Daniela Nicoleta Dumitrescu este psiholog clinician de peste 17 ani si lucrează la Căminul pentru Persoane Vârstnice “Floare Roșie” din cadrul DGASPC sectorul 6, București, un camin cu o capacitate de 70 de locuri…. Și a rămas, în izolare, alături de oamenii vârstnici cărora se străduiește să le facă viața mai bună și mai frumoasă. Cum este izolarea “la serviciu” și cum se adună gândurile în serile petrecute departe de casă și de cei iubiți? Iată o filă de jurnal din caietul în care Daniela Nicoleta scrie aproape în fiecare seară, căci Dumnezeu i-a dat și darul cuvântului, nu doar pe acela al bunătății și al frumuseții. Iar ea crede, așa cum se numește și blogul ei, că Fericiți sunt cei ce comunică.
Fotografie Bruno van der Kraan on Unsplash
Vestea izolării a căzut ca un bolovan ascuţit în moalele rutinei noastre călduţe. Ne obişnuisem oarecum cu măştile – deşi respiram mai greu cu ele şi seara uneori simţeam conturul lor pe faţă până adormeam. Ne obişnuisem să mirosim a clor, să facem din spălatul pe mâini noua obsesie mondială şi, deşi venise o boare alarmistă în sensul acesta, cred că am negat-o cu toții până în ultima clipă.
Bagajul mi l-am făcut împleticită, căci nu mă puteam aduna şi cumva mi se învârteau în minte tot felul de scenarii, de lucruri nefăcute, de amânări inutile, de “dacă”-uri ce pocneau ca baloanele de săpun în jurul meu. Din nou, viaţa are simţul umorului şi îmi arată măsura deciziilor mele, a inutilităţii drumului prestabilit.
Am aici deja cinci zile. Mi-e frică să spun dacă este mult sau puţin, pentru că ştiu că mai este şi nu ştiu cum va fi. Mi-e frică să măsor, căci nu am reper şi mă tem de rezultat. Prefer să rămân ancorată în fiecare trecere şi să mă uit la cât a mai rămas, nu la cât a trecut.
Simt însă cum mi-am schimbat aşezarea corporală interioară, cum mâinile mele se găsesc dezorientate în gesturi stinghere şi parcă nu mai ştiu să mi le port. Devin doar surse chinuitoare de contaminare. Ea, mâna mea care a atins atâta viată, acum poate purta cu ea germenul morţii. Mi-e ciudă că mi se întâmplă asta şi mă zbat să nu mă las urâţită de angoasele mâloase ce ni se strecoară sinuos prin toate viscerele.
Este ca şi cum se construieşte în afara mea o altă fiinţă care vrea să mă ocupe. Incă mă împotrivesc acestei făpturi septice, sterile şi anoste, învelită în restricţii şi impuneri ce mă strâng ca o liană otrăvitoare. Mă tem de înstrăinarea faţă de celălalt şi faţă de mine. Eu, cea care mă scurg în îmbrăţişări ca o mângâiere, cea pentru care atingerea este întâlnire şi freamăt, eu cea care mă îndrept spre celălalt “alergând” emoţional spre conectarea cu el, mă acum văd încarcerată în non-posibilul tactil. Îmi sunt toate atât de departe şi atât de străine de felul meu de a fi.
Au trecut cinci zile şi cel mai dor îmi este să mă simt femeie. Mi-e dor de frumos, de etalarea lui extatică, de atingerea lui îngerească. Da, ştiu că este în mine, dar am nevoie să-l văd, să-l miros, să-l pipăi, să mă inunde cu fiecare particulă de existenţă. Am nevoie să mi se amintească prin tentaculele mele senzoriale că sunt o manifestare a frumosului, nu doar la nivel invizibil, ci cât mai concret, tactil, tangibil.
Nu ştiu cum este izolarea la domiciliu – voi avea parte de asta peste 10 zile. Atunci voi putea compara. Dar acum am sentimentul arestatului fără vină, a condamnatului nevinovat, a plăţii a ceva ce nu pot cuprinde. Nu mă odihnesc cum ar trebui, nu am relaxarea de care am nevoie, nu am timpul meu de aşezare interioară. Cumva este ca atunci când eşti acasă la tine, dar ai oaspeţi, prin urmare este bine, dar nu este ca şi când ai fi doar tu. Sunt cumva niciodată prezentă, pentru că atunci când sunt la birou mă gândesc la ai mei, iar când ies din program mă gândesc că nu-i vreme de relaxare şi parcă mai găsesc ceva de făcut.
Partea bună poate să fie faptul că solicitările de aici nu-mi dau timp să mă gândesc prea mult. Dar mă uit în jur. Aud voci de copii la telefon şi văd lacrimile mamelor de după, văd neputinţa şi amărăciunea lor, văd capetele plecate şi umerii lăsaţi de tristeţe şi mă tem ca umbra aceasta să nu se revarse asupra celor aflaţi în îngrijire. Sunt vigilentă şi a fost pentru prima oară în cei peste zece ani de când sunt psiholog aici când le-am spun bătrânilor mei că de data asta şi ei trebuie să aibe grijă de noi. Că acum nu doar ei sunt bunicii noştri, ci că şi noi suntem nepoţii lor. Că acum nu mai suntem în două tabere, nu ne mai separă nimic, ci avem un singur scop: să trecem împreună cu bine peste asta!
Şi apoi îmi amintesc că suntem în săptămâna patimilor şi mă alină gândul că poate izolarea aceasta este izbăvirea patimilor noastre ştiute sau neştiute, înţelese sau neînţelese, auzite sau tăcute. Poate că este postul de la viaţă, de la ceea ce credeam că ni se cuvine, de la aroganţa faptului că noi ne iluzionam în preamăreţie.
Mai am zece zile. Mă vor însoţi plăcerile minuscule, ancorele mele emoţionale, oamenii frumoşi care mă caută zilnic şi promisiunea faptului că voi învăţa din nou să ajung la mine şi la celălalt. Că voi găsi ori de câte ori va trebui cea mai apropiatoare cale către întâlnirea cu tine. Că voi inventa cuvinte îndestulătoare, în care să se dilueze toate distanţele lumii! Că voi seca mările de clor ce ne-au înecat amprentele unicităţii noastre! Că voi străbate deşertul fricii şi că voi strivi tăcerea dintre noi.
Căci nimeni şi nimic nu-mi va lua dorinţa, bucuria întâlnirii cu… tine, omule!
