La Friedrichshafen foarte mult râdeam,
Dar noaptea pe ascuns în pat plângeam.
Iubita mea dormea cu soțul ei,
Eu numai perna o îmbrățișam.
Mansarda mea avea un geam spre cer,
Stele vedeam în rama lui de fier,
Dacă voiam s-ajung în Paradis
Era de-ajuns să-mping de un mâner.
Dar eu stăteam închis în iadul meu
Și, obsedat, mi se părea mereu
C-aud prin dușumea, de dedesubt,
Cum se iubesc cei doi în patul greu.
La Friedrichshafen foarte mult râdeam,
Ploaia-mi bătea cu degetele-n geam,
Eu îi spuneam să intre, amuzat,
Dar noaptea, pe ascuns, în pat plângeam.
Iubita mea îmi dăruia zâmbind
Lucruri la care mă uitam cu jind,
Dar eu la toate aș fi renunțat
Numai s-o văd la mine sus venind.
O, îi invidiam pe soțul ei,
Pe mamă, pe copil și pe toți cei
Ce aveau dreptul lângă ea să stea,
De ce n-aveam și eu noroc ca ei?
De ce nu se-ntâmplase să fiu eu
Floarea pe care o privea mereu
Sau un covor sub pasul ei să fiu
Mersul să-i simt pe tot întinsul meu?
La Friedrichshafen foarte mult râdeam,
Dar seara singur la Constanz mergeam,
În apa neagră mă uitam plângând,
Pe bancă doar o umbră sărutam.
Era târziu, vântul bătea ușor,
Lacul avea un freamăt chemător,
Mi-ar fi plăcut în el să mă scufund,
La Friedrichshafen mi-am dorit să mor.
