa nationala, pe vremea lui Mircea Lucescu si in aceasta perioada am avut oferte sa merg la Universitatea Craiova sau la Steaua. Eram in cantonament la Snagov, cu echipa nationala. Atat Stefanescu cat si regretatul Sames incercau sa ma convinga sa merg, unul la Craiova, celalalt, la Steaua. Am ales Steaua pentru ca urma sa plec in armata si am considerat Steaua ca fiind optiunea mai buna, desi, financiar, oferta de la Craiova era mai buna. Mai tarziu, baietelul meu cand era intrebat ce vrea sa se faca spunea ca vrea portar la Steaua ca sa nu faca armata.
E.P.: V-ati gandit cum ar fi fost daca ati fi ales invers?
H.D.:
Sigur, in acea perioada, Universitatea Craiova era un club foarte mare – generatia Balaci, Irimescu, Cartu…au ajuns pana in sferturi de finala. Din pubct de vedere financiar, Universitatea Craiova statea mai bine. Poate nu mai aveam satisfactiile pe care le-am avut: aici, la Bucuresti, am reusit sa termin si Academia Militara, motoare si avioane. Pe plan sportiv, cu echipa Steaua, se numara: castigarea a doua titluri de campioana a Romaniei, o Cupa a Romaniei si castigarea Cupei Campionilor. Satisfectie mai mare nu exista…
E.P.: Cum erau colegii de echipa de la Steaua? Acum fotbalistii sunt mai mult vedete decat sportivi. Asa era si atunci?
H.D.:
Eu am ajuns la Steaua in perioada anului1983. Steaua era in cautari, ca si acum. S-au perindat in clubul Steaua peste 60 de jucatori pana s-a ajuns la formula din anul 1986. Sigur, pana ne-am adunat au fost mici probleme de jucatori, de lot, pentru ca veneau multi jucatori. Din 1985 s-a format echipa mare, care a dominat Europa, vreo 5 ani. In acea perioada nu eram vedete, nu puteam fi vedete pentru ca nu existau atatea televiziuni de sport, atatea ziare.Viata noastra privata era mult mai discreta.
E.P.: Dar acum, cand deschideti un ziar, cand priviti stirile sportive la televizor, va place ce vedeti? Considerati ca stirile sportive sunt transmise intr-un mod profesionist?
H.D.:
Eu cred ca raspunsul cel mai potrivit este ca mai avem de lucrat. Din pacate, nu vreau sa supar pe nimeni, se cauta prea mult cancan si mai putin stiri sportive. Probabil ca asta se cere si, din acest punct de vedere, nu poti sa-i acuzi. Fiecare televiziune cauta ratingul.
E.P.: Ma gandesc, ce s-ar fi intamplat daca momentul din 1986 ar fi avut loc, sa spunem, anul trecut? A fost o isterie mondiala…
H.D.:
Depinde unde ar fi avut loc. Daca ar fi fost in Romania, nu stiu daca se schimba foarte mult. Daca ar fi fost in strainatate, erai aranjat financiar pe toata viata. Din pacate, acestea sunt diferntele dintre noi si alte tari.
E.P.: Haideti sa vorbim despre momentul de la Sevilla, din 1986, cand acolo, in poarta, ati decis istoria fotbalului romanesc.Ce a insemnat acel moment pentru dvs? Fara doar si poate, varful carierei!
H.D.:
Cu siguranta. Inainte de acea finala, cu totii ne gandeam ca mergem acolo, jucam cu Barcelona, pe pamant spaniol, ca sansele noastre erau destul de reduse. Barcelona era, ca si acum, o echipa foarte mare. Am vrut sa aratam, in primul rand, ca si in Romania se juca un fotbal de calitate. Faptul ca am reusit sa castigam acel trofeu a fost implinirea unui vis.
E.P.: Sunteti in Cartea Recordurilor pentru ca ati aparat cele 4 lovituri de balon.
H.D.:
Asa am auzit si eu, dar nu pot confirma pentru ca nu am vazut acea carte.
E.P.: As vrea sa ne povestiti ce sentimente au fost in sufletul dvs. atunci cand ati aparat prima data, cand ati aparat a doua oara, a treia oara si …a patra oara. La ce va gandeati? La cine va gandeati? Ce s-a intamplat in mintea dvs?
H.D.:
Sigur, ca orice copil, ai un vis. In momenul cand m-am apucat serios de fotbal, visul meu a fost sa ajung intr-o finala si sa decid eu soarta partidei, la loviturile de la 11 metri. Dar, niciodata nu am visat sa ajung la un nivel asa de mare. In acele momente mi-am facut o strategie. Foarte importanta a fost prima lovitura pe care a tras-o Alesanco. Am reusit, prin pozitia lui, sa ghicesc coltul, cum se spune si am aparat prima lovitura. Cea de-a doua lovitura, ca si celelalte, a fost un joc al mintii, pentru ca m-am pus in situatia celui care executa lovitura. Cum as executa eu? Daca facem o retrospectiva a fost asa: Portarul de la Barcelona, Urruti, a aparat una in stanga si una in dreapta si logic era ca urmatorul jucator, Pedraza, sa gandeasca, pe undeva, la fel. Portarul, adica eu, a aparat una pe dreapta, logic ar incerca in stanga, deci trag tot in dreapta.A gandit ca si mine sau  eu ca si el: m-am dus tot in dreapta. Cea mai simpla lovitura a fost cea de-a treia, a lui Piti Alonso, care era logica, dupa ce, un portar apara doua lovituri pe o parte, in dreapta, va pleca in stanga, deci trag in dreapta. Am plecat destul de repede pe dreapta, se vede pe imagini, pentru ca eram convins ca va trage tot in dreapta. La a patra lovitura ma gandeam ce sa fac: am aparat trei lovituri pe dreapta, ce voi face la a patra? Ma gandeam la jucatorul care bate lovitura, ca este convins ca eu mi-am ales un colt, dreapta si se gandeste sa traga in stanga. Asa a gandit Marcos si asa am gandit si eu. Am aparat, astfel, si cea de-a patra lovitura. Ce era interesant in acele momente era faptul ca, in momentul cand executau loviturile jucatorii Stelei, eu eram la marginea careului de 16 metri, pe spate si priveam cerul. Se facea o mare galagie si dupa aceasta galagie a spectatorilor imi dadeam seama daca a marcat sau nu. Iar in momentul cand trageau spaniolii se facea liniste ca sa nu-i deranjeze pe jucatori, ceea ce m-a ajutat si pe mine, ca sa ma pot concentra mai bine.
E.P. Dar, le-ati prins privirea atunci cand sutau spre poarta?
H.D.:
Nu. Acestea sunt povesti. Distanta esta de 20 de metri, nu ai cum sa-i vezi privirea. Un portar isi face o strategie si isi alege coltul, pentru ca daca nu pleci cu cateva fractiuni de secunda mai inainte de sut, nu ai nicio sansa sa prinzi acea minge.
E.P.: V-ati gandit cum era daca dadeati gres? Ce ar fi zis echipa? Ce ar fi zis tara?
H.D.:
Nu. Eu am avut sansa. Un portar are mereu sansa. Sa fim realisti: un portar, la o lovitura de la 11 metri, nu are ce pierde, el are doar de castigat. Nimeni nu-i imputa unui portar ca nu a prins un penalty, il acuza pe jucatorul care rateaza. Din acest punct de vedere eu eram ferit.
E.P.: Ce s-a spus atunci la vestiare?
H.D.:
Mare lucru nu s-a spus, pentru ca eram cu totii uimiti, nu ne venea sa credem ca am reusit aceasta performanta. Ne-am deplasat la hotelul in care stateam, ne-am revenit cam dupa o ora, am coborat, erau si sotiile jucatorilor si incet, incet am constientizat marea noastra performanta.A durat luni, ani, pana cand  lumea si-a dat seama de aceasta performanta.
E.P.: Ce a scris presa atunci? Banuiesc ca toate fotografiile erau cu dvs.V-ati simtit vedeta?
H.D.:
Nu, nu. Fotografiile nu erau cu mine, erau 2-3 fotografii cu echipa. In acea perioada era un singur ziar de sport. Era inaintea Congresului al XIV-lea al P.C.R si toate ziarele, inclusiv Sportul, erau pline cu acest eveniment. Ni s-a dat atentie o zi, doua si apoi, gata. Nu este ca acum, dupa orice victorie iti apare poza pe 3-4 pagini.
E.P.: Cand v-ati intalnit cu oamenii, in Romania, ce va spuneau?
H.D.:
A fost ceva special. Oriunde ieseam, in Bucuresti, Arad, oriunde oamenii ma priveau cu simpatie, ma intrebau despre meci, ma invitau la restaurante…
E.P.: V-ati facut prieteni in perioada aceea? Si ma gandesc la oamenii influienti, la niste relatii care sa va ajute, peste timp…
H.D.:
Nu. Niciodata nu am reusit si nici nu am incercat sa-mi fac prieteni pentru o relatie sau pentru a profita.
E.P.: La Sevilla, pe langa glorie, cupa, aplauze… banii cati au fost?
H.D.:
  Inainte de acest meci au fost tot felul de propuneri de premiere. S-a pornit de la o masina Dacia, pana la urma ni s-a spus de un Aro. Am fost chemati la presedintele tarii, Nicolae Ceausescu, care ne-a dat Meritul Sportiv clasa I, o cupa de sampanie si, pentru acea perioada, 1600 de lei, impozabili. Aceasta suma reprezenta cam jumatate din salariul unui muncitor….
E.P.: Ce ati facut cu acei bani?
H.D.:
Nu aveai ce sa-ti faci cu ei pentru ca nu erau bani multi, erau , ca pentru acum, 2-3 milioane. Acel Aro promis ni l-au dat, dupa cateva luni, dar un a mai fost un Aro nou, cum se facea la Campulung.
E.P.: Cum, nu ati primit o masina noua?
H.D.:
Nu. Erau din stocul armatei, vechi. Dar, in acea perioada, se vindeau foarte bine, erau foarte cerute de ciobani. Am vandut-o la cineva din comuna Pecica, unui cioban si am cerut 220 de mii de lei. Trebuia sa facem actele in Bucuresti si cand a venit cumparatorul mi-a spus ca nu-mi da decat 200 de mii, pentru ca avea consumul de ulei mai mare decat cel de motorina, fiind o masina veche. Una peste alta, a fost un premiu bun.
E.P.: Se spune ca in viata, fiecare moment de fericire este secondat de o incercare. Dvs., in acelasi sezon, aveati sa treceti printr-o incercare dificila, un anevrism la bratul drept, care a presupus o interventie chirurgicala, un soc pntru cariera dvs.
H.D.:
Practic, era finalul carierei mele.
E.P.: Erati cu niste prieteni cand ati aflat. Toti  v-au spus ca poate sunteti obosit…
H.D.:
Eram in vacanta, pe malul Muresului, la un foc de tabara. Dimineata, pe roua, am alunecat si m-am sprijinit pe mana. In acel moment, probabil, s-a deplasat cheagul de sange si a blocat circulatia in bratul drept. Durerile au fost foarte mari, medicul din sat si-a dat seama de gravitatea situatiei si m-a trimis la Arad. Spre norocul meu, a fost dupa finala de la Sevilla, cand toata lumea era impresionata de acel succes si am primit toata atentia din partea medicilor. Primul secretar de la Arad a vorbit cu ministrul Apararii, in aceeasi zi a fost trimis un avion la Arad si am fost adus la Bucuresti. Era vorba de ore, minute, pentru ca bratul se invinetise si era problema de amputare si alte complicatii si mai rele. Echipa de la Bucuresti a facut o treaba fantastica pentru ca, in acea perioada, medicina de la noi nu era asa de dezvoltata, aparatele necesare la o asemenea interventie lipseau, in mare parte sau, cu desavarsire. Mi-a fost salvat bratul.
E.P.: V-ati recuperat complet?
H.D.:
Da, m-am recuperat. In prima faza am crezut ca o sa mai pot juca, am si jucat, la un nivel mai mic si pe raspunderea mea.
E.P.: …la un nivel mai mic. Ce a fost in sufletul unui campion, cand si-a dat seama ca trebuie sa joace la un nivel mai mic?
H.D.:
A fost alegerea mea.
E.P.: Ati simtit ca sunteti retrogradat?
H.D.:
Nu, niciodata. Aveam chiar adversari care se mandreau ca au reusit sa marcheze de la 11 metri in poarta aparata de mine, ceea ce nu au reusit jucatorii spanioli. Nu am facut din acest lucru un caz pentru ca eu nu am uitat niciodata de unde am plecat.
E.P.: Daca ar fi sa vorbim in cifre despre cariera dvs, am spune asa: 133 de aparitii in Divizia A, 13 in Cupa Romaniei si 9 in Cupa campionilor europeni. Asa este?
H.D.:
Nu stiu. Niciodata nu am facut socoteala, cate jocuri am facut in Divizia C, B, in Divizia A…cate goluri am marcat, ca si eu am marcat goluri.
E.P.: Pastrati inregistrarile cu meciuri in care ati jucat dvs? Aveti o arhiva?
H.D.:
Nu. Singurul lucru pe care il am este un geamantan imens, in care, in prima perioada a carierei mele, inainte de 1989, am adunat ziare. Cred ca nu m-am mai uitat peste ele de peste 20 de ani. Sunt undeva in pod, la mama. Daca v-a avea cineva curiozitatea, copiii, vreun nepot, la gasesc acolo.
E.P.: Sunteti cetatean de onoare al localitatii dvs natale? Oficialitatile au facut vreo scoala care sa va poarte numele?
H.D.:
Da, am fost facut cetatean de onoare, dar din pacate au fost niste evenimente, pe care nu vreau sa le comentez, si pentru care am renuntat la aceasta diploma, ca atat a fost.
E.P.: Ce relatie aveti cu Gigi Becali?
H.D.:
Nu suntem nici prieteni, nici nu iesim in oras, avem o relatie strict angajator- angajat.
E.P.: Dumnealui are niste gesturi foarte mari, prin a-si arata satisfactia sau multumirea fata de cineva care conteaza pentru clubul Steaua. Nu v-a facut vreo statuie?
H.D.:
Nu, Nici nu mi-a marit salariul. Avem o relatie de respect reciproc, de un an si jumatate de cand sunt la Steaua. Niciodata nu mi s-a reprosat ca ceva nu as fi spus bine, la un interviu. Este singurul om din Romania care, intr-adevar, m-a ajutat. Acum trei ani a trebuit sa fac a treia interventie chirurgicala la bratul drept si costa foarte multi bani. Mi s-a pus un standgraf pe mana, la o clinica in Austria si a costat 10 mii de euro. Eu nu eram inca la Steaua, dl Becali m-a sunat ca aflase ca am nevoie de acesti bani, pe care nu ii aveam. Eu i-am spus ca nu are nici o obligatie fata de mine si mi-a raspuns ca a ajutat atatia oameni, „cum sa nu te ajut si pe tine”. Si dl. Becali a achitat costul interventiei. Este un gest mare pe care l-a facut pentru mine si din acest motiv, indiferent de cum va evolua relatia dintre noi, ea va ramane de respect.
E.P.: Pentru profesionistii din fotbalul de peste hotare, 10 mii de euro inseamna, uneori, un weekend petrecut intr-o statiune exotica… Considerati ca romanii va apreciaza la adevarata dvs. valoare? Au stiut sa va si multumeasca, financiar vorbind? Va asteptati la mai mult?
H.D.:
Faptul ca oamnii ma apreciaza pentru ceea ce fac, pentru ceea ce am facut, imi da o mare satisfactie. Daca ceva ma nemultimeste, este tot legat de politic, de tot ce a guvernat Romania pana acum. Pe langa succesul pe care l-am avut la Sevilla, din pacate, am regretul ca am participat, din primele zile, la revolutia din 1989. Este singurul regret din viata pentru ca nu as mai face-o. Dupa ani de zile, dupa alegeri, cand s-a hotarat sa primim o anumita pensie viagera, nu o suma fantastica, de anul viitor nu o s-o mai primim nici pe aceasta. Cred ca am spus tot.

Trebuia sa-mi aleg o meserie pentru a-mi între?ine familia

 

E.P.: Dupa ce v-ati incheiat cariera de fotbalist, v-ati angajat la Politia de frontiera-Arad
H.D.:
La Nadlag este un punct de frontiera, aproape de localitatea mea, 12 km.
E.P.: De ce ati ales acest job?
H.D.:
Eram la o rascruce, deoarece trebuie sa-mi aleg o meserie pentru a putea intretine familia. Am iesit din armata, nu au mai vrut sa ma tina, cat esti bun, esti bun, cand nu mai esti, te da la o parte. Am venit in Bucuresti, cu trenul si mi-am zis sa bat pe la usi. Singura usa care mi s-a deschis a fost a lui Corneliu Vadim Tudor, pe care l-am rugat sa ma ajute cu un serviciu. M-a intrebat ce as dori sa fac si i-am spus ca as vrea sa ma angajez in Politia de frontiera, pentru ca este aproape de casa. M-a ajutat si dupa un curs de perfectionare de trei luni, in Bucuresti, am ajuns politist de frontiera.
E.P.: Nu se punea, cumva, problema sa ramaneti in sport? Sa fiti un antrenor, un consilier in fotbal?
H.D.:
Nu, nu s-a dorit asta.
E.P.: Ati incomodat pe cineva?
H.D.:
Nu cred. Asa erau vremurile. Am fost chemat la Ministerul Apararii dupa ce s-a stiut ca nu mai pot juca din cauza acelei operatii, de catre Ilie Ceausescu si mi s-a spus ca asta e, e gata. Le-am facut propunerea, ca pe salariul pe care il aveam de 3000 de lei, care  nu era o avere, sa fiu  un fel de impresar, sa vad ce se petrece in restul tarii si sa fac propuneri pentru fotbalisti care sa joace la Steaua. Nu s-a acceptat aceasta propunere si a trebuit sa-mi vad de treaba.
E.P.: In anul 2003 ati castigat loteria vizelor si ati primit dreptul de a pleca in SUA. Ati plecat acolo cu fosta sotie, Ildiko si cu fiica, Brigitte. V-ati intors in tara dupa numai un an. De ce? Ce a fost America pentru dvs, un vis?
H.D.:
Nu, neaparat. Era o dorinta sa vad America, iar la loteria vizelor am depus datorita unui nepot si am castigat. Asa a fost sa fie. Inainte de a pleca ii propusesem sotiei sa nu mai plecam. Aveam o varsta, aveam acele probleme de sanatate si mi-ar fi fost greu sa fac o munca pentru care se castiga mai bine. Sotia a insistat sa plecam pentru copii. Am plecat si am stat din 2003 pana in 2006, am mai venit, am mai plecat, pentru diferite perioade. La un moment dat, am zis ca America nu este pentru mine, nu ma puteam acomoda. Trebuia sa am cel putin 5 ani ca sa pot deveni cetatean american si sa pot activa intr- un job, in politie sau in alta parte, unde mi-ar fi placut.

Am muncit pe la neamuri, ajutam prin gradina…

E.P.: Si cat ati stat acolo ce ati facut?
H.D.:
Am facut diferite munci pe la neamuri, ajutam prin gradina…nimic interesant.
E.P.: In presa vremii se spunea ca ati plecat in America cu fosta sotie. Sa inteleg ca acum, in viata dvs, este altcineva?
H.D.:
Da. Dupa acea perioada in care eu nu m-am acomodat, am spus ca ma intorc in Romania. Sotia a hotarat sa rpmana in Statele Unite. La ora actuala avem o relatie foarte buna, se cunoaste cu actuala mea sotie, Alexandra.
E.P.: Cum este femeia care va sta alaturi?
H.D.:
Pe Alexandra am cunoscut-o tot prin fotbal. Fotbalul mi-a adus multe! Nepotul ei era tot portar la echipa de fotbal, de juniori, pe care o infiintasem in comuna Semlac. Am cunoscut-o cand tot venea sa-si vada nepotul. Am stat vreo doi ani impruna, dupa care ne-am hotarat ca relatia sa fie serioasa si sa ne casatorim. Ne-am casatorit in urma cu 4 ani, avem o fetita, Julie. Actuala sotie este mai tanara decat mine cu 20 de ani, o femeie frumoasa, inteligenta, are doua facultati si un masterat…Nu m-a luat pentru bani, ca nu am avut si nu am nici acum.
E.P.: Sunteti un om fericit? Sunteti un om implinit?
H.D.:
Da, da. Trebuie sa recunosc ca, din acest punct de vedere, sunt chiar foarte multumit. Am o familie unita, cu dragoste. Ma bucur ca relatiile cu fosta sotie au ramas foarte bune si cu copiii mei, Brigitte si Helmuth. Am si nepoti, de la baiat, un nepot de 6 ani si o nepotica de 3 ani. Sunt implinit, din punct de vedere familial.
E.P.: Spuneti-mi trei lucruri din viata dvs fara de care nu ati putea trai.
H.D.:
As incepe cu sanatatea, fara de care nu poti trai si, tot pe primul loc, familia. Intotdeauna mi-au placut filmele italiene, in care familia era mereu unita. In al treilea rand, daca nu ai banii pentru strictul necesar nu ai cum sa traiesti.
E.P.: Care ar fi calitatile dvs, spuse in cateva cuvinte?
H.D.:
In primul rand, sunt nascut in zodia Berbec si spun, mai in gluma, mai in serios, ca este cea mai buna zodie. Sunt disciplinat, imi place punctualitatea, sunt foarte ambitios in momentele in care imi ajunge cutitul la os, sunt muncitor, am muncit pentru fiecare leu pe care l-am avut sau il am.
E.P.: Ati muncit pentru fiecare leu si ati facut si pasul spre politica, la un moment dat, in 2004, alaturi de P.N.G.
H.D.:
Da. Chiar ma intorsesem din America si toata lumea spunea ca dl Becali si-a facut partid. Eu eram vicepresedinte al filialei regionale-Arad a P.U.R., al lui Dan Voiculescu, cand m-a sunat dl Becali sa-mi propuna sa merg la el in partid. Am venit la Bucuresti si am acceptat cu conditia sa am mana libera. Mi-a raspuns „Ia stampila si organizeaza-te la Arad !” am avut si satisfactii in politica, pe langa dezamagiri. Am reusit sa fac o organizatie judeteana-Arad si alte 78 de organizatii locale. Am avut ghinion ca in 2004 s-a ridicat pragul de la 3% la 5% pentru a intra in Parlament. Noi am fost tot timpul la 4,80%, nu am reusit niciodata sa trecem de 5%. A fost o perioada frumoasa.
E.P.: Nu v-ati gandit sa mergeti cu o cariera in politica? Sa perseverati; Pana la urma.
H.D.:
Ba da, cand am inceput, asta mi-am dorit. Am facut-o din placere peste 5 ani, numai ca in politica „ trebuie sa ai stomac”, cum se spune. In politica trebuie sa promiti si eu nu am putut niciodata sa promit oamenilor cu care ma intalneam, ca le repar strazile, ca le repar casele… Lumea fiind invatata sa ceara, ca de primit oricum nu primesc, ne intrebau ce promitem noi. Eu  spuneam ca nu promit nimic si drept raspuns primeam: „pai, atunci, cum sa te votez?”Asta e! Sigur, este o mare diferenta intre a fi simpatizat si a fi votat. Sunt foarte multi suporteri stelisti, dar care au alte inclinatii politice.
E.P.: Daca ar fi sa aveti portofoliul de ministru, sa puteti sa decideti in sport, ce ati face acum? Care ar fi primele trei miscari?
H.D.:
Din pacate, la acest moment, ca ministru nu mai poti sa decizi nimic.nu exista bani de la bugetul statului, sunt foarte putini.
E.P.: Printre decoratiile dvs, ea mai stralucitoare  pe care ati primit-o pe 25 martie 2008, de la presedintele Romaniei Traian Basescu, este ordinul Meritul Sportiv.
H.D.:
Vreau sa fac o paranteza. Cele  mai importante medalie sunt cele primite de la Nicolae Ceausescu, Meritul Sportiv clasa I, Maestrul national al sportului. De la presedintele T. Basescu am primit Meritul Sportiv clasa a II-a. Daca mai primesc vreo medalie, probabil, va fi clasa a III-a !!! Problema reala este ca, tot ce am primit de la statul roman, Meritul sportiv clasa I, iti ofera un loc de veci. Iar, anul trecut, cu ocazia implinirii a 25 de ani de la castigarea finalei de la  Sevilla, am fost decorati de catre Ministrul Apararii, Gabriel Oprea, cu Meritul Militar, cea mai mare distinctie din armata. Acest lucru te ajuta ca sa poti fi inmormantat cu fanfara. Deci, ce am primit noi de la statul rpman pentru acea performanta, a fost un loc de veci so mandria de a fi inmosmantat cu fanfara!!!
E.P.: Ca intotdeauna, la romani!!! Goria vine dupa….Incredibil!!!
H.D.:
Din pacate, nu este o gluma.
E.P.: Ce va doriti acum?
H.D.:
In primul rand, sanatate. Am o varsta si am fost incercat de multe ori in viata cu anumite probleme de sanatate. Imi doresc sanatate pentru a putea sa-mi cresc fetita, sa am o viata linistita.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.