fbpx

Ion Lucian: Teatrul a fost pentru mine mai mult decat viata

de

In martie 2011 am realizat primul si ultimul pictorial ce l-a avut ca protagonist pe Maestrul Ion Lucian. A fost ideea Mariei Dinulescu, cea care a initiat de-a lungul anului 2011 proiectul Generatia tanara spijina generatia matura – un proiect avand ca scop readucerea in atentia publicului a marilor actori intrati intr-un nedrept con de umbra. Fotografiile le-am realizat la InterContinental, iar a doua zi dupa sedinta foto, am mers in casa sotilor Lucian, unde am stat de vorba pe indelete, afland povestea incredibila a unei vieti de om care a trait profund, intens, plin de generozitate si splendoare: Maestrul Ion Lucian.

Am povestit in articolul meu mai vechi Ion Lucian, Maria Dinulescu si, alaturi, cea care a consemnat intalnirea ca demersul nu a fost usor deloc. Maria a avut ideea, iar mie mi-a revenit sarcina de a-l convinge pe Maestru, care nu prea se lasa convins. Am avut cateva intalniri si a trebuit sa ii spulber perceptia legata de termenul “pictorial” care, in viziunea domniei sale, trebuia sa aiba ceva macar vulgar, daca nu obscen. “Pictoriale se fac in Playboy”, a obiectat Maestrul, derutat de jargonul nostru publicistic. Pana la urma, cea care ne-a fost complice de mare ajutor a fost sotia sa, actrita Paula Sorescu Lucian, care ne-a stat alaturi pe toata durata realizarii fotografiilor si care a fost alaturi de noi si in timpul realizarii interviului, in apartamentul lor plin de fotografii si amintiri, aflat in blocul de vizavi de InterContinental.

Public acum consemnarea integrala a intalnirii noastre (cateva fragmente au insotit pictorialul aparut in revista Tango de aprilie 2011), lasand in conversatie detalii care, probabil, in mod obisnuit, ar fi disparut in procesul de redactare. Insa privite acum, prin perdeaua de lacrimi a marii pierderi, cand toti suntem atat de indurerati de disparitia actorului Ion Lucian, par sa aiba o valoare inestimabila.

Coalitia nulitatilor este foarte puternica

Pe 18 martie 2011, la InterContinental, in splendidul salon Modigliani, Maestrul, sotia sa si Maria Dinulescu, se imbracau in costume populare romanesti,  pregatindu-se sa pozeze intr-un nou cadru, catre obiectivul fotografului Paul Buciuta. Conversatia se lega pe teme neimpuse…

ION LUCIAN: Cel mai grav lucru in relatiile sociale este compromiterea termenului de vedeta. In sensul pur al cuvantului, pentru asta trebuia o viata ca sa o confirmi. Acum s-a instalat ideea ca doua fese goale, trei tate goale, te fac vedeta. Daca mai da si un interviu la un ziar, ca si-a schimbat Mercedesul cu Lamborghini, pentru ca Mercedesul nu mai putea fi folosit pentru ca avea scrumierele pline, atunci devine vedeta. Si din pacate tineretul spre asta tinde. De aceea imi place de fatuca asta… (arata spre Maria Dinulescu)

Alice Nastase Buciuta: E foarte ambitioasa…

ION LUCIAN: Numai ca acum toti sunt Master (referindu-se la faptul ca Maria a povestit mai inainte ca urmeaza cursurile de Master). Ce sa mai astepte sa castige titlul de maestru, isi obtin diploma de maestru. Ia uite-o pe Ilenuta! (intra in cadru Maria Dinulescu, imbracata in costum popular)

Maria Dinulescu: Radeti de mine…

ION LUCIAN:
Da, rad de tine, de conceptia asta a ta despre teatru. Aveam o controversa daca ai terminat tu facultatea sau nu. Eu i-am spus lui Alice ca nu cred.

Maria Dinulescu: Cum sa nu? Acum opt ani am terminat. Am spus ca nu am terminat campania, pentru ca tine un an de zile.

ION LUCIAN: Cu cine te lupti?

Maria Dinulescu:
Nu ma lupt cu nimeni, incerc sa ofer o alternativa…

ION LUCIAN:
Fara lupta?

Maria Dinulescu:
Eu sper ca fara lupta.

ION LUCIAN:
Of, doamne, sa stii ca te-ai angajat la o lupta grea, fetita draga. Coalitia nulitatilor este foarte puternica si s-a instalat bine de tot, intr-o cetate inexpungnabila.

Alice Nastase Buciuta: Sa nu uitati de noi… Incercam sa va pozam…

ION LUCIAN:
Nu uitam de voi, dar nici voi sa nu uitati de noi…sa nu ne tineti in aceeasi pozitie secole…

Paula Sorescu Lucian: Ce ai vrea sa schimbi?

ION LUCIAN:
Of, dar ce nu as vrea sa schimb, acum suntem un fel de hopa mitica. Din pacate viitorul e cam sumbru.

ION LUCIAN: (catre Maria Dinulescu): Eu te boscorodesc ca un profesor si iti spun fatuta scumpa ca nu te asteapta zile simple, dar nu trebuie sa te lasi, trebuie sa lupti pana la capat pentru ca tu ai talent. Uite, drumurile nu ar fi chiar asa de grele daca nu ar fi atat de multi imbecili, ca sunt multi si sunt uniti.
Daca ai putea sa iti pastrezi linia fara sa cedezi din ambitia ta…

Paula Sorescu Lucian: Eu nu am vazut nicio personalitate, in afara de Mona Musca, Iliescu, pe vremuri, si Caramitru, sa vina la o piesa de teatru.

Tata voia sa ma fac inginer

Interviul facut a doua zi, 19 martie 2011, in casa cuplului Lucian:

Marea Dragoste / Tango: De mic stiati ca veti avea un destin artistic, aveati talent de copil?

ION LUCIAN: Nu stiam, dar am avut doua evenimente in viata mea de copil: unul a fost unchiul meu, fratele mamei, care era un tip extraordinar de interesant. El a fost, timp de 40 de ani, arhivarul primariei din Piatra Neamt. A absolvit liceul dar nu a putut sa isi dea bacalaureatul pentru ca s-a certat cu un profesor si bineinteles victima a fost el si atunci el, revoltat pe ce s-a intamplat, si-a facut o eductie personala, a invatat singur. Dupa aia a devenit o figura cunoscuta – a castigat premiul national la caricatura – a fost o mare personalitate, desi fara diploma. Il chema Jenica Ungurescu. El semana teribil cu Chaplin, eu pe vremea aia aveam 5 anisori, si tata a cumparat un aparat de filmat si i-a spus lui tata: “Iorgule, eu fac cu asta micu’ o varianta romaneasca dupa Piciul”. Si asa a fost prima mea aventura artistica.

Marea Dragoste / Tango: Si v-a placut, va amintiti?

ION LUCIAN: Mi-a placut, a fost un eveniment mare in familie, dar cu timpul, cu bombardamente, cu razboi, cu mutari, a disparut pelicula, spre disperarea mea; desigur nici fizic nu ar fi rezistat, dar imi pare rau ca nu o mai am. Si pe urma am fost la un bal al copiilor, aici unde e acum Teatrul Foarte Mic. Revista Realitatea Ilustrata a facut un bal al copiilor si tata mi-a facut un costum de clovn, dar un clovn mai stilat, adica un fel de frac comic. Balul s-a desfasurat acolo, unde era cinematograful Roxi, dar animatorii acestui eveniment erau doi clovni celebri la vremea aceia – Ceacanica, de altfel fratele unui colonel, se spune ca cel mai mare criminalist, si Caramela – care faceau program artistic si la un moment dat m-au observat in sala si au venit la mine, m-au luat pe scena, bineinteles ca Ceacanica, cu limbajul lui de claun mi-a zis “Bine ai venit colega! Ce stii tu sa faci colega?”si asa din joaca am spus “Stiu sa cant la pian”. “Ia uite, pai da-ne un concert, colega! “. Si m-au facut sa cant Valurile Dunarii si asta a fost debutul meu artistic. Asa ca am avut niste mici aventuri artistice, dar nici prin gand nu ne trecea, in special lui tata – oful lui cel mare a fost sa devin inginer, ca el nu a reusit sa fie – ca voi deveni actor. Si atunci, pentru ca era un om de cifre si injghebase o societate de constructii sosele si poduri, a vrut sa fiu neaparat inginer, si am facut toata pregatirea stiintifica, pana la bacalaureat, convins ca voi fi inginer, la dorinta expresa a tatalui meu. Intre timp, el a pierdut toata averea pe care o agonisise si a luat-o de la inceput, un optimism pe care cred ca l-am mostenit.

Marea Dragoste / Tango: Ce s-a intamplat? De ce a pierdut tot?

ION LUCIAN: Intre timp a intervenit in viata familiei bunicul meu adoptiv, adica tatal lui adoptiv, ca tata a fost adoptat la 14 ani, si i-a inoculat spiritul de negustor – “ce nevoie ai sa muncesti, Iorgule?”, ii zicea. Tata era expert contabil, angajat la CFR, si cu simpla lui leafa facuse doua case in Bucuresti, avea bani la banca si l-a convins acest batran sa faca negot, sa faca afaceri. El nepricepandu-se, l-a prins crahul din ‘33 si desi i se propusese sa dea faliment ca sa salveze averea, a spus “Daca nu am putut sa ii las copilului meu o avere, macar sa ii las un nume curat”. A vandut absolut tot, a platit toate datoriile si a luat o servieta si a pornit totul de la zero. Asa a ajuns expert contabil la uzinele Electrica, care aveau sediul central la Ploiesti. El s-a impartit cu slujba jumatate la Ploiesti, jumatate la Bucuresti, apoi a venit cedarea Cadrilaterului bulgarilor si cele doua uzine din Ploiesti erau la Balcic si Bazargic si tata a trebuit sa ramana acolo doi ani de zile pentru administrarea celor doua uzine care erau romanesti – bulgarii nu au vrut sa le cumpere – si atunci a ramas acolo. Impartirea lefii in doua a insemnat ceva, eu cu mama aici, el acolo, si eu deja intrasem in al 16-lea an de viata, eram elev in penultima clasa la Matei Basarab si am hotarat eu ca trebuie sa fac un efort sa contribui la bugetul familiei. Eh, ce castigam eu din desenele pe care le vindeam colegilor care anu aveau talent sau din meditatiile pe care le dadeam colegilor din clasele mai mici, nu imi ajungea, si atunci am aflat ca se primesc figuranti, amatori bineinteles, la Teatrul National, meserie care, pe vremea aceea, era discutabila si le-a facut placere sa primeasca un elev cu scoala, plus ca a intervenit pentru mine un coleg de banca, nepotul lui Caragiale, adica din filiatia familiei, si el, prin cunostintele lui, a facut sa intram in figuratia de la National. Asta mi-a prin foarte bine pentru ca, atunci cand eram eu intr-a 7-a de liceu, penultima clasa, niste elevi de la Liceul Lazar au facut o porcarie, o crima, si ministrul de atunci al invatamantului a interzis tuturor elevilor sa participe la spectacole, la filme, la manifestari sportive, ori pentru mine asta era nenorocire, pentru ca ma oprea de la teatru. Si am aflat ca se primesc studenti la Conservator si fara bacalaureat, cu conditia sa-si dea bacalaureatul si sa-si ia diploma in cursul Conservatorului. M-am dus, am dat examen, asa in dorul lelii, si am reusit.

Marea Dragoste / Tango: Deci nu va asteptati?

ION LUCIAN: Da de unde, si uite asa m-am trezit student. Aici a fost a doua aventura a mea, pentru ca am nimerit la clasa lui Manolescu, care fiind primar la Breaza, si-a impartit studiile asa: luni dimineata si dupa masa, si marti dimineata, ori pentru mine asta era un dezastru, pentru ca ar fi insemnat sa lipsesc doua zile pe saptamana ori de la institut, ori de la scoala. Si atunci am facut eu o smecherie si lipseam asa: intr-o saptamana luni de la liceu si marti de la Conservator, si saptamana urmatoare invers. In vreo doua luni de zile de curs, Manolescu m-a intrebat: “Mai, copile, tu mai ai si alte preocupari?”. “Da, maestre”, i-am spus, “imi place matematica, ma pregatesc sa devin inginer”. Si mi-a spus fa-te inginer o data, fa-te inginer de doua ori si l-am ascultat si dupa un timp nu m-am mai dus la Conservator. Numai ca la sfarsitul anului scolar, care coincidea si cu stagiunea, incepuse razboiul si Teatrul National a anuntat un concurs pentru ocuparea a 5 posturi de actori barbati, fie studenti in ultimul an, fie absolventi din ultimii 5. Deci nu indeplineam nicio conditie si atunci nu m-am inscris, dar un coleg de-al meu din teatru s-a inscris pentru examenul asta si m-a rugat pe mine sa-i dau replica. Si in ziua concursului, eu ma invarteam pe acolo, printre candidati, liber ca pasarea cerului, ca nu stiam ca dau examen, si a trecut pe culoar George Calboreanu si m-a vazut – eu eram copilul adorat al teatrului, un copil elev, cu carte, cu educatie, ma iubeau toti, eram pustiul Teatrului. M-a vazut si m-a intrebat: “pustiule tu cand intri in examen?”. “Nu intru maestre, ca nu am voie.” “Cum nu ai voie?” “Uitati, eu nu am terminat nici anul intai.” “Dar esti la Conservator?” “Da, sunt, dar…” “Ia fa tu o cerere sa vedem, poate ii conving pe cei din comisie sa te ascultam.”
Am facut o cerere pe spinarea colegului meu, Calboreanu a luat-o, s-a dus la comisie, era prima zi de concurs, i-a convins imediat si a pus cererea mea deasupra. Si m-am trezit chemat la concurs. “Eu, pai de ce?” “Ti-a aprobat maestrul Calboreanu sa dai proba.” M-am urcat pe scena. “Ce ai pregatit?” Eu zic: “nimic”. “Cum nimic? Pai de ce ai venit?” “Am venit sa dau replica unui coleg.” “Cheama-ti colegul.” Ne-au lasat vreo 5 replici, dupa care am auzit un multumesc grav si, de rusine, nu am mai trecut prin National vreo doua saptamani. Dupa doua saptamani m-am dus sa-mi iau lefsoara aia de figurant, m-a vazut regizorul teatrului si a inceput sa tipe la mine: “Unde umbli domnule, trebuie sa te caut tot Bucurestiul?” “Da de ce?” “Pai ce, nu stii ca ai reusit?” “Eu?!” “Da.” M-a luat asa de ureche, m-a dus la avizier si m-am vazut reusit. Al doilea din cei 5, din 136 de concurenti si atunci am zis: “asta e un semn.” Acum cum s-o intorc, pentru ca eu nu terminasem nici anul I, vacanta venise, examenele nu le dadusem si trebuia sa ma duc la armata. Pentru ca toata promotia mea, 42 de elevi, a fost luata automat la scoala de ofiteri, numai ca am auzit eu ca se dau amanari pentru studii, pentru cei care au terminat anul I. M-am dus la secretarul Conservatorului: “Domnu Popescu, te rog din suflet, scapa-ma ca uite ma ia pe front. Spune-i c-am ramas corigent, ca nu mi-am dat toate examenele, dar ca am facut anul I” si mi-a dat o adeverinta ca mai sunt restantier la doua examene, dar ca am facut anul I, mi-a dat si notele din catalog si uite asa s-a decis soarta mea. Sigur ca, din clipa in care am intrat in National, la 18 ani, ma rog probist, probist, dar eram pe stat. Cand m-a vazut Manolescu a spus “Iar ai venit?”. “Am venit maestre ca acum nu am incotro pentru ca, uitati, acum sunt actor la National.” “Ce ai facut ma?!” “Sunt actor la Teatru National.” “Nu se poate!” “Ba se poate.”
Din clipa aia m-a luat si am lucrat cu el intr-un singur semestru, tin minte, 17 roluri, printre care, spre stupefactia mea, baronul Scarpia, din Tosca. I-am spus: “maestre ce legatura am eu cu Scarpia?” – eram subtirel ca o trestie, spre 18 ani, dragut, minion, simpatic – “ce caut eu in fiara asta?” “Nu cauti nimic, nu ai sa-l joci niciodata in viata ta, dar cu inveti, anumite lucruri, din rolul asta, vei vedea ca iti va folosi in cariera, mai departe.” Si mare dreptate a avut. Pe urma a declarat intr-un ziar ca elevii lui preferati au fost Marieta Anca si cu mine si atunci mi-am permis sa il intreb: “si atunci, maestre, de ce m-ai alungat?”. Si atunci am luat eu prima mare lectie de teatru. Mi-a spus “pentru ca am avut impresia ca esti neserios”. “De ce maestre?” “Lipseai.” “Pai lipseam pentru ca trebuia sa ma duc si acolo, si acolo.” “De ce nu ai spus? Nu am stiut.” “Si atunci m-ati alungat…” “Da, dragul meu, pentru ca prefer sa ma despart de un talent, daca e neserios, decat sa primesc un talent cu apucaturi. Asta e o profesiune sfanta.” Si asa a fost prima mea lectie adevarata pentru ca, apoi, teatrul a fost pentru mine mai mult decat viata.

Marea Dragoste / Tango: Iar dupa aceea a inceput un sir de reusite artistice…

ION LUCIAN: Ei, dupa aia am intrat la National, primul om cu care m-am intalnit a fost Calboreanu, m-a luat de umeri si mi-a spus “bine ai venit, colega!”. Eu m-am topit tot. Mi-a spus, “ei, acum ca suntem colegi, facem o prinsoare: cine vine al doilea in teatru, plateste vinul in seara respectiva.” Ei, cum sa-i platesc vinul lui Calboreanu?! Am venit cu un ceas inainte, el era acolo, am venit cu doua, el era acolo, am venit cu trei, el era in tearu. Pe urma am aflat eu ca el isi facuse in teatru un fel de micro garsoniera si in zilele cand avea repetitie sau spectacol, venea cu cateva ore inainte, isi citea rolul, bea o cafeluta, se patrundea de atmosfera respectiva si asta mi-a inlesnit o alta mare biruinta in teatru pentru ca, venind mereu devreme, la mai putin de doua luni de zile de la angajarea mea, faceam figuratie in Coana Chirita, in dramatizarea lui Musatescu, faceam figuratie in actul trei, deci intram in scena pe la 10, eu la 7 eram acolo. La 8 fara 10 m-am auzit chemat in scena. “Urgent pustiu!” “Ce s-o fi intamplat?!” Am coborat in scena si acolo era toata distributia stransa, in frunte cu Calboreanu, cu Sonia Cruceru care m-a intrebat: “Pustiule, ai curaj sa intri in rolul lui Gulita?” Cu inconstienta varstei am zis: “da doamna”. “Hai fugi sus, la cabina, sa iti puna un costum pe tine si hai jos sa incepem.” Actorul care trebuia sa joace a facut o confuzie, nu stia ca trebuie sa joace, a lipsit si eu intrand peste noapte, pe neprevazute si facand un foarte mare succes, am obtinut nu numai decizia lui Rebreanu de a ramane definitiv in rol, ci am primit gratificatie jumatate din reteta salii mari a Teatrului National, adica reteta salii insemna pentru mine vreo patru salarii. Si am obtinut nu numai aceste satisfactii, dar s-au deschis toti ochii regizorilor pe mine si eu nu am mai fost nevoit sa fac ucenicia aceea cu tava, si am jucat trei stagiuni, ca atat am ramas la National, in total 74 de roluri, printre care, cel mai de raspundere a fost Hlestakov, in Revizorul de Gogol. E adevarat ca l-am jucat de numai 2-3 ori in matinee, dar l-am jucat la 18 ani. Si asa am invatat temeinic aceasta profesie si a devenit existenta mea.

Prima mea sotie a fost cu 21 de ani mai mare ca mine si parintilor nu le-a convenit

Marea Dragoste / Tango: Nu ati povestit nimic despre mama dumneavoastra. Cu ce se ocupa mama si ce fel de relatie ati avut cu ea?

ION LUCIAN: Mama a fost o fiinta, ca si fratele ei, mai mult autodidacta, si-a facut si ea liceul la Piatra Neamt, dar era o casnica, dintr-o familie buna, onorabila, dar o modesta moldoveanca, casatorita cu tata, care era fiul popii din Girov, din Roman, nu stiu cum s-au casatorit, cum s-au iubit, nici nu am fost curios, dar acest subiect era tabu – exista discretia aceea atavica a familiilor de provinciali pentru care dragostea, casatoria, erau notiuni sfinte, intime, personale, aproape secrete. Dar s-au inteles foarte bine. Pe tata a pus ochii un mare mosier, l-a vazut dezghetat, silitor, si l-a pus administratorul mosiei lui. Acolo au stat parintii mei un an de zile, la tara, acolo a murit fratiorul meu, la un an si ceva, dintr-un accident stupid. Din primul lor an de casnicie, fiind la tara, ma rog, in conditiile de acolo, asta micu abia incepuse sa mearga, si a vazut flacara la soba, unde fierbea ibricul cu apa, si s-a dus si a dat cu mana peste ibric si a facut o arsura si nu a mai putut fi salvat. Asta a fost o mare drama pentru parintii mei si in special pentru mama, si au asteptat al doilea copil cu disperare 10 ani de zile. Intre timp s-au mutat la Bucuresti. Tata a castigat prin concurs un post la CFR, era un fel de sef de personal, si dupa zece ani a venit odrasla, care, datorita acestui fapt a fost un zeu al familiei. Deci mama a fost toata viata ei o casnica, dar una mai speciala, mai erudita, citea mult.

Marea Dragoste / Tango: Era frumoasa?

ION LUCIAN: Da, dar moldoveanca retrasa, un fel de Madame Bovary.

Marea Dragoste / Tango: Voiam sa va intreb daca v-a influentat poate in iubirile pe care le-ati avut? Daca femeile de care v-ati indragostit semanau cu mama?

ION LUCIAN: Nu. Mama a avut pentru mine o importanta fantastica in viata, pentru ca toate slujbele tatalui au fost cu deplasari. Deci, viata intima in casa am petrecut-o cu mama. Asa ca tot ce apartine firii mele, educatiei mele – eu sunt considerat un tip nepermis de comod, de dragut, si de cald, si de intelegator si de tolerant, ceea ce nu e bine pentru un director – apartin mamei. Dar, de ce spun, ea neavand niciun fel de diploma, era totusi un bagaj de cunostinte. Ea m-a invatat sa citesc si sa scriu – eu cand am intrat la scoala citeam ziarul. Educatia am primit-o de la ea, poate prea dulce, prea moldoveneasca, prea cozonac moldovenesc, dar nu regret si am o icoana in suflet in ce o priveste, cu niste conceptii de viata extraordinar de ciudate pe vremea aceea. De exemplu, cu tata nu am nicio fotografie, si am mostenit sute de la el, fara sa aiba un pahar in mana, un lautar langa el, o persoana de sex contrar langa el, a fost un chefliu, un boem, iar mama, cu o intelepciune absolut nefireasca pentru timpurile de acum, zambea, iar cand venea comisionerul cu o bijuterie, cu o blana, ca avea avere babacul, mama spunea: “au venit remuscarile”. Si cu asta spunea tot. Sigur ca si ea, inoculata putin de fratele ei, de care iti spuneam, cu carti, cu poezie, era o fire, asa …ce sa mai vorbim, cozonac moldovenesc. Iar tata, om de afaceri, adica om de cifre, ca din afaceri nu a facut nimic pentru ca a pierdut tot, dar cinstit, insa o tarie de caracter extraordinara, pentru ca in clipa in care a pierdut tot, a luat-o de la inceput fara niciun fel de suferinta si a spus eu am fost vinovat, eu trebuie sa platesc.

Marea Dragoste / Tango: Cum a mers viata personala? Cand v-ati indragostit, cand a venit prima iubire, cand v-ati casatorit, avand deja atata recunoastere?

ION LUCIAN: Asa cum ti-am spus, pentru mine cariera a fost sufocanta. Or, viata petrecuta in teatru, de la varsta de 18 ani, m-a marcat inca de la bun inceput. S-a intamplat ca, dupa prima stagiune la National, sa fac, vara urmatoare, un turneu in tara. Pentru mine a fost o mare lovitura pentru ca am intrat in rolul lui Mihai Popescu, am dublat o vedeta, am avut succes mare de tot in turneul acela, si cum era oarecum fatal, o actrita din acest turneu s-a indragostit de mine, eu am fost flatat ca o actrita mi-a acordat atentie si, la 20 de ani, eram casatorit.

Marea Dragoste / Tango: Parintii ce au zis?

ION LUCIAN: Ei, n-au fost ei foarte fericiti. Prima mea sotie a fost cu 21 de ani mai mare ca mine si parintilor nu le-a convenit, dar, pe urma, cand au vazut ce caracter este si ce fiinta este, au acceptat-o si au iubit-o. Deci, cum sa spun, eu care intotdeauna am considerat cu sfintenie institutia casniciei, nu am fost o fire aventuroasa, pentru ca de foarte tanar am avut raspunderea unei casnicii. Faptul ca de la 21 de ani eram deja o vedeta, alergau teatrele dupa mine, am jucat in filme, totdeauna am castigat foarte bine. Acum nu am pensie ca am dat peste hotii astia. Am avut doua luni de zile, dar a trebuit sa aleg intre a ramane manager sau a avea pensie. Dar care actor are 47 de milioane din pensia de teatru? Totdeauna am fost in varf. In ‘47 cand m-a angajat doamna Bulandra, cand a infiintat ea Teatrul Municipal, a venit reforma monetara, cand s-au luat toate averile, ea ca directoare avea 22 de milioane pe luna leafa, iar eu ca angajatul ei aveam 45. Deci niciodata nu m-am plans. Dar familia primei mele sotii, care era aproape toata in intretinerea mea – avea 16 membri.

Marea Dragoste / Tango: Avea frati, avea copii?

ION LUCIAN: Avea trei frati. Doi dintre ei au profitat mai putin de mine. Dar avea familia ei – tata, mama. O chema Tilda Radovici. A fost actrita Teatrului National, apoi a jucat la Teatrul de Comedie, apoi la Nottara…

Marea Dragoste / Tango: Nu si-a schimbat numele dupa dumneavoastra?
ION LUCIAN: Nu. Am fost casatoriti 41 de ani.

Marea Dragoste / Tango: Si cum ati rezistat, dumneavoastra. fiind actor, tanar?

ION LUCIAN: Pai, tocmai de asta, ea fiind actrita, si existand intre noi o intelegere, un sentiment cald, ne-am inteles, ne-am sustinut, ne-am completat. Sigur ca mie nu mi-a venit usor cu atatia pe cap.

Marea Dragoste / Tango: Ati jucat impreuna?.

ION LUCIAN: Sigur ca da. Pai eram amandoi in acelasi teatru. Pe urma, si la Teatrul de Comedie am fost impreuna.

Eu eram maritata, el era insurat, nu s-a pus vreodata problema de altceva

Marea Dragoste / Tango: Si apoi, pe doamna Paula Sorescu cum ati cunoscut-o?

Paula Sorescu Lucian: Nici eu nu mi-am schimbat numele legal, desi semnez Paula Sorescu Lucian, pentru ca ar fi insemnat sa ia si el numele meu si era mai complicat.

ION LUCIAN:
In privinta numelui eu am avut saga mare de tot. Tatal meu era nascut Popescu, pentru ca era copilul popii din Girov, intre Roman si Bacau. Cand bunica-mea era insarcinata cu tata, parintele neputand sa-si indeplineasca sarcinile matrimoniale, s-a dus la Roman sa faca un chef care a durat trei zile si cand s-a intors in sat, s-a intalnit cu un taran care i-a spus: “bravo parinte, dumneata faci chefuri pe la Roman si aici hotii iti sparg biserica”. Popa cand a auzit asa, a intors sareta din drum si a disparut de rusine. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu el. Se banuieste ca s-ar fi aruncat intr-un lac, prin apropierea Bacaului, nimeni nu a mai gasit nimic din el, nici sareta, nici cai. Intre timp bunica l-a nascut pe tata si l-a crescut asa, iar de rusine, de nu stiu ce Dumnezeu a fost in mintea ei, l-a declarat pe tata nascut din tata necunoscut. Cand tata avea 14 ani, bunica s-a recasatorit cu unul din judetul Roman care se chema Lazarovici, un nume evreiesc, dar el nu era evreu, si atunci Lazarovici l-a adoptat pe tata. Si toata viata mea, pana in ‘45, am dus aceasta piatra de moara de gatul meu agatata si am parcurs cu ea tot regimul nazist, legionari, nemti, in asa fel incat, de fiecare data cand trebuia sa ma inscriu pe undeva, la scoala, sa imi cumpar ceva pentru scoala, trebuia sa ma duc cu certificatul sa arat ca tata e nascut Popescu si ca eu sunt de religie ortodoxa. Cand m-a angajat Nationalul eram trei actori: pe mine ma chema Ion Lazarovici, pe celalalt il chema George Marcovici, si pe celalalt Ion Isailovici, in asa fel incat, cand ne chema in scena, strigau de jos sa vina teatrul baraseumu (era un teatru Baraseum). Bine, mai aveam un prenume Lucian. Ma rog, cand m-am angajat la National, astia m-au tinut asa doua luni, dupa care mi-au spus bai frate nu se poate, si ne-au schimbat numele. Isailovici a devenit Isaia, eu am devenit Ion Lucian, numai Marcovici a ramas asa ca semana a iugoslav si l-au acceptat asa. Acuma, pentru ca trebuia de fiecare data cand imi luam leafa, cand luam lemne, cand luam paine, sa demonstrez ca nu sunt evreu si pentru ca nici tata nu mai putea sa rabde, a facut cerere sa isi reprimeasca numele de nastere si in ‘44, in plin razboi a obtinut numele Popescu, ceea ce era aproape imposibil. Numai ca atunci trebuia sa faca 6 luni de zile publicatie in Monitorul Oficial, ca sa nu faca cineva obstructie, numai ca in acele 6 luni au fost bombardamente si el a murit si s-a stins actiunea, iar eu eram minor (ca atunci erai major la 21 de ani) si nu am putut sa continui, aveam 20 de ani atunci. Avocatul Teatrului National, care s-a ocupat de treaba asta, mi-a zis sa astept sa fac majoratul si apoi o sa se ocupe sa obtin numele. Pana am ajuns eu la majorat, deja eram pe toate afisele Ion Lucian. Asa ca avocatul mi-a spus: “mai acum ar fi o prostie sa te cheme Ion Lucian Popescu”. “Si ce sa fac?” “Hai sa-ti legiferam pseudonimul. Iti facem nume din numele de botez.” Si de asta am scapat, cu greu, de numele asta, si de banuiala de a fi evreu.

Marea Dragoste / Tango: Va intrebam cand v-ati cunoscut si daca va amintiti cand v-ati vazut prima data. Stiu ca ati lucrat impreuna.

Paula Sorescu Lucian: Nu e vorba de asta. Gandeste-te ca eu pe Michi l-am cunoscut ca actor de cand eram studenta, pentru ca mergeam la teatru.

ION LUCIAN: Adica eu eram imprimat in mintea ei ca vedeta.

Paula Sorescu Lucian: Eu trei ani am jucat la Teatrul de revista si comedie Ion Vasilescu. Eu am fost acolo dupa ce am absolvit, am avut o sansa mare, nu am plecat in provincie, plecase o actrita care s-a maritat cu un italian si nu a lasat-o sa profeseze. Si atunci a ramas un loc vacant si le-a convenit sa ia o proaspata actrita, aveam 90 de lei salariu, restul s-a impartit, au crescut salarii la altii, si m-au luat pe mine. Dar mergeam mult in deplasari pentru ca era teatrul care deservea toata regiunea Bucuresti, adica tot Baraganul. Si am vrut sa vin la Teatrul Ion Creanga, pentru ca eram foarte slaba si jucam foarte mult fetite si papusi si vorbisem cu Michi, era director, dar intre timp l-au dat afara si a venit un alt director si m-am dus sa vorbesc cu el – ala m-a placut si m-am angajat acolo. Iar in ‘90 a venit Michi sa puna un spectacol acolo foarte frumos de Eugen Ionescu, care a scris pentru fetita lui niste povesti, pe care le-a dramatizat un regizor belgian, Imaginile sunt imagini, si Michi le-a pus la noi si m-a distribuit si pe mine, un spectacol foarte bun – dupa ‘90 l-am jucat in Franta, in Elvetia, 5 ani de zile. Si l-am cunoscut, mi s-a parut un om deosebit. Bine, eu eram maritata, el era insurat, nu s-a pus vreodata problema de altceva, si in Japonia cand a ramas singur si i s-a intamplat necazul acela, atatea luni undeva departe si nici nu a putut sa se intoarca la inmormantare, pentru ca nu putea, avea un contract si nu ii dadea nimeni viza a doua zi pentru Japonia, si atunci insemna sa se termine turneul. A avut o perioada foarte grea, mai ales ca juca roluri foarte grele, si acolo s-a legat intre noi o relatie, nimic mai mult, dar eu mi-am dat seama ce fel de om e, el si-a dat seama ce fel de om sunt, si dupa un an si ceva ne-am casatorit. Eu am divortat, nu era o casnicie fericita, dar am un baiat, care m-a tinut si ne-am casatorit si mi se pare ca a fost de bun augur, acum avem 25 de ani de casatorie.

Marea Dragoste / Tango: Si baiatul dumneavoastra ce face?

Paula Sorescu Lucian: Om de afaceri. Il cheama Mugur Frunzetti, asa il cheama pe fostul meu sot.

Marea Dragoste / Tango: Aa, deci Sorescu este numele dumneavoastra de fata si l-ati pastrat?

Paula Sorescu Lucian: Da, l-am pastrat pentru ca era si numele de actrita. Eu am jucat la Creanga 20 de ani, si am stat acolo pana in ‘90 cand s-a facut teatrul Excelsior. De atunci s-a schimbat foarte mult, plecam in strainatate an de an, in Europa sau Canada, cu acest spectacol Imagini sunt imagini.

Marea Dragoste / Tango: Am vazut fotografia de la cununia civila. Cum ati cerut-o in casatorie pe doamna Sorescu-Lucian si cum ati luat decizia sa va recasatoriti? Se spune mereu despre actori ca sunt nestatornici si viata dumneavoastra contrazice asta.

ION LUCIAN: Cum ti-am spus….(Ea: el e taur, taurii sunt famlisti.) Profesia a fost strivitoare in privinta asta, adica mie mi-a desfiintat aproape total viata personala, eu nu am avut-o, nu am avut o undita pe malul apei, ma rog, cateva partide de tenis am reusit sa le am, dar in rest am fost locomotiva. In 10 ani si ceva de munca in strainatate, 15 zile au fost fara munca, adica profesia a fost atat de acaparatoare incat nu am avut nici timpul sa ma gandesc. Ori, de fiecare data, si in prima, si in a doua casnicie, viata de familie a fost atat de completa, atat de bogata, incat am trait-o normal, firesc, fara ganduri paralele. Sigur ca am avut tentatii multe oferite in jurul meu dar nu am fost sensibil la asta.

Marea Dragoste / Tango: Nu regretati ca nu aveti copii?

ION LUCIAN: Asta regret, dar probabil este unul din motivele pentru care m-am aruncat cu atata patima la acoperirea teatrului pentru tinerele generatii. Eu am cunoscut tarziu acest filon, publicul infantil, acest filon care e un filon de aur, dar nimeni nu se gandeste la importanta acestui, nici nu stiu cum sa ii spun, material uluitor pe care il are un popor – tineretul, generatiile viitoare, viitorul – daca noi nu realizam ca adulti ce obligatii avem pentru acest filon de aur care este copilaria si tineretea, viitorul este sumbru. Or, probabil ca exista o relatie intre faptul ca mi-am dorit copii si n-am avut si patima cu care m-am aruncat in acest vis, cum ii urmaresc, cum as vrea sa contribui cu ceva, asta a fost si visul vietii, sa las macar o institutie de cultura in urma mea.

Marea Dragoste / Tango: Dar visul s-a implinit.

ION LUCIAN: Inca nu, dar sper ca pana la urma sa se implineasca. Este incredibil, incredibil ce am putut sa sufar pentru implinirea lui. Daca as fi indraznit sa gandesc sa fac ceva rau nu as fi suferit atata. Cate piedici am avut si mai am inca.

Marea Dragoste / Tango: Pornind de la faptul ca s-a demolat cladirea teatrului Excelsior si ca a trebuit sa asistati la reconstructie?

ION LUCIAN: Nu numai asta, dar intotdeauna, pentru fiecare lucru pentru care am jinduit sa-l implinesc, a trebuit sa ma lupt. Ca sa dau un mic exemplu: Excelsior s-a nascut dintr-o intamplare, de altfel o caracteristica a destinului meu. M-au chemat intr-o zi la inaugurarea Union Center-ului de langa noi si m-au invitat ca vecin, iar acolo l-am vazut pe marele boss care a venit din Israel sa inaugureze cladirea. Se uita lung la mine si cand m-au dus sa ma prezinte, el a zis “nu e nevoie. Stiu cine e, e Ion Lucian. Sunt de 40 de ani admiratorul dumneavoastra, am trait in Romania.” Si intrand in vorba, m-a intrebat ce mai fac, i-am spus ca am directia unui teatru, dar e o darapanatura, ca aici a fost un cinematograf, a fost si Revolutia si aici s-au dus lupte, si atunci si-a chemat staff-ul si a spus: sa-i faceti domnului Lucian cel mai frumos teatru din Bucuresti. Asa s-a nascut. Pentru ca Ministerul Culturii imi spusese ca nu are cum sa ma ajute si mi-a spus “cauta-ti un sponsor”. Cand am vazut pleasca asta care a cazut in capul meu, am facut contractul cu ei, tot, nu ii venea nimanui sa creada. A lipsit o singura semnatura, a ministrului culturii, care in locul lui Plesu devenise Caramitru. Daca el punea o semnatura ca este de acord, atat, nu i s-a cerut altceva, pentru ca statul roman nu a investit niciun ban, aveam de opt ani teatrul.

Marea Dragoste / Tango: Si de ce nu a semnat?

ION LUCIAN: Nu a vrut. Mi-a spus: “nu stiu ce afaceri ai facut tu, dar eu nu vreau sa fiu amestecat”. Dar dupa ce a fost bombardat de partidul lui liberal, de partidul taranist, de toate ministerele, de ce, de ce, de ce, a spus “trec teatrele la primarie, sa faca primaria”, stiind ca in loc de o semnatura imi trebuie 83, tot consiliul municipal, si de atunci am trecut asa, 5 primari, 5 consilii municipale, 5 alegeri. Atat Basescu, cat a fost primar, cat mai ales asta de acum, cat toti cei care au trecut acolo, toti au opozitia consiliului municipal. La noi e fenomenul unic in lume, cand primarul are dusmani in propriul lui consiliu si nu stiu cum sa-l saboteze. Acum, si asta cu toate disponibilitatile lui in ceea ce priveste Excelsior, eu sunt fericit ca in sfarsit se face, si acuma, ce propune el cade la vot.

Marea Dragoste / Tango: Dar acum aveti toate aprobarile…

ION LUCIAN: Am toate fondurile, toate materialele, dar fondul primariei care urma sa fie dat pentru terminarea scenei a fost micsorat de curand.

Nu exista conflict intre generatii

Marea Dragoste / Tango: Ce parere aveti despre tanara generatie?

ION LUCIAN: Eu am fost serios socat de conceptia Mariei despre teatru, despre faptul ca un element tanar care de la bun inceput a avut niste conditii favorabile de profesie si avea – si are in continuare – si posibilitatea, dar si dreptul de a ajunge la un nivel de, sa zicem, vedeta chiar, are preocupari din astea de generatie, de comportament, de viitorul profesiei, adica niste lucruri de substanta pe care cu greu le gasesti la un element tanar, si mai ales acum, cand exista un haos in etalonarea valorii. Profesia noastra este o profesie fara etalon valoric, e asa de subiectiva incat din 100 de opinii, 99 nu seamana intre ele, dar fiecare se considera apt sa aiba consideratiuni. Din aceasta cauza e foarte greu sa iti impui personalitatea si mai ales sa ti-o si pastrezi. Or, ea are niste preocupari ciudat de mature pentru varsta ei. Si de aia am fost socat si am acceptat sa colaborez cu ea in acest articol. As vrea sa fiu alaturi de ea si sa contrazic putin mentalitatea care actualmente domina societatea noastra. Sunt oprit pe strada, de nenumarate ori, si dupa felicitarile si multumirile pentru ceea ce am facut pentru publicul romanesc, sunt intrebat ce o sa se intample cu teatrul cand vor disparea actualii monstri sacri. Pentru ca lumea are impresia ca nu se mai nasc asemenea oameni, ori eu vreau, si daca asta mica are acelasi gand, sa o ajut sa razbata in gandul ei. Eu pot sa afirm, ca un Matusalem al teatrului romanesc – pentru ca pot sa spun ca am parcurs un secol cu el – ca fiecare generatie a venit cu valoarea ei, fiecare a avut varfurile care ii dadeau stralucire. Unde incepe sa devina ingrijorator, si asta nu e vina noastra, a executantilor, a interpretilor, ci a celor care recepteaza munca noastra, este ca nu mai exista climatul favorabil pentru adevarata vedeta. Inainte, cand Nita Pitpalac se ducea la spectacol, stia tot cartierul cu o luna inainte. El isi lua costum nou sau il ducea la spalat, cucoana avea o toaleta noua, toata mahalaua stia ca au bilete la teatru, in ziua respectiva chemau trasura sau taxiul sa vada toata lumea ca ei merg la teatru. Cand ajungeau la teatru, in catedrala aceea de catifea si aur, care era Nationalul, intrau ca intr-o cladire de rugaciune. Cand se ridica cortina si apareau decorul si costumele, corifeii aia, actorii, capatau niste proportii mitice, si atunci sigur ca impactul nu era numai de admiratie, dar si de respect, lucru care nu mai exista astazi. Astazi este “Aa, am uitat ca am bilete la teatru. Dar eu sunt in jeans; nu are nimic”. Sau nu a gasit bilete la cine stie ce film de aventuri, hai sa intram la teatru ca astia au locuri libere. Nu se poate in conditiile acestei frivolitati cu care receptezi actul artistic, sa mai poti sa ai pretentii la construirea unei statui. Nu, o accepti ca un fapt oarecare de viata.

Marea Dragoste / Tango:
Dar ati vazut ca nici actorii nu mai au aceeasi pretuire pentru teatru. De exemplu, Maria Dinulescu nu a jucat teatru niciodata si ea este una dintre cele mai bune actrite ale momentului.

ION LUCIAN: Exact. Pentru ca, ce se intampla, nu mai poti sa devii monstru sacru, in sensul adevarat al cuvantului, nici pentru faptul ca nu mai ai posibilitatea marilor statui pe care trebuie sa le construiesti – marile piese, marile roluri, marile probleme ale lumii contemporane – care sunt de fapt catedra teatrului. Nu, acum e violenta, sex, nici nu stiu ce sa mai adaug, ca numai astea sunt, intoleranta. Din astea nu poti sa faci valori. Eu am vazut zilele astea un film, din fericire cu Richard Gere – pentru asta i-am facut loc in inima mea – si cu un catel. Filmul a fost cu Gere, catelul, o gara, o casa, dar am bocit ca la cea mai profunda drama, pentru ca atata sensibilitate, atata sentiment cald, duios, era in filmul ala – bine eu iubesc foarte mult si cainii, ii socotesc si niste fiinte divine -, dintr-un nimic de viata, nu stiu cine a fost nebunul ala care a facut filmul, a iesit un film superb. Eu i-am facut imediat lui Gere un monument in suflet, acum toata lumea alearga dupa reclame, dupa seriale, dupa filme din astea de serie care nu au consistenta. Cum dracu sa construiesti un Pygmalion din asa ceva?

Marea Dragoste / Tango: Dar filmele romanesti, acestea care iau premii in strainatate, nu va plac?

ION LUCIAN:
Astea iau premii pentru faptul ca exista o tendinta vizibila si speculata de tinerii nostri regizori de a infatisa jegul, si cum orice stat strain nu poate decat sa juiseze cand vede jegul altora, si la ei nu e, nu pot fi decat incantati, si “ia uite domnule romanii cum au avut curajul sa arate adevarata viata”. Numai asta e Romania? Ca stim si noi ce se intampla cu sanatatea, stim, nu era nevoie sa faci un Moartea Domnului Lazarescu si sa te arunci cu el pe tot mapamondul. Aa, pentru satisfactiile personale ale celor care se bucura de insuccesul si mizeria romanilor, asta e altceva. Noi nu avem nevoie sa ne bucuram de asta. Bun, aratam mizeria ca sa o combatem, nu sa o laudam ca material de lucru pentru artisti.

Marea Dragoste / Tango: Dar filmele lui Nae Caranfil, Restul e tacere, ati vazut? Sunt superbe, frumoase, curate…

ION LUCIAN: Am vazut. In general, filmele la noi au fost intotdeauna oropsite, pentru ca toate filmele au fost facute pentru cartierul 23 august, nu au fost filme cu substanta umana, de aia nu au avut succes, decat strict intim. Acum devin piese de muzeu in care toata lumea are argumente sa-ti arate cu degetul “uite ma ce mizerie e la tine”. Un film ca asta dezvaluitor trebuie sa aibe scopul sa nu accepti; or, daca iei premiu ca ai dat covorul la o parte si se vede jegul, nu imi produce motive sa ma bucur de premii, in conditiile astea. Era pe vremuri un regizor care facea filme documentare cu Romania – era vorba de Ion Bostan – in care arata si mizeria, dar toate personajele care apareau in filmele lui erau frumoase. Si nevasta-sa a mostenit de la el aceasta idee, iti facea placere sa te uiti la cei care apareau in filmele lor si iti parea rau ca minunile astea, care ar trebui sa se bucure de viata, traiesc necazurile pe care le traiesc. Filmele de acum nu imi stimuleaza nimic decat sila. E bine? Nu nu e bine.

Marea Dragoste / Tango: Revin cu intrebarea legata de actorii tineri.

ION LUCIAN: Fiecare generatie are valoarea ei. Pe Maria Dinulescu o stiu, am vazut-o si in mici fragmente din film, o cunosc si in realitate, vad si ce conceptii de viata are si am o admiratie pentru ea. Dar eu de-abia astept sa o distribui la mine in ceva, pentru ca daca intr-adevar nu ne inselam si are valoare, nu se poate sa nu iasa in relief, pentru ca are toate darurile sa iasa, doar daca nu si le saboteaza ea insasi printr-un comportament necorespunzator.

Marea Dragoste / Tango: Ea a jucat alaturi de o echipa de tineri, unul dintre ei era Vlad Zamfirescu, in serialul de televiziune In deriva. Si toti au jucat impreuna cu Marcel Iures, care are rolul principal. Ei, mai mult sau mai putin oficial, au povestit ca nu s-au inteles cu Marcel Iures, a fost foarte greu sa lucreze cu el si ca a fost dificila filmarea. Toti, mai mult sau mai putin voalat, au spus ca foarte greu au lucrat cu Marcel Iures. De ce actori din generatii diferite lucreaza greu impreuna?

ION LUCIAN: Nu se intampla asta. Aici probabil ca a intervenit ceva care nu apartine nici de generatie, nici de instructie, aici au aparut probabil alte respingeri ascunse. Iti dau un exemplu: eu nu am mai facut filme de ani de zile. Acum a venit la mine Calin Peter Netzer, cu Medalia de onoare. Mi-a oferit un rol: daca scapi programul jos si vrei sa il ridici, eu am disparut. In mod normal ar fi trebuit sa spun “Dle, multumesc, nu ma intereseaza”. Dar mi-a placut ideea, o idee care scormone negatia care se intampla in jurul nostru fara sa mazgaleasca, fara sa murdareasca, este, o recunosti, aceasta strivire a omului, pe care o traim. Mi-a placut ideea si mi-a placut nuanta in care a fost tratata. M-am inteles cu acest Netzer, desi in viata mea nu il vazusem. Totul a curs, eu nu mai am niciun fel din retinerile din trecut, m-am daruit imediat, el a lucrat cu mine foarte bine, era si Victor Rebengiuc cu care m-am inteles, nu exista ceva sa te impiedice, decat ceva ce nu e firesc.

Marea Dragoste / Tango: Dar exista conflict intre generatii de actori?

ION LUCIAN: Nu, asta e o prostie. Sigur, exista niste conflicte de ordin administrativ care nu ar trebui sa apara intr-o lume de teatru, intr-o lume de artisti, dar mai exista si un oarecare conflict care s-ar numi de popularitate, dar astea sunt meschinarii. Adevaratul talent nu la asta ar avea dreptul la manifestare.

Marea Dragoste / Tango: Impliniti acum, in aprilie 2011, 87 de ani. Vreau sa va intreb cum s-au schimbat lucrurile in viata dumneavoastra? Ce se schimba de-a lungul unei vieti, de-a lungul unei cariere. Cum erati la 18 ani, la 20 de ani, si ce s-a schimbat in dumneavoastra. Chiar, odata cu trecerea anilor, devenim mai intelepti sau nu se schimba nimic?

ION LUCIAN: Nu as putea sa-ti fac o radiografie foarte stiintifica, dar cred ca daca iti povestesc anumite aspecte din traiectoria mea profesionala, ai sa fii tu cea care sa realizeze. De exemplu, la intrarea mea in teatru, la 16 ani, schimbul de generatii se facea cu acceptarea partilor, adica profesia noastra nu se invata la scoala, ca nu se putea, ci se fura in contactul zilnic, in munca directa. In momentul in care aparea in capatul unui coridor un monstru sacru, tineretul se lipea de pereti, afise se faceau, ca sa nu-i ia aerul si spatiul maestrului. Acest respect si aceasta pretuire pe care noi le acordam maestrilor nostri se transmitea printr-un fel de schimb de suflu sacru, maestrul iti oferea, daca tu stiai sa prinzi, sa furi, se lipea de tine, de personalitatea ta. Si asa erau actori de mare profil, care isi impuneau personalitatea pe parcurs, creand la randul lor modele. In momentul in care au disparut prerogativele acestui corifeu, cand actorul nu a mai fost maestru, nu a mai fost personalitatea nr. 1 a fenomenului teatral, si a devenit un instrument in mana celor care construiesc spectacole, sigur ca impactul a pierdut in putere. Iar o mare pletora de aspiranti care nu au stiut, si nici nu au vrut, sa pastreze pozitia favorita, preferentiala a vedetelor, au diminuat treptat, treptat, raportul si treptat, totul se transforma intr-o industrie. Spune un mare filosof contemporan elvetian ca initial spectacolul de teatru avea un impact foarte puternic asupra publicului atunci cand actorii isi faceau singuri spectacolele. Evolutia tehnica si calitativa a teatrului a necesitat existenta decorului, diversitatea textelor a necesitat aparitia regizorului ca ordinator al acestor valori, existenta decorului a necesitat aparatul tehnic sa-l construiasca, pictorul sa il execute, treptat, treptat, teatrul nu a mai ramas numai oficierea de catre un grup de actori, care sunt de fapt preotii vechilor spectacole, care aveau impact direct asupra publicului, acum, treptat, treptat, totul s-a transformat intr-o industrie, in care corifeul actor si-a pierdut unicitatea, aura, a inceput sa devina un instrument. El si-a diminuat importanta, impactul a devenit relativ, numai asa niste izbucniri speciale te fac sa spui “vai am vazut un actor”, acum e doar “mi-a placut spectacolul, m-am amuzat, m-am intristat”, discutii generale. Generatiile tinere acum sunt rascolite ca un fel de vant care amesteca frunzele moarte, cazute pe jos, de bani, de publicitate, de setea asta de reclama. Acum generatia tanara este preocupata de unde prinde un rol sa mai castige ceva, unde prinde o reclama, nu mai este asteptarea aia sfanta sa primesti un rol, sa te chinui sa ajungi la el. Acum e “ia uite ma, iar m-a distribuit”. In conditiile astea nu poti sa mai jinduiesti, dar eu sunt inca optimist pentru ca in 20 de secole de existenta teatrul a avut momente mult mai grele decat cele prin care trece acum, au fost momente cand actorii nu aveau voie sa fie inmormantati, pentru ca pamantul e un lucru sfant si ce cauta acolo. Si asta a fost chiar in perioada lui Moliere, cand el era un Dumnezeu. Deci au fost perioade mult mai grele, toate regimurile totalitare nu au facut decat sa loveasca, sa striveasca teatrul, pentru ca era arta cea mai directa, cea mai refractara. Acum, arta asta a fost in primul rand anihilata. Eu nu as mai indrazni sa spun ca am citit in ultimii 5 ani un text care sa ma rascoleasca; cateva texte asa mai neobisnuite, mai socante, da, dar ceva care sa ma rascoleasca, nu. Am vazut la Paris Cui ii e frica de Virginia Woolf, de Edward Albee, si eu, ca profesionist, am mers dupa vizionarea spectacolelor pe bulevardele pariziene, ore, nu stiam nici cum ma cheama, atat de impresionat am fost de jocul actritei, de jocul partenerului ei, de profunzimea textului, asta era intr-adevar un impact in urma caruia orice fel de spectator ar fi avut un dialog cu el insusi. Nu as putea sa mai recomand un text foarte contemporan. E si greu sa faci performanta cand nu ai nimic a spune, iar microbii, ca nu pot sa le spun altfel, care stau actualmente si pandesc cultura teatrala sunt violenta, lipsa de intelegere, lipsa de respect, nu numai intre oameni, ci chiar intre sexe, femeia a devenit un obiect de vanzare sau de posesie.

Marea Dragoste / Tango: Actrita, iarasi, nu este bine privita, ea este considerata o femeie de moravuri usoare.

ION LUCIAN: Pai da, pentru ca aici nu isi dau seama chiar propriile noastre partenere ca si prin comportamentul lor au contribuit la asta, pentru ca acum cand o tanara actrita citeste in ziar ca domnisoara Furlifus si-a schimbat masina cu una de 180.000 de dolari, pentru ca nu mai poate sa o foloseasca pe cea veche pentru ca i s-au infundat scrumierele, sigur ca in mod automat doreste si ea sa aiba un Ferrari sau un Lamborghini, ori asta a devenit acum un ideal de atins. Daca pentru asta i se cere sa puna in valoare trupul ei, sau sa faca cine stie ce pictorial nud, imediat se ofera sa il faca. Daca o actrita primeste un rol frumos pentru care primeste o suma frumoasa de bani, e dispusa sa faca orice compromis. Nu e voie! Vrei sa fii respectat? Pai in primul rand impune respectul! Asa ca fara sa isi dea seama si ele sunt vinovate de perceptia asta; si colegele noastre fac concesii pentru ca vad ca asa se poarta. O fatuca care a avut trei emisiuni, cat mai dezgolita, a devenit un vip, o vedeta, a devenit o personalitate care apare la toate localurile imediat, fotografiata; astea toate au darul sa compromita, iar restul sunt strivite de acest val de comert.

Marea Dragoste / Tango: As vrea sa revenim la dumneavoastra si sa incheiem intr-o nota mai optimista. Spuneti-mi cand sunteti fericit, de unde va vine fericirea?

ION LUCIAN: A, bine, fericirea la ora actuala este un lucru imposibil de atins. Eu pot sa fiu multumit, linistit, in sensul ca m-am resemnat, pentru ca este inadmisibil sa pretinzi unui creator sa fie bogat; un actor trebuie sa fie, prin profesia lui, generos, el se ofera, el daruieste publicului sau tot ce are mai bun. Ca sa poti sa fii darnic trebuie sa fii multumit, sa ai din ce sa oferi. Deci prin creatie, prin sensul vietii, un actor nu poate sa fie plin de fericire si de satisfactii decat atunci cand se ofera. Elementul cel mai simplu, mai esential, este mijlocul de trai. Cand silesti pe un donator sa fie darnic nu poti sa il silesti sa numere banutii daca ii ajung pentru paine sau pentru rata sau pentru intretinere. Nu se poate! Sistemul comunist, daca s-a prabusit prin ceva, pentru ca teoriile in esenta nu sunt aberante, dar unde si-au semnat propriul testament a fost acolo cand au inlocuit stimulentul prin recompensa cu stimulentul prin teroare. Omul, de cand l-a facut Dumnezeu si de cand l-a alungat din Eden, a avut in mintea lui un singur lucru: sa faca, sa produca din ce in ce mai mult ca sa traiasca din ce in ce mai bine. De aia se si spune ca visul unui om modern este sa aiba casa lui si o masina cu care sa plece de cat mai multe ori de acasa. Exista in natura noastra, in existenta noastra ideea “dle, fac, ma sacrific, ma dau peste cap, fac ceva, ca sa-mi fie din ce in ce mai bine”. Atata timp cat incerc sa fac din ce in ce mai bine sub amenintarea “altminteri te tai” si cand vad ca ala care sta langa mine nu face nimic si traieste la fel de bine, atunci nu am nicio motivatie. Sistemul comunist a taiat idealul omului de a o duce mai bine, nu i-a mai dat voie sa fie nu avut, satisfacut, linistit. Or, acum vii, eu ma dau exemplu pentru ca nu vreau sa jignesc si sa supar pe nimeni, dar am avut foarte multe nemultumiri pentru ca mi-am exprimat nemultumirea. In clipa in care s-a luat hotararea de anulare a cumulului, de reducere a salariului, de desfiintare a tuturor premiilor si distinctiilor, adica toate piedicile care s-au pus in fata existentei mele ca am ajuns sa dramuiesc fiecare banut, eu am incetat sa mai fiu generos si sa ma gandesc cum as putea sa fac o chestie, ca nu mai pot, si cu toate astea vreau sa fac, dar trebuie sa fiu nu rasfatat, ci respectat, atat.

Marea Dragoste / Tango: Dar sunteti respectat.

ION LUCIAN: De oameni, da. Dar eu nu pot sa ii cer omului de pe strada care imi strange mana si imi spune “multumim pentru ce ati facut pentru noi” sau “mi-ati leganat toata tineretea” sau “mi-ati bucurat copiii”, astea sunt niste baloane de oxigen care ma intretin pe mine si imi mai dau optimismul de care vorbeam adineaori, dar nu este permis, eu nu pot sa ii cer acestui om care cu lacrimi in ochi ma felicita “nu poti sa ma imprumuti cu 100 de lei?”, pentru ca mi-am sfaramat statuia in clipa aia, iar el a devenit compatimitorul meu si asta este moartea unui artist. Noi nu trebuie sa fim compatimiti, de aceea nici nu avem voie sa ne amestecam in viata politica, nu avem voie sa facem judecati, pentru ca uneori nu avem nici dreptul, dar nu ne da nimeni prerogativele de a comenta, dar in momentul in care se amesteca in viata mea, da-mi voie sa nu te iert. Peste toate astea, credo-ul meu artistic este ca doua mii si ceva de ani a rezistat acest fenomen care se cheama teatrul, in pofida tuturor aversitatilor, nu se poate sa se impiedice acum de niste cioturi. Va iesi biruitor.

Marea Dragoste / Tango: Am vazut ca aveti un inel foarte frumos. Are o semnificatie, l-ati primit cadou?

Marea Dragoste / Tango: L-am luat de pe celebra punte, la Florenta, peste raul Po, este un pod al giuvaergiilor, si atunci aurul se cumpara la o nimica toata, si l-am luat pe asta pentru ca l-am vazut foarte simplu si foarte frumos prin cubismul lui, dar s-a apucat Paula si l-a dat la o bijutierita si mi-a facut acest sigiliu, Ion Lucian, si i-a dat valoare. Sunt deci 42 de ani de cand il am pe mana.

Tot ce vezi aici sunt amintiri. Una dintre cele mai frumoase amintiri e statueta aceea rotunda, asta a fost visul lui Paula de a avea ceva legat de zodii si de civilizatia maiasa.

Marea Dragoste / Tango: Este pasionata?

ION LUCIAN: Da, citeste tot felul de chestii si isi dorea o asemenea statuie. Si intr-o zi, o prietena de-a noastra care ne-a gazduit in America de cateva ori a spus “hai sa ne repezim putin pana in Mexic”. Fericire mare. Am mers, cum am merge de aici pana la Ruse. Adica primul oras de la frontiera, o imputiciune, tiganie, mizerie, dar eram in Mexic, si Paula spune “mai, Ara, du-ma la un magazin de arta populara ca as vrea sa iau o statueta cu traditie”. “Nu exista asa ceva.” Dar tot plimbandu-ne noi asa, s-a facut ora de plecare, pentru ca trebuia sa iesim in aceeasi zi din Mexic, si am ajuns in granita si pentru ca la intrare in Mexic poti sa intri cum vrei, la iesire, adica intrarea in SUA, e un control ca la noi, o coada de masini, si la un moment dat o aud pe Paula “Uite-o!”. “Ce?” “Statuia mea.” Era unul cu statuia asta in brate, care se plimba printre masini sa incerce sa o vanda. Iar ea a cumparat-o pe loc. Si acum uite-o aici in casa…

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *