Am invitat-o pe Cătălina Grama să îmbrace pentru noi haine și atitudini care să se asorteze cu noile sale roluri din serialele de la Pro Tv. Și, cu ajutorul stilistei sale, Alina Dăscălescu, a make-up artistei Narcisa Șimăndan și a hair- stylistei Kinga Kore, de la Salonul Tribute by GS, am preschimbat-o într-un personaj soft-punk, cu nuanțe romantice, potrivit toamnei noastre îndrăgostite de la Tango.
În spațiul splendid de la Arenele Romane, care, prin amabilitatea Crinei Mardare, ne-au primit cu porțile și culisele deschise, fotograful nostru artist Paul Buciuta a imortalizat trecerea Cătălinei prin toate stările inimii sale răzvrătite, cu aceeași dragoste cu care noi, telespectatorii fideli ai serialelor de la Pro Tv, o urmărim deja, din toamna asta, preschimbându-se în super-eroină a Serviciului Român de Comedie sau în sexy-directoare de spital în noua și irezistibila comedie Spitalul de Demență realizată pe baza scenariului lui Toni Grecu…
Alice Năstase Buciuta: Ai o nouă imagine, un nou stil vestimentar, o nouă atitudine… S-a schimbat ceva în felul tău de a vedea lumea?
Jojo: Imaginea mea s-a transformat mereu, în funcție de perioadele prin care trec și în funcție de proiectele pentru care lucrez și pentru care mă pregătesc. Nu-mi place să spun că mă reinventez, e un cuvânt pe care eu îl folosesc extrem de rar, dar mă redescopăr, scot din mine lucruri care existau dintotdeauna, le aduc la suprafață și le arăt lumii. Iar de când lucrez cu stilista Alina Dăscălescu e totul mai simplu. Alina vine mereu cu idei noi și ne coordonăm foarte bine. Iar acum a reușit să descopere în mine ceva foarte nonconformist, rebel, fashionable…
Și a găsit și niște haine care să te arate într-o asemenea lumină….
Jojo: Ceea ce îmbrăcăm spune destul de mult despre mult despre noi. Așa că și hainele pe care le îmbrac vorbesc despre mine și despre proiectele mele.
Despre proiectele tale din televiziune?
Jojo: Da, despre noile personaje pe care le interpretez în acest sezon la Serviciul Român de Comedie și în noul serial Spitalul de Demență, dar și despre noul meu proiect online care este site-ul meu, catalinagrama.com unde am creat două personaje, două ipostaze care descriu foarte bine viața unui actor. Apar acolo fata bună și fata rea. Două personaje opuse, unul pozitiv și altul negativ, pentru că un actor interpretează mereu și personaje bune și rele… Și așa apar și pe site, când fata bună, când fata rea…
Ai urcat acum pe scena de la Arenele Romane, pe scena atâtor mari concerte. Nu ți s-a făcut dor să cânți? Într-o vreme construiai cu seriozitate o carieră muzicală…
Jojo: Nu, nu mi-ar mai plăcea să mă întorc acolo. Însă mi-ar plăcea foarte mult să am ocazia să interpretez într-un film un personaj, o cântăreață rock sau punk, cu o viață bizară, colorată, așa cum au adesea cântăreții. Mi-ar plăcea mult. Un astfel de personaj e Micki Bovarici din Serviciul Român de Comedie, e o fată foarte rebelă, provine dintr-o familie cu nenumărate probleme, câtă într-un band punk și se îmbracă și se comportă ca atare… Are 30 de ani, nu are niciun job, e un personaj interesant.
Iar pentru un alt rol ai început să graseiezi, am citit că asta ai exersat toată vara…
Jojo: (Râde)Pentru Spitalul de Demență, noul nostru proiect, semnat Toni Grecu, am reușit, împreună cu colegii mei, să creăm niște personaje senzaționale. Sunt acolo directorul economic al spitalului, Luminița Sfârrrlă, iar pentru acest personaj Toni mi-a spus “tu trebuie să ai ceva special, tu trebuie să fii rârâită”, și iată că sunt! E un personaj pantagruelic, dar senzual, un personaj la care m-am gândit mult. E o comedie, desigur, dar personajul meu cred că a suferit de o lipsă de afecțiune în copilărie, iar acum încearcă să fure puțină iubire de peste tot. Așa că e o tipă care își hărțuiește angajații, pentru că îi place pe rând, așa că le face avansuri, timp în care să fură și fondurile spitalului. Așa că totul o ia razna acolo, vin tot felul de cazuri ciudate, parcă sunt aduse din Twilight Zone, e o demență totală, de-aici și numele…
Cum a crescut Achim și cum ai crescut tu lângă el?
Jojo: Înspre fericire… Sunt foarte fericită cu Achim. Există mai multe tipuri de fericire, deși “fericire” e un cuvânt foarte mare. Însă pentru mine fericirea este atunci sunt când sunt cu el. Când fac lucruri simple, lucruri normale, pentru și împreună cu copilul meu: când îi gătesc, când îl adorm, când mă joc cu el, când stăm amândoi…
Ești atât de fericită făcând asta, încât ai putea renunța la profesia ta?
Jojo: Nu aș renunța niciodată, pentru că e loc în viața mea pentru toate. Meseria mea m-a hrănit atâția ani de zile… Și material și spiritual, a fost axul meu și nu am cum să renunț la ea. Inima mea bate artistic, în primul rând. Dar a fi mamă e de departe cel mai important lucru care mi s-a întâmpat în viață.
Și a fi mamă ți-a lăsat totuși timp pentru câteva proiecte extrem de frumoase și importante pentru cariera ta…
Jojo: Nu numai că mi-a lăsat timp, dar mi-a dat energie și, cumva, cred că mi le-a înlesnit. Achim e un copil foarte bun, foarte relaxat și fericit și e înconjurat de foarte multă iubire. Și se spune că un copil vine pe lume cu foarte multă energie pozitivă, iar Achim a venit cu multă asemenea energie. Cele mai frumoase, minunate proiecte profesionale au venit odată cu nașterea lui Achim. De când sunt mămică am făcut trei filme, am participat la Dansez pentru tine, la noile sezoane de la Serviciul Român de Comedie, la Spitalul de Demență, toate au venit odată cu Achim! Și între proiectele astea e și primul meu film american, Dead in Tombstone, în care au jucat Mickey Rourke și Danny Trejo din Macete… A apărut deja trailerul filmului pe internet, iar filmul va avea premiera curând.
Faci și televiziune, și film, cânți, desenezi, te ocupi de modă… Oamenii care au calități artistice, într-un anumit domeniu, de fapt descoperă că au mai multe calități decât și-au imaginat. Și cu tine se întâmplă același lucru?
Jojo: Eu cred că așa am crescut, ramificat, datorită tatălui meu, care mi-a încurajat toate pasiunile. El are și acum desene sau picturi de-ale mele, de când eram mică. Deci de pictat, am pictat de mică. La fel, am început să recit și să scriu poezie. Și asta tot de mică. Dar pictura și poezia le-am păstrat ca pe niște pasiuni și atât. Mi-am dorit la un moment dat, ce-i drept, să merg la Liceul Tonitza, dar mama nu prea a fost de acord.
– Dar de ce n-a fost de acord mama?
Jojo: I s-a părut că nu este un viitor suficient de bun pentru mine. Ea și-ar fi dorit mai degrabă să devin economist și, până la urmă, am ales Liceul Economic, deși eu mi-am dorit mult de tot să studiez la Tonitza. Și s-a dovedit, după aceea, că Liceul Economic nu mi-a fost de niciun folos, dimpotrivă, nu cred că am să fiu vreodată contabil sau așa ceva…
– Nici eu nu cred! Dar, legat de scris, scrii? Ții un jurnal? Consemnezi într-un fel lucrurile pe care le trăiești?
Jojo: Nu țin un jurnal, deși poate că pentru un artist este important să o facă, mai ales din punct de vedere al experienței artistice. Uite o idee bună, o să mă gândesc la asta. Poate ar fi bine să țin un jurnal atunci când când creez un personaj sau când încep un proiect artistic și povestesc despre proiectul respectiv, fiindcă unele lucruri dispar. Nu le memorezi pentru o perioadă foarte lungă și e păcat. Dar aș ține un jurnal artistic. Unul personal nu cred că aș ține. Mă gândeam la un moment dat să țin un jurnal despre tot ceea ce face Achim… Din păcate, nu mi-am găsit timp pentru asta, dar cine știe…
– La următorul copil!
Jojo: Da, sper! Tatăl meu a ținut un jurnal. Are un jurnal cu întâmplări de-ale mele de când eram foarte mică, până pe la vârsta de trei ani cred că l-a ținut. Foaaarte drăguț! Foarte drăguț și foarte sensibil…
– Pe care însă nu l-a publicat niciodată, îl citiți doar voi.
Jojo: Nu, îl avem noi acasă, evident. N-am publica așa ceva!
– Te simți mai înțeleaptă pe măsură ce trece timpul, mai echilibrată? Devenim mai înțelepți odată cu vârsta?
Jojo: Nu știu… Am senzația că, din anumite puncte de vedere, rămânem tot copii, tot neștiutori, tot încrezători. Dar asta nu e rău! Aseară, am avut o întâlnire foarte plăcută, cu o prietenă foarte apropiată, cu mai multă experiență de viață. Și am citit pe o poză, pentru că ne uitam împreună la niște poze, iar pe o poză mai veche de-a ei am citit o dedicație în care îi spunea cineva: ”Păstrează-ți sufletul de copil, toate celelalte vin de la sine”. Și mi s-a părut foarte interesant. Mă uit uneori și la bunica mea, și ea are momente când e foarte copilăroasă. Și cred că o ajută foarte mult.
– Și tu ești copilăroasă.
Jojo: Da, și eu sunt, e clar. Indubitabil, așa am fost crescută. Și avem în familie multe femei care sunt oarecum alintate, dar și foarte puternice în același timp, foarte mature și echilibrate.
– Și la fel de frumoase? Moștenești frumusețea din familie, de la mama, de la bunica? Sunt tot așa de feminine, delicate ca tine?
Jojo: Eu sunt o combinație între tatăl meu și mama mea. Toate femeile din familia mamei mele sunt foarte frumoase, bunica mea a fost de-o frumusețe rarisimă, era foarte frumoasă, avea un păr șaten închis și ochii verzi, verzi-albaștri, și toate surorile ei erau foarte frumoase. Țărănci din Moldova. Am și acum poze cu ele în port popular, pe când mergeau la horă, superbe erau, splendide! Când bunica mea a venit la București, avea 19 ani, atunci s-a măritat. Și are niște poze… arată ca o actriță din filme vechi. Eu am moștenit și trăsăturile tatălui meu. Iar tatăl meu are o familie cu oameni foarte chipeși. Însă sunt mult mai deschisă la culoare, exact ca oamenii din familia tatei. În familia mamei, oamenii erau mai închiși, mai șateni, la tata erau mai blonzi, mai albi (râde), foarte deschiși la culoare, cu ochii aproape turcoaz.
– Și ești frumoasă de mică? De când erai elevă ți se spunea că arăți superb?
Jojo: Frumoasă? (râde) Ce înseamnă frumoasă, Alice, eu să-ți spun despre mine dacă eram frumoasă?! (râde).
– Dacă te considerau colegii tăi frumoasă, dacă asta îți spuneau profesorii, dacă te invidiau colegele…
Jojo: Nu știu dacă mă invidiau colegele. Țin minte doar că mama îmi zicea că toți cei din jur spuneau că sunt un copil frumos. Și aveam părul blond, foarte deschis, aproape alb. Și mama îmi spunea că mă strigau ”nemțoaica”. La cât de deschisă eram la culoare… Dar, uite, asta e interesant, eram un copil foarte atras de muzică, de artă, de dans. Când mergeam la spectacole, la mare, îmi povestea mama că voiam să mă urc pe scenă, cu artiștii, să fiu în mijlocul ringului de dans, împreună cu toți oamenii mari. Am fost un copil avid de artă și de frumos. Mi-amintesc că aveam trei ani, eram la grădiniță și mă uitam la balet, exista un program… Nu ne uitam la multe lucruri, ne uitam la desene animate și exista un program de balet, în jurul prânzului. Toți copiii plecau – eram la grupa mică – și eu eram singura care rămâneam și mă uitam la balet. Mi-am dorit foarte mult să devin balerină, ăsta a fost visul meu cel mai mare, dar nu s-a legat nimic. Așa a fost să fie. Și probabil că e mai bine, într-un fel, fiindcă e o viață foarte, foarte grea în balet. Am prieteni care au studiat balet și îmi povestesc despre copilăriile și adolescențele lor, practic ei n-au ieșit din sala de dans aproape niciodată.
– Bine, cred că și tu ai făcut foarte multe sacrificii, totuși, față de alți copii, ca să ajungi unde ai ajuns. Și tu ai muncit ore multe, în timp ce alți copii se jucau.
Jojo: Așa este, dar nu mi-a părut rău niciodată sau n-am simțit că se întâmplă asta. Numai că, atunci când vorbești despre sport sau balet, te gândești la ore în șir din copilăria ta, pe care le închini unei discipline care presupune și un mare efort fizic, la urma urmei. Mi-am dat seama cât e de greu când am fost la Dansez pentru tine. A fost foarte, foarte greu. Și-mi imaginez cum e să pui un copil de 6 ani, 7 ani, 12 ani să treacă prin asta, e foarte greu, mai ales dacă te antrenezi să devii unul dintre cei mai buni. Poate că părinții mei nu m-au lăsat până la urmă să fac balet pentru că s-au gândit că e foarte greu. Și n-au greșit. Au avut dreptate.
– Mai scrii poezie?
Jojo: N-am mai scris în ultima perioadă, am avut un an așa de plin și mai scriu doar câteodată. Chiar vorbeam aseară cu prietena mea despre poezie și ne gândeam să ne recităm una alteia ce-am scris. Mi s-ar părea frumos, nu știu… Dar îți trebuie timp și pentru asta. Ca să scrii, îți trebuie un moment în care să stai doar tu cu tine. Am momente când sunt la repetiții sau la filmări și, dacă am o idee care mă bântuie, până la urmă o pun în versuri, îmi notez…
– Îți trebuie o stare anume? Când scrii? Când ești melancolică sau doar inspirată?
Jojo: Scriu când mă mișcă ceva foarte puternic, când mă atinge ceva foarte puternic. Indiferent că e vorba despre iubire, despre un eveniment mai puțin plăcut, despre o remarcă, nu știu, despre orice fel de întâmplare care mă poate atinge foarte puternic. Mă poate deranja sau mă poate bucura, nu are niciun fel de importanță.
– Ce te poate mișca sau ce te poate atinge în materie de iubire, pe tine, care ai întâlnit iubirea?
Jojo: E un lucru de care, la un moment dat, am încercat să scap, dar care în ultima perioadă mi-e din ce în ce mai drag, atât la mine, cât și la cei din jur: idealismul. Îmi plac oamenii care idealizează iubirea. Îmi plac oamenii care văd în iubire mult mai mult decât povestea clasică pe care o vedem acum în cinema. Îmi plac oamenii care se iubesc ca-n romanele vechi, care pun tot ce au în povestea lor de iubire. Chiar dacă uneori nu primesc înapoi decât o poveste scurtă de iubire. Să trăiești pentru iubire, ăsta e unul dintre cele mai frumoase lucruri pentru care merită trăit.
– Ce frumos, câtă dreptate ai…
Jojo: Asta iubesc la iubire, eu când spun că iubesc iubirea, iubirea asta o iubesc! Iubirea absolută, nu perfectă, fiindcă nu pot spune că-i perfectă, dar iubirea care-i mai mare decât viața, decât orice. Așa cum am văzut că simți și tu, am văzut ce scrii și tu… Nu merită să ne plafonăm. Eu cred cu tărie că trebuie să găsim iubirea, s-o căutăm necontenit, sub orice formă, pentru că nu mă refer neapărat la căsătorie. Citeam literatură indiană și uneori le spuneam prietenilor mei: uite, azi m-am îndrăgostit de ceva, nu neapărat de cineva, putea fi o casă, un vers, o idee, o carte…
– Ce cărți citești?
Jojo: În ultima perioadă mărturisesc că am citit numai cărți despre actorie, biografii ale actorilor mari. În ultimele luni am fost ocupată cu Stanislavki, cu Cehov, citesc lucruri care mă interesează pe mine foarte mult, profesional. Acum citesc biografia lui Al Pacino, e unul dintre actorii mei favoriți, biografia lui a fost publicată de curând și am cumpărat-o, și concomitent citesc o carte despre metoda actoricească a lui Mihail Cehov, nepotul lui Anton Cehov – a fost un mare actor, un artist cu totul special. În cartea asta apare o idee subtilă, că un artist trebuie să rămână… artist, înainte de a fi actor. Repet, e ceva subtil, dar care te atinge, tresari când citești opera lui…
Deci citești despre marii actori, despre actorii tăi dragi…
Jojo: Am citit mult și despre Marilyn Monroe! Ea este una dintre actrițele mele de suflet. Și nu numai. Este și una dintre femeile mele de suflet, am citit foarte multe lucruri despre ea, cred că am citit vreo douăsprezece biografii de-ale ei, unele mai puțin adevărate, altele mai bune, mai autentice. S-au scris foarte multe cărți despre ea, eu am o colecție întreagă de cărți, de poze cu ea…
– De ce crezi că era așa de tristă, de nefericită, de ce nu a reușit în plan personal ea, care era atât de frumoasă, de deșteaptă, de specială? Care era slăbiciunea care a costat-o viața, până la urmă?
Jojo: Nu-și dădea voie să fie ea, asta cred că a costat-o viața și fericirea. Și cred că abia la finalul vieții și-a dat voie să fie ea, nu i-a mai păsat… Toată imaginea asta a ei de blondă dragă a Americii, pe care a cultivat-o Hollywood-ul, și de sex-simbol, nu era de fapt ea, era doar o fațetă a ei, dar nu era ea pe de-a-ntregul, nu era ce-și dorea. Ea era de fapt o tipă extraordinar de serioasă, se pregătea cu cei mai buni profesori de actorie, își dorea să joace roluri care s-o consume, roluri dramatice. De exemplu, Truman Capote a scris pentru ea Breakfast at Tiffany. Puțină lume știe că e o carte care a fost scrisă pentru ea, dar atunci când au ecranizat opera, s-a descoperit că personajul avea tot felul de trăiri care ar fi scos-o din sfera de sex-simbol, așa că au distribuit-o pe Audrey Hepburn. Pentru ea, a fost o dramă foarte mare. I s-a întâmplat asta de multe ori în viață. De exemplu, a luat un Glob de Aur pentru Unora le place jazzul și a fost nominalizată pentru același film la Oscar, dar… au tăiat nominalizarea ei la Oscar.
– Ce trist, ce nedrept!
Jojo: Da, fiindcă asta ar fi însemnat s-o ducă în altă zonă, s-o extragă din zona comercială. Ea a sperat până în ultima clipă că i se va permite să fie ea. Industria filmului nu i-a permis, însă. A avut ea un moment de răzvrătire, la un moment dat, când a plecat la New York și a încercat să-și facă propria ei companie de producție cinematografică. A vrut să facă altceva, dar nu i-a ieșit… Asta era marea ei dezamăgire, pentru asta era tristă. Bine, era marcată, a avut un destin foarte ciudat, dar mie îmi place foarte mult pentru că, pur și simplu, era altceva decât au perceput-o ceilalți. Era o tipă foarte sensibilă, citea mult, citea Dostoievki, tot felul de tratate de psihologie, era pasionată de literatura rusă, de teatrul rusesc, de filmul rusesc…
– Ai avut și tu momente în viață când n-ai fost lăsată să fii tu însăți sau când nu te-ai lăsat să fii tu însăți?
Jojo: Cu siguranță. Au existat momente, dar n-o să le numesc. Au existat și momente în care… în care n-am fost eu. Sunt convinsă de asta. Au existat și alegeri în care n-am fost eu.
– De ce s-a întâmplat asta?
Jojo: Pentru că lângă tine, mai ales într-un domeniu ca ăsta, există foarte mulți sfătuitori. Foarte mulți oameni care te ghidează, te conduc, îți spun unde, ce și cum să faci, sunt seducători, îți spun cum să fii, cum să arăți, către ce să te îndrepți. Uneori, faci alegeri bune. Alteori, faci alegeri… tot bune, dar care de fapt nu sunt ale tale. Toate astea te costă, fiindcă totul în viață e o alegere. Eu am avut un mare noroc, fie și pentru faptul că am ajuns să lucrez cu Toni Grecu. Întâlnirea mea cu Toni Grecu a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Pentru că acolo mi-am descoperit vocația de actriță de comedie, n-aș fi descoperit asta niciodată, drumul meu era construit către o carieră muzicală, deși eram la o facultate de actorie. Îmi doream, ce-i drept, să fac televiziune, dar ca moderator, nu ca actor. A fost o șansă. A fost trenul în care m-am urcat. A fost alegerea mea cea mai bună.
